Despre evaziunea fiscală și despre mercantilizarea răspunderii penale prin noile modificări aduse Legii nr. 241/2005
Cristina Oneț - februarie 4, 20223. Infracțiunile de evaziune fiscală
Din conținutul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005, rezultă că ea nu se mai limitează la a fi doar o fugă din calea fiscalității, devenind chiar orice act și fapt care conduce la prejudicierea vreunuia dintre bugetele publice. Această concluzie este impusă de faptul că legea reglementează două categorii de infracțiuni, și anume:
– infracțiuni cu caracter mai general care pot fi săvârșite pentru a obține finalmente rezultatul prejudiciant pentru fondurile publice, ori care pot favoriza sau crea condiții prielnice săvârșirii altor infracțiuni care să aibă ca rezultat diminuarea fondurilor publice sub aspectul veniturilor bugetare;
– infracțiuni de evaziune fiscală așa cum sunt, în mod expres denumite de către legiuitor și care ele însele pot avea efectul prejudiciant pentru constituirea fondurilor publice.
Faptele incriminate prin Legea nr. 241/2005 sunt calificate exclusiv drept infracțiuni. Această opțiune a legiuitorului se datorează faptului că pericolul social pe care îl prezintă ele, este prea mare pentru a mai putea admite că pot fi săvârșite în această materie și fapte de evaziune fiscală sub forma contravențiilor. Cu toate acestea, în anumite condiții referitoare la prejudiciul cauzat, legea stabilește că se pot aplica și sancțiuni administrative. De aici rezultă că, în viziunea legiuitorului, nu fapta în sine reprezintă pericol social, ci cuantumul prejudiciului cauzat.
În cele ce urmează vom încerca o scurtă analiză a acestor infracțiuni.
Astfel, obiectul juridic comun al infracțiunilor de evaziune fiscală vizează relațiile sociale referitoare la finanțele publice ca element ce condiționează viața publică, atât la nivelul colectivităților locale, cât și la nivel statal.
Obiectul material al infracțiunilor de evaziune fiscală este întotdeauna banul public datorat de către diferite persoane fizice sau juridice bugetului general consolidat.
Constatarea evaziunii fiscale se face, deci, cu ajutorul acelor instrumente specifice ce se constituie în măsuri legislative. Din această perspectivă, Legea nr. 241/2005 are, în egală măsură, o funcție preventivă și sancționatorie.
Latura obiectivă a infracțiunilor de evaziune fiscală vizează o faptă, o urmare periculoasă și un raport de cauzalitate între faptă și urmare. Infracțiunile de evaziune fiscală specificate în lege sunt susceptibile de o orânduire concordantă cu succesiunea rațională a actelor și operațiunilor ce alcătuiesc procedura fiscală, astfel:
– fapta contribuabilului care, cu intenție, nu reface documentele de evidență contabilă distruse în termenul înscris în documentele de control, deși acesta putea să o facă (art. 3);
– refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente, în termen de 15 zile de la (comunicarea) somație, documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale (art. 4);
– împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale (art. 5);
– reținerea și neplata, încasarea și neplata, în cel mult 60 de zile de la termenul de scadență prevăzut de lege, a impozitelor și/sau contribuțiilor (art. 6^1);
– deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special [art. 7 alin. (1)];
– tipărirea, folosirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre, banderole ori formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate [art. 7 alin. (2)];
– stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat [art. 8 alin. (1)];
– asocierea în vederea săvârșirii infracțiunii de mai sus [art. 8 alin. (2)];
Sunt considerate, de asemenea, infracțiuni pe care legiuitorul le denumește „de evaziune fiscală” următoarele fapte ce se vor săvârși în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale:
– ascunderea bunului sau a sursei impozabile ori taxabile [art. 9 lit. a)];
– omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate [art. 9 lit. b)];
– evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive [art. 9 lit. c)];
– alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor [art. 9 lit. d)];
– executarea de evidențe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor [art. 9 lit. e)];
– sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă sau declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate [art. 9 lit. f)];
– substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală și ale Codului de procedură penală.
Observăm, așadar, faptul că unele dintre faptele descrise în textul de incriminare constau, sub aspectul laturii obiective, din acțiuni [art. 4, art. 5, art. 6^1, art. 7 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1)și (2), art. 9 lit. a), c), d), e), f), g)], ceea ce înseamnă că, în mare parte, infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni comisive.
