Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului: un creuzet al umanismului latino-american
Bogdan Ghidirmic - septembrie 2, 2019„Drepturile omului nu sunt rodul unei filosofii anume, și nici al unuia dintre diferitele moduri de a concepe lumea. Ele nu sunt strict dependente de tradiția culturală occidentală, chiar dacă în sânul acestei tradiții au fost pentru prima dată formulate. Ele decurg, pur și simplu, din definiția dreptății”.
(John Rawls – Le Monde, Paris, 1993)
I. Introducere
Dezvoltarea dreptului internațional al drepturilor omului reprezintă una dintre cele mai importante cuceriri în domeniul juridic ale secolelor XX și XI, iar America Latină a jucat, fără îndoială, un rol preeminent în această evoluție normativă și jurisprudențială. Influența primordială a școlii spaniole, reprezentată de Francisco de Vitoria, Francisco Suárez și Bartolomé de las Casas, ideile Revoluției franceze, răspândite de Francisco de Miranda și Simón Bolívar, Revoluția americană și a sa Declarație de la Virginia din 12 iunie 1776, constituțiile statelor latino-americane, care, urmând exemplul Mexicului din 1917, au proclamat la unison drepturile economice, sociale și culturale – sunt doar câteva exemple ale acestei străvechi tradiții în domeniul drepturilor omului, care se întinde pe întregul continent, de la nord la sud. Din păcate, istoria ne-a arătat și reversul medaliei: dictaturi militare care au recurs frecvent la acte de tortură, execuții extrajudiciare și dispariții forțate, încălcări masive și sistematice ale drepturilor omului în America Centrală și de Sud, segregare rasială în America de Nord, inegalități economice și sociale aproape pretutindeni…
Continentul american este, fără îndoială, un pământ al contrastelor: nu mai puțin de 35 de națiuni independente compun Organizația Statelor Americane (OSA)[1], de la atotputernicele Statele Unite și Canada până la cele mai modeste țări din regiunea Indiilor de Vest, reprezentând sisteme juridice cu grade diferite de dezvoltare[2]. Această organizație internațională cu vocație regională, ale cărei obiective principale sunt prezervarea păcii și securității continentale, promovarea și consolidarea democrației reprezentative și eradicarea sărăciei extreme, a luat ființă odată cu adoptarea Cartei sale constitutive[3] de către cea de-a IX-a Conferință Internațională a Statelor Americane, desfășurată la Bogota, în primăvara anului 1948. În preambulul său, Carta OSA afirma că „adevăratul sens al solidarității americane și al bunei vecinătăți nu poate fi conceput decât prin consolidarea pe acest continent, în cadrul instituțiilor democratice, a unui sistem de libertate individuală și justiție socială bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”[4]. Tot la Bogota, la 2 mai 1948, națiunile din emisfera vestică au adoptat Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului[5], un catalog aproape exhaustiv de libertăți individuale, dar lipsit de forță juridică obligatorie. Pentru a surmonta acest neajuns conceptual, cea de-a IX-a Conferință Internațională a Statelor Americane a aprobat o rezoluție, prin care recomanda crearea, într-un viitor nu prea îndepărtat, a unui tribunal internațional împuternicit să vegheze la respectarea drepturilor înscrise în Declarație[6].
Însă odată ce entuziasmul inițial s-a risipit, OSA avea să întâmpine numeroase obstacole în încercarea de a inaugura un sistem instituțional de protecție a drepturilor omului, după tiparul celui dezvoltat sub auspiciile Consiliului Europei. Acest impas s-a datorat atât mefienței exacerbate cu care anumite puteri regionale au întâmpinat ideea concedării de prerogative în beneficiul unei jurisdicții supranaționale[7], cât și discrepanțelor accentuate dintre sistemele de drept de tradiție romanistă ale țărilor latino-americane și sistemele de common law ale fostelor colonii britanice[8].
