Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului: un creuzet al umanismului latino-american
Bogdan Ghidirmic - septembrie 2, 2019Partea a doua a preambulului Declarației de la Bogota se deschide cu un recital care sună ca un ecou peste timp al celebrei devize revoluționare franceze de la 1789, „Libertate, Egalitate, Fraternitate”: „Toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi și, fiind înzestrați de natură cu rațiune și conștiință, trebuie să se comporte ca frații unii față de ceilalți”[49]. Această aserțiune confirmă adeziunea Declarației americane la teoria dreptului natural și se situează la antipodul concepției marxiste care diferenția libertatea formală de libertatea reală. Valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității sunt absolutizate, dar în același timp umplute cu un conținut memorial care se referă în mod specific la istoria sumbră a celui de-al Doilea Război Mondial[50]. Spre deosebire de Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789, al cărei laitmotiv era realizarea egalității politice între indivizi, Declarația de la Bogota se articulează în jurul unui obiectiv impus de contextul internațional postbelic: respingerea fără echivoc a ideologiei naziste și căutarea mijloacelor corespunzătoare pentru a preveni orice posibilă resurgență a unei astfel de ideologii. Așa se face că metafora fraternității umane apare în preambulul Declarației americane din 1948 ca un simbol al condamnării radicale a „fratricidului” săvârșit de către naziști și aliații lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial[51]. Lumea libertății, păcii și justiției imaginată de către autorii Declarației este o lume care în primul rând trebuie să ofere individului certitudinea că actele de barbarism nu se vor mai putea repeta vreodată.
Tot în partea a doua a preambulului său, Declarația americană stabilește o punte de legătură între drepturi și îndatoriri, precizând că „îndeplinirea îndatoririlor fiecăruia este o condiție prealabilă pentru drepturile tuturor” și că „drepturile și îndatoririle se completează reciproc în toate activitățile sociale și politice ale omului”[52]. „Dacă drepturile exaltă libertatea individuală, îndatoririle exprimă (însăși) demnitatea acestei libertăți”[53]. Impregnate de doctrina socială a Bisericii Catolice, aflată la rang de cinste în spațiul latino-american, ultimele patru alineate ale preambulului Declarației de la Bogota se constituie într-o pledoarie pentru îndeplinirea de către individ a îndatoririlor sale de ordin moral și spiritual:
„Îndatoririle de natură juridică implică altele, de ordin moral, a căror concepție și fundamente sunt identice.
Întrucât dezvoltarea spirituală este țelul suprem al existenței umane și cea mai înaltă expresie a acesteia, omul are datoria este de a servi acestui țel, cu toată puterea și resursele sale.
Întrucât cultura, din punct de vedere social și istoric, este cea mai înaltă expresie a spiritului, omul are datoria de a se cultiva, de a întreține și promova cultura, prin toate mijloacele aflate la dispoziția sa.
Nu în ultimul rând, întrucât moralitatea și bunele moravuri reprezintă cele mai nobile roade ale culturii, omul are datoria de a le venera mereu”[54].
Acest discurs epideictic vine să întărească forța morală a Declarației. Îndatorirea de a cultiva valorile spirituale (deber ante el espíritu), de a promova cultura și educația (deber de cultura) și de a respecta bunele moravuri (deber de moralidad y buenas maneras) reliefează dimensiunea spirituală a omului și întregesc imaginea unei comunități întemeiate pe valori comune[55].