În același timp, infracțiunile reglementate la art. 3 sau art. 9 lit. b) sunt, sub aspectul laturii obiective, infracțiuni omisive. Astfel, se poate observa faptul că legiuitorul sancționează cu precădere fapte comisive cu un pericol social ridicat a căror săvârșire este sancționată mult mai aspru decât în toate actele normative anterioare. Acest lucru este reliefat și de faptul că actuala lege de prevenire și combatere a evaziunii fiscale lasă în sarcina altor reglementări faptele cu un pericol social scăzut, considerând, așadar contravențiile ca fiind fapte insuficient de grave pentru a putea fi calificate „de evaziune fiscală”.
Urmarea periculoasă avută în vedere de legiuitor în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală se referă la prejudiciul ce poate fi cauzat bugetelor publice. De altfel, considerăm că aceasta trebuie să fie și ideea centrală a oricărei încercări de definire a conceptului de evaziune fiscală, cu atât mai mult cu cât toate faptele incriminate prin noua lege pot fi săvârșite numai cu intenție directă sau indirectă. În cazul celorlalte infracțiuni reglementate de prezenta lege, urmarea periculoasă nu este una imediată, doar într-un plan secundar putându-se vorbi despre acele urmări la care ne-am referit mai devreme.
Altfel spus, sunt incriminate faptele prin săvârșirea cărora se urmărește prejudicierea bugetelor publice, fie prin sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, fie prin obținerea unor restituiri sau rambursări nejustificate de sume de la aceste bugete, fie prin interpunerea unor persoane în derularea corectă a procedurii fiscale menite să altereze colectarea creanțelor cuvenite statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Toate aceste aspecte determină concluzia că doar despre infracțiunile de evaziune fiscală se poate spune că sunt, în marea lor majoritate, infracțiuni de rezultat (cu atât mai mult cu cât, chiar în conținutul lor este cuprinsă sintagma „în scopul” sau „cu intenția”), însă noi apreciem că ele au un dublu caracter, întrucât, prin obiectul lor juridic (relații sociale referitoare la finanțele publice ca element ce condiționează realizarea funcțiilor statului și îndeplinirea sarcinilor publice) sunt și infracțiuni de pericol. Astfel, de esența acestor infracțiuni este faptul creării unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptelor ce constituie infracțiuni de evaziune fiscală.
Potrivit teoriei dreptului penal, faptele ce constau într-o acțiune sunt întotdeauna infracțiuni, când se săvârșesc cu intenție, iar săvârșirea lor din culpă este posibilă numai dacă legiuitorul prevede expres aceasta[9]. Tot astfel, fapta constând dintr-o acțiune constituie infracțiune, fie că se săvârșește cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancționarea ei numai pentru situațiile când se săvârșește cu intenție. Altfel spus, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia faptele de inacțiune se pot săvârși atât cu intenție, cât și din culpă, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancționarea faptelor la cele săvârșite cu intenție, trebuie să prevadă expres această limitare[10], ceea ce chiar face prin modul de reglementare a infracțiunilor de evaziune fiscală reglementate în art. 9 din Legea nr. 241/2005.
O problemă interesantă de analizat o reprezintă subiectele ce intră în aceste raporturi juridice de răspundere.
În astfel de cazuri, subiect activ al tuturor actelor și faptelor de evaziune fiscală este contribuabilul, în calitatea sa de titular al obligației bugetare sau un angajat al acestuia (care poate fi, ori un salariat ori un prepus al său) însărcinat de către titularul obligației bugetare cu calcularea, reținerea și vărsarea sumelor de bani ce fac obiectul obligației bugetare respective. Mai poate fi subiect activ al acestor infracțiuni și persoana obligată prin lege să efectueze acte și operațiuni premergătoare stabilirii obligației fiscale.
Din cele arătate, rezultă un anumit grad de calificare a subiectului activ care, de cele mai multe ori, are calitatea de contribuabil.
Gradul de calificare a subiectului activ al infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005 poate merge într-un sens și mai strict, fiind determinat de specificitatea mijloacelor de realizare a evaziunii fiscale, ce presupune fie un anumit grad de pregătire profesională (contabilă) și o anumită funcție ce incumbă anumite atribuții în structura de personal a titularului obligației bugetare (spre exemplu, o persoană însărcinată cu calcularea, reținerea și vărsarea sumelor datorate de contribuabil cu titlu de creanță bugetară), fie o calitate strict determinată în raport cu titularul obligației bugetare (spre exemplu, administratorul).
