Despre decăderi, probaţiune şi alte chestiuni procesual civile

[1] Credem că structura şi întregul concept care stă la baza portalului UNIVERSUL JURIDIC va permite autorilor să evadeze din stilul pur academic şi (fără diluarea rigorii ştiinţifice) să abordeze subiecte extrem de concrete, dar într-o manieră de scriere mai colocvială. Un atare deziderat vom urmări şi noi în rândurile următoare, iar premisa discuţiilor o va reprezenta nedepunerea în termenul legal a întâmpinării.

[2] Pur teoretic, situaţia imediat mai sus evocată pare inechivoc tranşată prin dispoziţiile art. 208 NCPC, dispoziţii regăsite chiar sub titlul marginal de „Sancţiunea nedepunerii întâmpinării”. Astfel, în termeni imperativi aflăm că pârâtul va fi decăzut din „dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede astfel.”

[3] Părăsind abstractul, pe noi ne interesează mai departe care sunt consecinţele concrete, repercursiunile practice asupra poziţiei procesuale a pârâtului odată cu aplicarea sancţiunii amintite – decăderea.

Astfel, opinăm din start că art. 208 NCPC, instituind o restrângere/limitare a unor drepturi de natură procesuală, trebui să fie de strictă interpretare. Aşadar, nedepunerea defel a întâmpinării ori depunerea acesteia după expirarea termenelor defipte de către legiuitor nu poate atrage decât strict sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe, precum şi de a invoca excepţii relative.

Apelând inclusiv la argumentul per a contrario, pârâtul, chiar „decăzut” fiind, va putea totuşi să invoce (şi să-i fie luate în considerare) orice apărări de facto şi de jure, precum şi orice excepţii procesuale absolute (fie ele de fond şi/sau de procedură). Concepţia (pe care însă am întâlnit-o frecvent în practică) potrivit căreia nedepunerea întâmpinării „transformă” pârâtul într-un simplu spectator al litigiului, într-un personaj „legat de mâini şi de picioare”, care nu poate să facă altceva decât să aştepte pasiv atacurile reclamantului, nepermiţându-i-se nici măcar o „barare”, nu-şi găseşte raţiunea nici în textul şi nici în spiritul legii.

[4] Dorim a remarca, înainte de imediatele dezvoltări, nota atenuantă de la finele art. 208 alin. (2) NCPC, anume: „dacă legea nu prevede altfel”. Astfel, este de o extraordinară importanţă practică chestiunea de a şti dacă pârâtul „decăzut” mai poate totuşi, în anumite condiţii şi circumstanţe, să propună probe sau să beneficieze de administrarea probelor deja propuse, însă cu depăşirea termenului legal.

[5] O primă situaţie identificată de către noi este cea regăsită în art. 22 alin. (2) NCPC, şi care face aplicarea principiului aflării adevărului, dar şi a principiului rolului activ al judecătorului. Astfel „(…) judecătorul este în drept (…) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare (…) chiar dacă părţile se împotrivesc.” Concret, dacă pârâtul „decăzut” a propus un martor (în cadrul întâmpinării depuse după expirarea termenului legal) instanţa va putea dispune audierea acestui martor dacă consideră necesar, indiferent de opunerea reclamantului. Într-adevăr, o atare situaţie este foarte frustrantă pentru reclamant şi/sau pentru avocatul acestuia, însă legalmente nu i te poţi opune. Suntem aici în acea marjă de apreciere a judecătorului şi care nu poate fi cenzurată.

[6] O situaţie foarte interesantă (de care ne vom mai ocupa aici) este cea prevăzută în art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC. Esenţializând, să evocăm situaţia în care reclamantul propune un martor prin chiar cererea de chemare în judecată, iar pârâtul nu o face, sau propune un astfel de martor în cadrul unei întâmpinări depuse după expirarea termenului legal. Mai departe, la primul termen de judecată, după realizarea celorlalte formalităţi, instanţă acordă cuvântul în probaţiune părţilor. Reclamantul insistă în citarea martorului propus deja în condiţii de deplină legalitate, iar pârâtul solicită audiere propriului martor (evocat atunci pentru întâia oară) sau regăsit în întâmpinarea depusă tardiv.

În opinia noastră, în situaţia de mai sus, sancţiunea decăderii este iarăşi atenuată. Nu este foarte clar ce contraargument sustenabil poate aduce reclamantul la o teză aparent rudimentară a pârâtului gen: „nu administrarea probei mele a condus la amânarea judecării cauzei, ci administrarea probei reclamantului conduce la o atare amânare ; astfel, administrarea probei mele neducând la amânarea judecăţii va putea fi primită pozitiv în lumina dispoziţilor art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC.”

O altă strategie cu efect posibil atenuant la care pârâtul „decăzut” poate apela este aceea a aducerii martorilor (la primul termen de judecată) fără ca aceştia să fi fost citaţi, potrivit dispoziţiilor art. 312 NCPC.

[7] În sfărşit, dorim a mai învedera că sancţiunea decăderii, aplicată cu sau fără nici un fel de atenuare, este incidentă strict în respectivul ciclu procesual. Altfel spus, dacă pârâtul „decăzut” în faţa primei instanţe pierde procesul, respectând dispoziţiile art. 470 NCPC acesta va putea să propună exact aceleaşi probe în apel, fără teama şi fără posibilitatea ca sancţiunea decăderii aplicată în primul ciclu procesual să-l urmărească şi în calea ordinară de atac.

De asemenea, credem că te vei putea prevala de dovada cu înscrisuri la orice termen (elementar, până la închiderea dezbaterilor) fără vreo relevanţă că ai fost decăzut anterior din „dreptul de a mai propune probe”. Mai exact spus, vei putea depune direct în instanţă inscrisurile de care doreşti să te prevalezi (până la închiderea dezbaterilor) fără ca partea adversă să-ţi poată invoca vreo tardivitate/decădere (şi chiar dacă respectivul înscris nu este unul proaspăt obţinut, ci deţinut anterior demarării litigiului). „Salvatoare” sunt şi aici dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC, prin chiar natura sa (respectiv ceva material, palpabil şi „imediat”) înscrisul (şi administrarea sa) neputând să conducă la amânarea judecăţii. Deloc întâmplător (datorită caracterului/naturii sale) proba cu înscrisuri este şi singura permisă în calea extraordinară de atac a recursului.

În fine, dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 4 NCPC nu vor pute fi „înlăturate” nici chiar dacă partea adversă celei care a depus înscrisul (să spunem reclamantul) solicită amânarea cauzei pentru studiul respectivului înscris. În acest context se va putea produce o amânare a judecăţii, dar atunci respectiva amânare va avea ca şi cauză o cerere a reclamantului, ci nu problematica „administrării probei”.

[8] Ne-ar face o deosebită plăcere să interacţionăm cu cititorii pe subiectele aici tratate şi chiar să veniţi cu probleme din practica proprie, ori cu opiniile voastre, fie ele pro sau contra celor susţinute aici de către noi. Evoluţia şi progresul Dreptului, aidoma oricărei alte ştiinţe, nu se poate concepe decât în cadrul schimbului de idei, în „bătălia” argumentelor şi contraargumentelor.

DOWNLOAD FULL ARTICLE