B. „Dipticul” drepturilor și îndatoririlor omului
Capitolul I al Declarației de la Bogota acoperă o panoplie largă de drepturi individuale, atât de natură civilă și politică, cât și de natură economică, socială și culturală. Drepturile civile și politice sunt, în esență, aceleași cu cele prevăzute expres în marea majoritate a constituțiilor latino-americane din prima jumătate a veacului trecut[56]. Declarația din 1948 evocă, rând pe rând, următoarele drepturi: dreptul la viață, la libertate și la siguranța persoanei (art. I)[57]; dreptul la egalitate în fața legii și la nediscriminare (art. II)[58]; dreptul la libertatea de religie și de cult (art. III); dreptul la libertatea de investigare, opinie, exprimare și diseminare a ideilor (art. IV); dreptul la protecția onoarei, a reputației personale și a vieții private și familiale (art. V); dreptul de a întemeia o familie și de a beneficia de protecție în favoarea acesteia (art. VI)[59]; dreptul la rezidență și la liberă circulație (art. VIII); dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art. IX); dreptul la inviolabilitatea și libera circulație a corespondenței (art. X); dreptul la recunoașterea personalității juridice și a drepturilor civile (art. XVII)[60]; dreptul de acces la justiție (art. XVIII)[61]; dreptul la cetățenie (art. XIX); dreptul de vot și de a participa la guvernare (art. XX); dreptul de întrunire (art. XXI); dreptul de asociere (art. XXII); dreptul de proprietate privată (art. XXIII)[62]; dreptul de petiționare (art. XXIV); dreptul la protecție împotriva arestării și detenției arbitrare și dreptul la un tratament uman în cursul detenției (art. XXV); dreptul la un proces echitabil (art. XXVI)[63]; dreptul la azil (art. XXVII).
Cât despre drepturile economice, sociale și culturale înscrise în Declarația americană din 1948, acestea își trag seva din trei proiecte depuse de către Panama, Chile și, respectiv, Cuba la Comisia pentru Drepturile Omului a Națiunilor Unite, care fusese însărcinată în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial să elaboreze „textele sacre” ale Declarației Universale a Drepturilor Omului[64]. Selectivă, totuși, Declarația americană s-a limitat la consacrarea următoarelor drepturi: dreptul la protecție, asistență și ajutor speciale al mamelor și al copiilor (art. VII); dreptul la ocrotirea sănătății și la bunăstare (art. XI); dreptul la educație (art. XII)[65]; dreptul de a participa la viața culturală a comunității, de a se bucura de arte și de a beneficia de rezultatele progresului intelectual și științific [art. XIII alin. (1)]; dreptul fiecărei persoane la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice invenție sau lucrare literară, științifică sau artistică al cărei autor este [art. XIII alin. (2)]; dreptul la muncă, la condiții de muncă decente și la libera alegere a ocupației [art. XIII alin. (1)]; dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare [art. XIV alin. (2)]; dreptul la odihnă și recreație (art. XV); dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale (art. XVI).
O scurtă observație de ordin terminologic se impune înainte de toate. După cum se poate lesne observa din enumerarea de mai sus, spre deosebire de alte instrumente internaționale de același profil, Declarația de la Bogota nu recurge la utilizarea alternativă a termenilor „drepturi” și „libertăți” pentru a desemna prerogativele imuabile ale persoanei umane. Preferința univocă a redactorilor săi pentru termenul „drepturi” se datorează însă unor considerente exclusiv estetice. De altfel, o bună parte dintre drepturile civile și politice enunțate în Declarație aveau să fie ulterior reiterate sub denumirea de „libertăți” în Convenția Americană a Drepturilor Omului din 1969.
În al doilea rând, se cuvine să amintim că drepturile prevăzute în Declarația de la Bogota sunt definite, aproape invariabil, de o manieră pozitivă [„Orice persoană are dreptul la (…)”], ca și cum exercitarea lor ar presupune o intervenție activă din partea statului. Singurele abateri de la această tehnică de redactare pot fi regăsite în primele două alineate ale art. XIV, care consacră dreptul la protecție împotriva arestării și detenției arbitrare și, respectiv, dreptul de a nu fi întemnițat pentru neîndeplinirea unei obligații contractuale[66].
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că exercițiul drepturilor prevăzute în Declarația americană din 1948 este circumscris anumitor limite, care își găsesc fundamentul în necesitatea asigurării unui just echilibru între interesul public și cel individual. Conform unui principiu general acceptat, „structurarea drepturilor fundamentale (…) implică în mod necesar lipsirea lor de caracterul absolut”, căci „este în natura drepturilor și libertăților fundamentale să fie conciliabile între ele”[67]. Declarația de la Bogota nu se abate de la acest precept și organizează două categorii de limite ale exercițiului drepturilor pe care le proclamă: una dintre ele vizează protecția individului contra abuzului de drepturi, fiind inspirată de filosofia individualistă subiacentă Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului[68]; cealaltă are drept scop salvgardarea securității colective și a bunăstării generale, fiind fundamentată pe ideea că libertatea are un scop esențialmente social, și că drepturile acordate omului, conceput ca un fel de funcționar social, nu sunt decât mijloace de a dezvolta solidaritatea socială[69]. Căutând parcă să concilieze aceste două concepții antinomice asupra libertății, Declarația americană stipulează în art. XXVIII că „drepturile fiecărui om sunt limitate de drepturile altora, de securitatea tuturor și de cerințele juste ale bunăstării generale și dezvoltării democrației”[70].