Salvgardarea drepturilor și libertăților persoanei avea să revină însă în centrul preocupărilor statelor americane către finele anilor 1950, sub impulsul conflictelor civile din Cuba și Republica Dominicană[9]. În august 1959, dând curs unei rezoluții adoptate în cadrul celei de-a V-a Reuniuni consultative a miniștrilor afacerilor externe, Adunarea Generală a OSA va aproba înființarea Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului, un organism independent și cu rol pur consultativ, însărcinat cu misiunea de a promova respectarea libertăților individuale pe continentul american. Tot în august 1959, Organizația va demara la Santiago de Chile primele tratative în direcția elaborării unui tratat regional cu aplicabilitate generală în materia drepturilor omului.
Odiseea perfectării unui instrument juridic de o asemenea anvergură a parcurs mai bine de un deceniu. După mai multe tentative eșuate, Convenția Americană a Drepturilor Omului[10] a fost în cele din urmă deschisă spre semnare statelor membre ale OSA la 22 noiembrie 1969, la San José, Costa Rica. După modelul deja patentat de cealaltă parte a Atlanticului, două instituții cu grade diferite de jurisdicție au primit sarcina de a veghea la respectarea dispozițiilor novatoare ale „Pactului de la San José”: Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului și, respectiv, nou înființata Curte Interamericană a Drepturilor Omului. Intrarea în vigoare a Convenției americane a avut loc însă abia la 18 iulie 1978, data la care guvernul unui micuț stat insular din sud-estul Mării Caraibelor – Grenada – a depus cel de-al unsprezecelea instrument de ratificare la Secretariatul General al Organizației Statelor Americane. Cât despre Curtea Interamericană a Drepturilor Omului – principalul cerber al Convenției –, aceasta a fost inaugurată în mod oficial la San José, la 3 septembrie 1979.
II. Originile sistemului interamerican de protecție a drepturilor omului
După cum am precizat anterior, sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului[11] s-a cristalizat sub auspiciile Organizației Statelor Americane (OSA), organizație ce a luat ființă la 30 aprilie 1948, odată cu adoptarea Cartei sale constitutive, la Bogota, Columbia. Din punct de vedere cronologic, OSA este cea mai veche organizație interguvernamentală regională din lume, originile sale coborând în timp până la Congresul „amficționic” din Panama[12], convocat de către Simón Bolívar în 1826, în scopul creării unei federații de state dispuse să-și unească forțele pentru a suprima orice tentativă a Imperiului Spaniol de a-și recupera fostele colonii din America Latină[13]. În cadrul acelui congres, delegații celor patru state participante – Peru, Mexic, Marea Columbie[14] și Republica Federală a Americii Centrale[15] – au pledat pentru înființarea unei ligi a națiunilor americane, dotată cu o armată comună și o adunare parlamentară supranațională. Reuniunea din Panama a culminat cu semnarea Tratatului de Uniune, Ligă și Confederație Perpetuă (Tratado de Unión, Liga y Confederación Perpetua), care nu a fost însă ratificat ulterior decât de către Marea Columbie[16]. Nu mult după aceea, visul Liberatorului avea să fie spulberat de izbucnirea războiului civil din Columbia, dezintegrarea Republicii Federale a Americii Centrale și emergența unui naționalism șovin.
După Congresul din Panama, republicile latino-americane s-au întrunit de trei ori la Lima, în 1847, 1864 și, respectiv, 1878. Reuniunile găzduite de capitala peruviană nu au avut însă darul de a conduce la vreo ameliorare semnificativă în planul relațiilor interamericane, iar la finalul lor rivalitatea dintre aceste țări-surori a rămas la fel de ardentă ca înainte[17]. Obiectivul urmărit – instaurarea unei păci juste și durabile în America Latină, continuu tulburată de conflicte intestine – părea aproape imposibil de realizat…
Și totuși, în pofida acestor auspicii nefavorabile, dezideratul creării unei organizații interguvernamentale regionale a căpătat un nou impuls spre sfârșitul secolului al XIX-lea, devenind, treptat, principala temă de dezbatere a reuniunilor consultative ale statelor din emisfera vestică. Un prim pas concret către realizarea acestui obiectiv a fost făcut la 14 aprilie 1890, când Prima Conferință Internațională a Statelor Americane, desfășurată la Washington, D.C., a aprobat înființarea, în scopuri exclusiv comerciale, a Uniunii Internaționale a Republicilor Americane. Douăzeci de ani mai târziu, cu prilejul celei de-a IV-a Conferințe interamericane de la Buenos Aires, entitatea juridică nou creată va fi redenumită, simplu, „Uniunea Panamericană”.