Există și excepții de la situațiile enumerate mai sus, și anume:
– în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 241/2005, subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică care deține și pune în circulație fără drept documente financiare și fiscale, ori care emite și distribuie documente fiscale false, adică persoana care se interpune prin faptele sale în cursul normal și legal al procedurii fiscale;
– în cazul infracțiunii prevăzute la art. 9 lit. g), care poate fi săvârșită de către orice persoană fizică, fără ca aceasta să aibă nevoie de o anumită calificare (cum ar fi aceea de debitor fiscal ale cărui bunuri sunt sub sechestru).
Sub aspectul participației, trebuie arătat că infracțiunile de evaziune fiscală se pot săvârși în oricare din formele de participație reglementate de Codul penal (coautorat, instigare, complicitate).
Subiect pasiv al tuturor actelor de evaziune fiscală poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială reprezentate prin organele cu atribuții în colectarea creanțelor fiscale destinate să alimenteze bugetele publice.
În cadrul procesului penal ce ia naștere ca urmare a constatării săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, organul cu atribuții în sfera colectării creanțelor fiscale are calitatea de parte vătămată și, implicit, de parte civilă constituită în scopul recuperării prejudiciului cauzat bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale ori fondurilor speciale extrabugetare.
Așadar, subiectul pasiv este și el întotdeauna un subiect calificat (organ financiar, în calitatea sa de reprezentant al interesului public sub aspectul formării și administrării banului public).
4. Regimul sancționator
Cu privire la regimul sancționator, trebuie să evidențiem câteva aspecte. Astfel, pentru unele infracțiuni s-a stabilit doar pedeapsa închisorii, fără a exista alternativa amenzii penale, cum ar fi cele de la art. 3, art. 4 și art. 5, așa cum unele dintre infracțiuni prevăd și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute la art.7 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1) și (2) și art. 9.
De dată recentă, observăm faptul că nou-introdusa infracțiune de la art. 6^1 prevede pentru prima dată în cadrul acestui act normativ posibilitatea ca sancțiunea aplicată să fie și amenda alături de pedeapsa închisorii. Același lucru a fost stipulat și cu privire la dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2).
Putem observa în ambele cazuri o disproporție vădită între cele două sancțiuni alternative. Astfel, în cazul art. 6^1 pedeapsa închisorii este stabilită între 1 și 5 ani, alături de care este așezată posibilitatea aplicării pedepsei amenzii. Considerăm că reținerea (ori încasarea) de la contribuabil a unor sume de bani cu titlu de impozit sau de contribuție socială obligatorie și nevărsarea acestora către bugetele publice cărora le erau cuvenite reprezintă fapte ce pot fi considerate grave, căci în felul acesta făptuitorul se interpune între contribuabil și bugetul public acționând cu rea-credință și însușindu-și, practic, fără drept acele sume de bani. Această activitate echivalează cu un furt care produce prejudicii atât pentru bugetul public, cât și pentru contribuabil. Astfel, nu credem că este cazul să mai explicăm consecințele păgubitoare generate de neîncasarea sumelor cuvenite bugetelor publice ale statului, dar la acestea se adaugă faptul că și contribuabilul pierde contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale de stat și pierde, implicit, beneficiul unei pensii mai consistente ce i s-ar fi cuvenit dacă sumele pe care el le-a suportat ar fi fost virate către bugetul asigurărilor sociale de stat. Față de acest rezultat prejudiciant pentru ambii subiecți ai raportului juridic fiscal, și prin comparație cu pedepsele instituite în cazul celorlalte infracțiuni reglementate prin Legea nr. 241/2005, considerăm că oricum limitele minime și maxime ale pedepsei cu închisoarea sunt relativ scăzute. În aceste împrejurări, credem că oricât de mare ar fi nevoia („foamea”) de bani publici în bugetele statului, nu este justificată sancțiunea alternativă a amenzii, căci existența ei nu va descuraja astfel de practici, ci dimpotrivă, fapt pentru care nu se va realiza funcția preventiv-educativă a pedepsei penale.