Capitolul II al Declarației de la Bogota reprezintă, în sine, o veritabilă mostră de particularism juridic latino-american. Ca o contrapondere la multitudinea de drepturi proclamate, Declarația consacră un vast catalog de îndatoriri corelative, menite să modeleze conduita socială și morală a individului[71]. Acest catalog include patru tipuri de îndatoriri: a) îndatoriri față de societate, cum ar fi îndatorirea individului de a întreține cu semenii săi relații care să permită deplina dezvoltare a personalității acestora, îndatorirea de a participa la alegerile populare organizate în țara sa de origine și îndatorirea de a plăti taxele și impozitele stabilite prin lege pentru susținerea serviciilor publice; b) îndatoriri față de stat și națiune, printre care obligația fiecărei persoane de a se supune legii și ordinelor legitime ale autorităților țării pe teritoriul căreia se află aceasta, obligația de a îndeplini orice serviciu civil sau militar necesar pentru apărarea țării sale, îndatorirea de a exercita orice funcție publică în care a fost aleasă prin vot popular și îndatorirea de a colabora cu statul și comunitatea în ceea ce privește asistența și securitatea socială; c) îndatoriri ale părinților față de copii și ale copiilor față de părinți – asistență, sprijin, educație, protecție, hrană etc.; d) îndatoriri ale individului față de sine însuși, cum ar fi îndatorirea de a dobândi cel puțin o educație elementară, îndatorirea de a munci pentru a-și asigura mijloacele necesare traiului și pentru a contribui la prosperitatea comunității din care face parte și îndatorirea de a se abține de la exercitarea de activități politice într-o țară străină.
În fapt, Declarația din 1948 nu a făcut decât să consacre, la nivel regional, cele mai semnificative îndatoriri și responsabilități individuale prevăzute expres în constituțiile statelor latino-americane[72]. Chiar dacă exercitarea drepturilor înscrise în Declarația de la Bogota nu este condiționată de îndeplinirea în prealabil a unor obligații corelative, importanța atribuită îndatoririlor individului față de stat și colectivitate trădează o puternică amprentă a ideologiei marxiste. Desigur, referințe generale la îndatoririle persoanei se regăsesc, de asemenea, și în alte instrumente juridice internaționale, cum ar fi, de exemplu, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice[73], al cărui preambul precizează că „individul are îndatoriri față de semenii săi și față de colectivitatea căreia îi aparține și este dator a se strădui să promoveze și să respecte drepturile recunoscute în prezentul Pact”[74]. Declarația Universală a Drepturilor Omului face, la rândul său, o referire succintă la îndatoririle fiecărui individ față de colectivitatea în care trăiește și de care depinde dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale[75]. Convenția Americană a Drepturilor Omului abordează aceeași chestiune la rubrica „Corelația între drepturi și îndatoriri”, postulând existența unor îndatoriri ale individului față de familie, comunitate și umanitate[76].
Dar singurul instrument internațional care se aseamănă cu Declarația americană din 1948 sub aspectul juxtapunerii drepturilor și îndatoririlor persoanei este Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor[77]. Pornind de la ideea că interesul general este o rezultantă a intereselor particulare, „Carta de la Banjul” stabilește un catalog al îndatoririlor individului față de familie și societate, față de stat și alte colectivități recunoscute de lege, precum și față de comunitatea internațională[78]. A vorbi de libertatea individului în sine poate părea oarecum lipsit de sens în culturile care au rămas tributare unei viziuni holistice asupra lumii, și care refuză să conceapă ființa umană ca pe un atom auto-suficient. În aceste culturi, noțiunea de drept subiectiv este aproape absentă, în timp ce cea de obligație reciprocă e omniprezentă[79]. Individul nu este chemat să-și afirme drepturile, ci să muncească pentru a găsi în sânul colectivității de care aparține condițiile cele mai propice pentru realizarea fericirii sale.