Pe lângă obiectivul creării unei organizații interguvernamentale, aceste conferințe timpurii ale statelor americane[18] aveau să aducă în prim plan și primele lor angajamente în domeniul protecției drepturilor fundamentale ale omului, angajamente care s-au concretizat, cu precădere, sub forma unor convenții privind garantarea anumitor drepturi civile și politice[19]. De pildă, cea de-a III-a Conferință Internațională a Statelor Americane, desfășurată la Rio de Janeiro în vara anului 1906, a marcat adoptarea Convenției privind statutul cetățenilor naturalizați care își restabilesc reședința în țara lor de origine[20], în timp ce a VI-a Conferință interamericană, convocată la Havana în debutul anului 1928, a aprobat Convenția privind dreptul la azil[21] și Convenția privind statutul străinilor pe teritoriul părților contractante[22]. Cinci ani mai târziu, la Montevideo, cea de-a VII-a Conferință interamericană a prilejuit adoptarea Convențiilor privind azilul politic și extrădarea[23], dar și a celebrei „Convenții privind drepturile și îndatoririle statelor”[24], care a codificat două principii fundamentale pentru salvgardarea ordinii publice interamericane: principiul neamestecului în chestiunile interne ale unui stat și, respectiv, principiul egalității suverane a statelor[25].
Antecedente importante ale sistemului interamerican de protecție a drepturilor omului pot fi, de asemenea, regăsite într-un mănunchi de rezoluții adoptate cu prilejul celei de-a VIII-a Conferințe Internaționale a Statelor Americane, care a avut loc la Lima, în luna decembrie a anului 1938. Printre acestea se numără rezoluția privind „libertatea de asociere și libertatea de exprimare a lucrătorilor”, Declarația de la Lima în favoarea drepturilor femeii, Rezoluția XXXVI privind interzicerea persecuției rasiale și religioase și, mai cu seamă, rezoluția intitulată „Declarația pentru apărarea drepturilor omului”, în care guvernele Americilor și-au exprimat profunda îngrijorare cu privire la posibilele consecințe devastatoare ale unui conflict armat internațional[26].
Aceste temeri aveau să se adeverească odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Indignate de atrocitățile fără precedent petrecute dincolo de Atlantic, națiunile din emisfera vestică și-au exprimat dorința de a institui un sistem regional de protecție a drepturilor omului cu prilejul Conferinței interamericane privind problemele războiului și păcii, care s-a desfășurat la Chapultepec, Mexic, între 21 februarie și 8 martie 1945[27]. Lucrările acestei conferințe s-au finalizat, printre altele, cu adoptarea a două rezoluții de mare însemnătate pentru cristalizarea sistemului interamerican al drepturilor omului: Rezoluția XXVII, intitulată „Libertatea de acces la informații” și, mai ales, Rezoluția XL, intitulată „Protecția internațională a drepturilor fundamentale ale omului”. Prima dintre aceste rezoluții proclama „hotărârea fermă a statelor americane de a asigura o pace care să apere și să protejeze, în toate regiunile planetei, drepturile fundamentale ale omului”[28]. Mai pragmatică, cea de-a doua rezoluție a încredințat Comitetului Juridic Interamerican[29] sarcina de a elabora un anteproiect de Declarație a drepturilor și îndatoririlor internaționale ale omului, care urma să fie adoptată de către statele din emisferă sub forma unei convenții[30].