În cazul infracțiunii prevăzute la art. 8 din Legea nr. 241/2005, situația este chiar și mai gravă, căci limitele pedepsei cu închisoarea sunt de la 3 la 10 ani. Suntem de părere că disproporția dintre cele două sancțiuni alternative este atât de mare încât nu poate fi justificată nici chiar prin nevoia de a spori încasările la bugetele statului.
Însă orice analiză asupra regimului sancționator instituit prin Legea nr. 241/2005 trebuie să evidențieze relația dintre cuantumul prejudiciului cauzat și limitele minime și maxime ale pedepselor aplicabile. Astfel, în cazul infracțiunilor considerate de evaziune fiscală (reglementate la art. 9) pentru prejudicii mai mari de 100.000 euro limitele minime și maxime ale pedepsei cresc cu 5 ani, iar pentru prejudicii mai mari de 500.000 euro, aceleași limite vor crește cu 7 ani.
Tendința evidentă a legiuitorului de a facilita creșterea încasărilor către bugetele publice ne ridică un alt semn de întrebare, și anume: de ce nu se revine la incriminarea contravențiilor în materia evaziunii fiscale? Suntem de părere că, pentru acele categorii de fapte ce prezintă, prin modul lor de săvârșire, un pericol social mai scăzut, ar fi bine-venită o schimbare de paradigmă în această materie a evaziunii fiscale. În felul acesta s-ar putea identifica și sancționa mult mai operativ astfel de fapte, căci în materie contravențională poate fi organ constatator și organul fiscal, acesta putând să aplice imediat sancțiunea amenzii, ce s-ar constituii într-o nouă sursă de venit bugetar. În același timp, prin proceduri administrative s-ar putea recupera mult mai eficient prejudiciul cauzat bugetelor publice.
5. Cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepselor
Deși întreaga filosofie a legislației românești în materia combaterii evaziunii fiscale se întemeiază pe necesitatea combaterii acestui flagel prin sancțiuni aspre, prin O.U.G. nr. 130/2021 au fost reglementate situații care pot genera fie reducerea pedepselor, fie nepedepsirea faptelor săvârșite, și toate acestea în speranța colectării unor sume suplimentare de bani în bugetele publice.
Așadar, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 în forma sa actuală, „în cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 6^1, art. 8 sau art. 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă însă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda”.
Observăm, așadar, că sunt create două ipoteze. Pentru prejudiciu de până la 50.000 de euro și recuperarea integrală a acestuia, sancțiunea aplicabilă este exclusiv amenda. Pentru prejudicii mai mari, respectiv de până la 100.000 de euro, pedeapsa aplicabilă este alternativă, putând să fie stabilită fie o sancțiune de natura închisorii, fie una de natura amenzii.
Dar chiar și în această ipoteză, art. 10 alin.(1^1) din Legea nr. 241/2005 aduce rezolvarea financiară dorită. Astfel, „în cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor de la art. 6^1, 8 sau 9 nu depășește valoarea de 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare”.
Oricât de uluitoare ar părea o asemenea reglementare, mai ales cu privire la infracțiuni considerate până acum de o mare gravitate, nevoia de fonduri suplimentare în bugetele publice a determinat o schimbare de esență a politicii penale a statului român. Altfel spus, pentru 20% din prejudiciul cauzat (inclusiv dobânzile și penalitățile de întârziere) statul este dispus să „uite” de pedeapsă și de rolul său preventiv-educativ. Este greu de spus dacă filosofia unei astfel de schimbări se întemeiază pe ideea că plata unor astfel de sume reprezintă în sine o pedeapsă ori pe ideea că încasarea unor sume (adeseori considerabile) de bani în bugetele publice reprezintă finalmente „scopul” urmărit prin combaterea evaziunii fiscale, dar noua paradigmă pe care se întemeiază răspunderea penală în materie fiscală pare a fi intensificarea colectărilor de bani în bugetele publice.
Dispozițiile art. 10 alin. (1^2) vin să întărească această concluzie și chiar să încurajeze un astfel de comportament, stabilind că beneficiul situației de nepedepsire „se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (1^1)”.