C. Valoarea juridică a Declarației Americane
Adoptată sub forma unei simple rezoluții, Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului nu este la origine un instrument obligatoriu din punct de vedere juridic. Ea nu reflectă intenția statelor semnatare de a-și asuma obligații contractuale în plan internațional, ci doar aspirația acestora către instituirea, într-un viitor proxim, a unui sistem regional de protecție a drepturilor omului. Această ipoteză a fost confirmată, de altfel, și de către Comitetul Juridic Interamerican, care, la numai un an de la adoptarea Declarației, afirma următoarele: „Este evident că Declarația de la Bogota nu creează o obligație juridică de natură contractuală, dar este la fel de clar că ea denotă o orientare bine definită către protecția internațională a drepturilor fundamentale ale persoanei umane”[80].
Cu toate acestea, datorită multiplelor inovații aduse sistemului interamerican în plan normativ și instituțional, precum și dinamismului interpretativ al organelor supranaționale desemnate să vegheze la respectarea standardelor în materie de protecție a drepturilor omului, prevederile aparent anodine ale Declarației de la Bogota aveau să se „metamorfozeze”, treptat, într-o veritabilă sursă de obligații juridice internaționale opozabile tuturor statelor membre ale OSA. Această evoluție a fost influențată de câteva momente-cheie: (1) înființarea, în august 1959, a Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului, ca organ autonom al OSA, însărcinat cu misiunea de a promova respectarea libertăților individuale pe continentul american; (2) amendarea, în aprilie 1966, a Statutului Comisiei Interamericane, și dotarea sa cu competența de a primi și examina comunicări individuale având ca obiect pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute la art. I-IV, XVIII, XXV și, respectiv, XXVI din Declarația de la Bogota[81]; (3) intrarea în vigoare, la 27 februarie 1970, a Protocolului de la Buenos Aires[82], care a ridicat Comisia Interamericană la rangul de „organ principal” al OSA, încredințându-i totodată sarcina de a asigura protecția efectivă a drepturilor și libertăților individuale în emisfera vestică; (4) intrarea în vigoare, la 18 iulie 1978, a Convenției Americane a Drepturilor Omului, și emergența unei dualități normative în domeniul protecției drepturilor fundamentale ale persoanei[83].
[49] Ibidem, § 5.
[50] Y. Madiot, L’influence de la Déclaration des droits de l’Homme et du citoyen de 1789 sur le droit international des droits de l’Homme, în Revue québécoise de droit international, vol. 6, nº 1, 1989, p. 3.
[51] Ideea fraternității umane este, de altfel, reluată și în art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care stipulează următoarele: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității”.
[52] Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, precitată, preambul, § 6.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem, §§ 7-10.
[55] B.F. del Valle, Kathryn Sikkink, (Re)discovering Duties: Individual Responsibilities in the Age of Rights, în Minnesota Journal of International Law, vol. 26, no. 1, 2017, p. 219.
[56] R.K. Goldman, op. cit., p. 860.
[57] În versiunea sa inițială, proiectul de declarație elaborat de către Comitetul Juridic Interamerican garanta respectarea dreptului la viață al persoanei umane „din momentul concepției”. Ca răspuns la preocupările unor state precum Argentina, Uruguay, SUA sau Mexic, ale căror norme interne prevedeau posibilitatea aplicării pedepsei capitale și dezincriminau avortul în anumite circumstanțe, sintagma „din momentul concepției” a fost eliminată din varianta finală a proiectului de declarație. De altfel, la sfârșitul anilor 1940, nu mai puțin de optsprezece state americane dispuneau de o legislație contrară unei concepții absolute asupra dreptului la viață. A se vedea C. Hilling, Le statut de la Déclaration américaine des droits et des devoirs de l’homme, reflet de l’évolution du système interaméricain de protection des droits de la personne, în Revue québécoise de droit international, vol. 11, nº 1, 1998, p. 71.
[58] Art. II din Declarația americană prevede următoarele: „Toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie sau orice altă situație, sunt egale în fața legii și se pot prevala de drepturile și îndatoririle consacrate în această Declarație”.
[59] Declarația americană este primul instrument internațional care afirmă importanța familiei ca „element fundamental al societății”.