O bună parte dintre idealurile unioniste ale lui Bolívar s-au împlinit la 30 aprilie 1948, când cea de-a IX-a Conferință interamericană a aprobat, la Bogota, Carta constitutivă a Organizației Statelor Americane[31]. În preambulul său, Carta OSA postula că „adevăratul sens al solidarității americane și al bunei vecinătăți nu poate fi conceput decât prin consolidarea pe acest continent, în cadrul instituțiilor democratice, a unui sistem de libertate individuală și justiție socială bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”[32]. Dar în afară de această aserțiune exuberantă, textul original al Cartei nu conținea decât două dispoziții exprese privind drepturile omului. Prima dintre aceste dispoziții proclama „drepturile fundamentale ale persoanei umane, fără deosebire de rasă, naționalitate, religie sau sex”[33], ca unul dintre principiile directoare ale Organizației; cea de-a doua postula că „statul va respecta drepturile persoanei umane și principiile moralei universale”[34].
În buna tradiție a reuniunilor interguvernamentale panamericane din prima jumătate a veacului trecut, Conferința de la Bogota a prilejuit și adoptarea unor instrumente juridice în domeniul drepturilor omului, cum ar fi cele două Convenții privind acordarea de drepturi civile și politice femeilor[35], rezoluția privind „situația economică a femeilor la locul de muncă” sau Carta internațională americană a garanțiilor sociale, în care guvernele din emisferă au proclamat un set de principii menite să amelioreze protecția lucrătorilor din toate categoriile[36]. Aceste instrumente au fost însă net eclipsate de Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, a cărei adoptare a marcat începutul unui îndelungat proces de generalizare a normelor privind protecția drepturilor și libertăților fundamentale în emisfera vestică[37].
III. Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului
Adoptată la Bogota, la 2 mai 1948, Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului[38] este primul instrument internațional cu caracter general în domeniul drepturilor fundamentale[39]. Ea a devansat cu mai bine de șapte luni celebra Declarație Universală a Drepturilor Omului, proclamată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948[40]. Așa cum am precizat anterior, scopul originar al principalului său artizan – Comitetul Juridic Interamerican – a fost acela de a elabora un document care să constrângă statele semnatare să asigure aplicarea corespunzătoare a standardelor în materie de protecție a drepturilor omului. Foarte curând însă, obiecțiile fondate pe principiul suveranității statale și-au făcut simțită prezența, iar Declarația de la Bogota a sfârșit prin a fi adoptată sub forma unei simple rezoluții a celei de-a IX-a Conferințe panamericane. Deși lipsită la origine de valoare juridică obligatorie, această Declarație s-a dovedit a fi piatra de temelie a sistemului regional interamerican de protecție a drepturilor omului, un sistem ce avea să se dezvolte într-o manieră mai degrabă empirică până spre sfârșitul anilor 1960[41].
A. Preambulul „universalist” al Declarației Americane
Preambulul Declarației Americane a Drepturilor și Îndatoririlor Omului este divizat în două părți. Prima parte cuprinde o expunere succintă a motivelor care au stat la baza adoptării Declarației, și este formată din patru alineate introduse prin gerunziul „considerând”. Partea a doua a preambulului este compusă din șase paragrafe proclamative. Așa cum vom vedea în continuare, valorile și principiile consacrate în preambulul Declarației de la Bogota sunt exprimate fie sub forma unor postulate cu valabilitate universală, fie sub forma unor aserțiuni care fac trimitere la istoria recentă a comunității interamericane. Aceste forme de exprimare corespund cele două funcții distincte ale preambulului Declarației: stabilirea unui sistem de valori universale și transistorice, pe de o parte, și convingerea membrilor comunității interamericane să adere la acest sistem de valori, pe de altă parte. Prima este o funcție de ordin socio-antropologic, cea de-a doua este o funcție retorică și chiar epidictică[42].