Sigur că, atât politica financiar-fiscală, cât și politica penală sunt înfăptuite de către stat, dar ne vedem obligați să subliniem faptul că prin aceste reglementări se dă „frâu liber” infracțiunilor sancționate prin art. 6^1, art. 8 (care conține incriminarea a 2 infracțiuni) și art. 9 (unde sunt reglementate nu mai puțin de 7 infracțiuni). Orice contribuabil se vede încurajat să încerce să evazioneze. Propunem doar un exercițiu de imaginație. Dacă, din 10 infracțiuni săvârșite, este prins o singură dată, dar acoperă prejudiciul provocat prin fapta respectivă (nu și prin celelalte 9 fapte, căci pentru acelea nu a fost prins) și adaugă 20% din acesta, avem toate motivele să presupunem că respectivul evazionist a obținut un „câștig”, care poate fi chiar consistent. Acest „câștig” reprezintă un prejudiciu efectiv și direct pentru bugetul public, dar și o nefericită încurajare a tuturor contribuabililor pentru a adopta astfel de comportamente.
Dacă la toate aceste aspecte mai adăugăm și faptul că limitele minime și maxime ale sancțiunii închisorii sunt mari, chiar foarte mari în cazul infracțiunilor reglementate în art. 8 [3 la 10 ani pentru fapta incriminată la alin. (1) și 5 la 15 ani pentru fapta incriminată la alin. (2)], atunci cauza de nepedepsire devine un instrument de „cumpărare a libertății”, ceea ce nu prea mai are multe în comun cu o politica penală serioasă, consecventă și coerentă a statului.
Totuși, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 ameliorează, cel puțin în parte, efectele catastrofale la care am făcut referire mai sus, stabilind că aceste prevederi „nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de Legea nr. 241/2005 într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) sau (1^1)”, pe care le-am prezentat și noi în observațiile de mai sus. Desigur că o astfel de prevedere are menirea de a limita, într-o oarecare măsură, tendința firească a contribuabililor de a evaziona și, prin aceasta, de a abuza de astfel de dispoziții legale, dar este la fel de limpede pentru orice persoană familiarizată cu fenomenul evazionist, că dispozițiile art. 10 alin. (2) pot fi evitate cu succes, de către contribuabilii „interesați”.
6. Dificultăți în aplicarea Legii nr. 241/2005 în forma actuală
Una dintre problemele pe care le va isca punerea în aplicare a dispozițiilor noi privitoare la cauzele de nepedepsire se referă la ipoteza în care infracțiunile de evaziune fiscală sunt săvârșite în concurs cu alte infracțiuni prevăzute fie în Codul penal (spre exemplu, infracțiunile de fals), fie în alte legi speciale (de exemplu infracțiunile de spălare de bani).
Considerăm că aceste cauze de nepedepsire nu pot să echivaleze cu neantrenarea răspunderii penale. Astfel, chiar dacă intervine cauza de nepedepsire pentru faptele de evaziune fiscală, se vor aplica sancțiunile cuvenite pentru celelalte infracțiuni săvârșite și incriminate prin alte acte normative. Față de această situație, făptuitorul care înțelege că oricum va fi sancționat cu pedeapsa închisorii pentru celelalte fapte săvârșite, nu va mai fi motivat să acopere prejudiciul și să își „cumpere”, în felul acesta, libertatea. O asemenea ipoteză, care se va dovedi a fi relativ frecventă, va face ca aplicarea dispozițiilor privitoare la cauzele de nepedepsire să nu mai fie suficient de stimulative, iar scopul urmărit de stat prin aceste noi reglementări să nu fie atins.
7. În loc de concluzii
Față de toate aceste noi dispoziții legale, dar mai ales față de nevoia vădită a statului de a suplimenta încasările către bugetele publice, revenim cu propunerea reintroducerii răspunderii contravenționale în materia combaterii evaziunii fiscale, care are calitatea de a fi mult mai suplă, în ceea ce privește aplicarea ei, și mult mai eficientă, în ceea ce privește eficiența în colectarea sumelor de bani către bugetele publice ale statului, dar și către cele ale unităților administrativ-teritoriale.
Așadar, devine esențială apariția unei noi reglementări privitoare la combaterea evaziunii fiscale și, totodată, definirea acesteia ca activitate ilicită ce are ca și consecință diminuarea colectărilor de venituri bugetare, precum și delimitarea clară a acestei noțiuni în raport cu noțiunea de fraudă fiscală, ca activitate ilicită îndreptată împotriva fondurilor publice constituite deja la nivelul bugetelor publice care compun bugetul general consolidat, respectiv sistemul bugetar public național.
[9] Constantin Bulai, Drept penal, partea generală, Universitatea Bucureşti, 1992, p. 140.
[10] Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p.92.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.