[60] Art. XVII din Declarația americană stipulează că „orice persoană are dreptul de a fi recunoscută pretutindeni ca subiect de drepturi și obligații și de a se bucura de drepturile civile fundamentale”.
[61] Art. XVIII din Declarația americană prevede următoarele: „Orice persoană se poate adresa instanțelor judiciare pentru apărarea drepturilor sale legitime. De asemenea, trebuie să existe o procedură simplă și rapidă care să permită justiției să o protejeze împotriva actelor administrative care îi încalcă anumite drepturi fundamentale recunoscute prin constituție”. În America Latină, această exigență își găsește un răspuns în amparo, habeas corpus și mandado de segurança, trei remedii cu mult anterioare adoptării Declarației de la Bogota. Apărut pentru prima dată în 1841, în Constituția provinciei Yucatan, recursul de amparo este consacrat în zilele noastre în marea majoritate a constituțiilor latino-americane. Habeas corpus a apărut pentru prima dată în Brazilia în 1832, apoi în Costa Rica în 1871, răspândindu-se în alte țări din regiune începând cu anul 1930. Acest drept permite învinuitului să ceară verificarea de către o instanță judiciară a legalității și temeiniciei reținerii sau arestării sale. Mandado de segurança este corespondentul brazilian al amparo-ului, introdus în Constituție în 1934 pentru a oferi indivizilor posibilitatea de a contesta încălcarea de către autoritățile administrative a drepturilor garantate la nivel constituțional. Este interesant de știut că, spre deosebire de celelalte țări din regiune, Mexicul a reunit cele trei recursuri susmenționate într-unul singur, și anume un amparo al cărui domeniu de aplicare este evident mai larg. A se vedea C. Hilling, op. cit., pp. 52-54.
[62] Art. XXIII din Declarația americană prevede că „orice persoană are dreptul la proprietate privată pentru a-și satisface necesitățile de bază ale unei vieți decente, care contribuie la menținerea demnității sale și a familiei sale”.
[63] În termenii Declarației americane, dreptul la un proces echitabil include trei componente: dreptul oricărei persoanei acuzate de o infracțiune la prezumția de nevinovăție, dreptul acesteia la judecarea cauzei sale în mod public, de către o instanță imparțială, instituită de lege, precum și dreptul de a nu fi condamnată la pedepse crude, degradante sau inumane.
[64] J. Morsink, The Universal Declaration of Human Rights: Origins, Drafting, and Intent, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1999, p. 131.
[65] Într-o redactare amplă, art. XII din Declarația americană consacră principiul gratuității învățământului primar public, precum și principiul egalității de șanse: „(1) Orice persoană are dreptul la educație, care trebuie să se întemeieze pe principiile libertății, moralității și solidarității umane. (2) De asemenea, orice persoană are dreptul la o educație care să o pregătească pentru o existență demnă, pentru a-și îmbunătăți nivelul de trai și pentru a fi un membru util al societății. (3) Dreptul la educație include egalitatea de șanse în toate cazurile, în conformitate cu înzestrările native, valoarea și dorința individului de a se folosi de resursele pe care statul sau comunitatea sunt în măsură să i le pună la dispoziție. (4) Orice persoană are dreptul să primească, gratuit, cel puțin o educație elementară”.
[66] Art. XIV din Declarația americană este formulat după cum urmează: „(1) Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor și conform procedurilor stabilite prin legile în vigoare. (2) Nimeni nu poate fi privat de libertate pentru neîndeplinirea obligațiilor cu caracter exclusiv civil (…)”.
[67] B. Mathieu, Michel Verpeaux, Contentieux constitutionnel des droits fondamentaux, L.G.D.J., Paris, 2002, p. 472.
[68] Declarația franceză din 1789 dezvoltă o filosofie individualistă care a avut un impact profund asupra dreptului internațional al drepturilor omului. Ea recunoaște persoanei umane o sferă de autonomie, protejată atât de intruziunile nejustificate ale statului, cât și de cele ale altor indivizi. Art. IV al Declarației Drepturilor Omului poate fi considerat un locus classicus al acestei concepții „negative” asupra libertății individuale: „Libertatea constă în a putea face orice nu dăunează altuia. Astfel, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”.
[69] Pentru mai multe detalii asupra acestui mod de a înțelege drepturile și libertățile fundamentale ale omului, a se vedea D.C. Dănișor, op. cit., pp. 527-530.
[70] Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, precitată, art. XXVIII („Domeniul de aplicare al drepturilor omului”).
[71] Ibidem, art. XXIX-XXXVIII.
[72] Îndatoririle față de stat și națiune au fost primele care au apărut în constituțiile din America Latină la sfârșitul secolului al XIX-lea, urmate, la începutul veacului trecut, de îndatorirea individului de a se instrui, de a munci și de a-și sprijini și educa copiii minori. În zilele noastre, mai bine de zece constituții latino-americane includ un catalog al îndatoririlor și responsabilităților cetățenești, dintre care multe sunt de natură economică. Constituția Republicii Cuba din 1976, recent abrogată, consacra, printre altele, îndatorirea părinților de a-și pregăti copiii pentru a deveni buni cetățeni ai statului socialist. A se vedea C.Hilling, op. cit., p. 55.
[73] Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat la New York, la 16 decembrie 1966, prin Rezoluția 2200 A (XXI) a Adunării Generale a ONU, Seria tratatelor Națiunilor Unite vol. 999, p. 171 (intrat în vigoare la 23 martie 1976); disponibil în limba engleză la adresa: https://treaties.un.org/doc/publication/unts/volume%20999/volume-999-i-14668-english.pdf (consultată la 29 mai 2019).
[74] Ibidem, preambul, § 5. Aceeași mențiune figurează, de altfel, și în preambulul Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale.
[75] Declarația Universală a Drepturilor Omului, precitată, art. 29(1); disponibilă în limba engleză la adresa: https://www.un.org/en/universal-declaration-human-rights/ (consultată la 29 mai 2019).
[76] Convenția Americană a Drepturilor Omului, precitată, art. 32(1); disponibilă în limba engleză la adresa: https://www.cidh.oas.org/basicos/english/basic3.american%20convention.htm (consultată la 30 mai 2019).
[77] Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor (cunoscută și sub numele de „Carta de la Banjul”), adoptată la Nairobi, Kenya, la 27 iunie 1981, la cea de-a XVIII-a Adunare a șefilor de stat și de guvern ai Organizației Unității Africane, OAU Doc. CAB/LEG/67/3 rev. 5, Seria tratatelor Națiunilor Unite vol. 1520, p. 217 (intrată în vigoare la 21 octombrie 1986); disponibilă în limba engleză la adresa: http://www.achpr.org/files/instruments/achpr/banjul_charter.pdf (consultată la 30 mai 2019).
[78] Ibidem, art. 27-29.
[79] Alain de Benoist, Universalité et non-universalité des droits de l’homme (on-line), p. 3; disponibil la adresa: https://s3-eu-west-1.amazonaws.com/alaindebenoist/pdf/universalite_des_droits_de_l_homme.pdf (consultată la 30 mai 2019).
[80] Comité Jurídico Interamericano, Recomendaciones e Informes – Documentos Oficiales 1949-1953, vol. III, în Revista dos Tribunais, São Paulo, 1955, p. 107.
[81] Este vorba despre dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei (art. I), dreptul la egalitate în fața legii (art. II), libertatea de religie (art. III), libertatea de opinie și exprimare (art. IV), dreptul la o cale judiciară de atac (art. XVIII), dreptul la protecție împotriva arestării și detenției arbitrare și dreptul la un tratament uman în timpul detenției (art. XXV), dreptul la prezumția de nevinovăție, la un proces echitabil și la protecție împotriva pedepselor crude, inumane sau degradante (art. XXVI). A se vedea art. 9 bis din Statutul Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului, astfel cum a fost modificat prin Rezoluția XXII a celei de-a II-a Conferințe interamericane extraordinare.
[82] Protocolul de modificare a Cartei Organizației Statelor Americane („Protocolul de la Buenos Aires”), adoptat la Buenos Aires, Argentina, la 27 februarie 1967, la cea de-a III-a Conferință interamericană extraordinară, Seria tratatelor OSA nr. 1-A, Seria tratatelor Națiunilor Unite vol. 721, p. 324 (intrat în vigoare la 27 februarie 1970); disponibil în limba engleză la adresa: https://www.oas.org/dil/treaties_B-31_Protocol_of_Buenos_Aires.htm (consultată la 2 iunie 2019).
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.