Preambulul Declarației de la Bogota se deschide cu o referire la progresele înregistrate de statele americane în domeniul protecției drepturilor fundamentale ale omului:
„Considerând că popoarele americane au ridicat la rang de demnitate persoana umană și că este recunoscut în constituțiile lor naționale că instituțiile juridice și politice care reglementează viața în cadrul societății au ca obiectiv principal protecția drepturilor esențiale ale omului și crearea de condiții care să permită progresul său spiritual și material și realizarea fericirii sale”[43].
Una dintre caracteristicile principale ale constituționalismului de după cel de-al Doilea Război Mondial este ridicarea demnității umane la rangul de valoare supremă a ordinii constituționale, din care derivă nu numai o recunoaștere largă a drepturilor și libertăților persoanei, ci și o multitudine de mecanisme de garantare a acestor drepturi și libertăți[44]. Acest fenomen, determinat de sentimentul de indignare față de ororile războiului, poate fi remarcat și în America Latină, acolo unde individul tinde să devină, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, referința axiologică centrală a ordinii juridice constituționale.
Reluând unul dintre principiile cardinale ale doctrinei dreptului natural, al doilea alineat din preambulul Declarației americane afirmă că „drepturile esențiale ale omului nu își au originea în faptul că acesta este cetățean al unui anumit stat, ci se întemeiază, înainte de toate, pe atributele persoanei umane”[45]. Această afirmație exprimă convingerea fundamentală că individul este un prius în raport cu orice ordine juridică pozitivă, și că el poartă în sine – indiferent de originea sa, de condiția sa socială sau de mediul în care trăiește – un ansamblu de drepturi inalienabile, a căror nesocotire este susceptibilă să aducă atingere însăși naturii umane[46]. Pe de altă parte, chiar dacă aceste drepturi naturale subzistă independent de consacrarea lor în textele de drept pozitiv, Statului îi revine misiunea de a le asigura o protecție apropriată, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Prin urmare, „protecția internațională a drepturilor omului trebuie să fie ghidul principal al unui drept american în evoluție”[47], și trebuie consolidată in perpetuum, după cum se arată în al patrulea paragraf preambular al Declarației de la Bogota:
„Considerând că afirmarea drepturilor esențiale ale omului, împreună cu garanțiile oferite de regimurile interne ale statelor, constituie sistemul inițial de protecție considerat de statele americane ca fiind adecvat condițiilor sociale și juridice actuale, nu fără o recunoaștere din partea lor că acest sistem trebuie consolidat continuu în plan internațional, pe măsură ce circumstanțele vor deveni mai favorabile”[48].
[1] En. Organization of American States, abreviat OAS sau OEA (OÉA), după cele patru limbi oficiale ale Organizației – engleza, spaniola, portugheza și franceza. Cu sediul central la Washington, D.C., Organizația include în prezent toate cele 35 de state independente din cele două Americi: Antigua și Barbuda, Argentina, Bahamas, Barbados, Belize, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Dominica, Ecuador, El Salvador, Grenada, Guatemala, Guyana, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica Dominicană, Sfântul Cristofor și Nevis, Sfânta Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadinele, Surinam, Trinidad și Tobago, Statele Unite ale Americii, Uruguay și Venezuela.
[2] É. Tardif, Le système interaméricain de protection des droits de l’homme: particularités, percées et défis, La Revue des droits de l’homme (on-line), nº 6/2014; disponibil la adresa: http://journals.openedition.org/revdh/962 (consultată la 19 iulie 2019).
[3] Carta Organizației Statelor Americane, adoptată la Bogota, Columbia, la 30 aprilie 1948, la cea de-a IX-a Conferință Internațională a Statelor Americane, Seria tratatelor OSA nr. 1-C și 61, Doc. OEA Ser.A/2. rev. 3 (1949), Seria tratatelor Națiunilor Unite vol. 119, p. 4, Doc. ONU nr. 1609 (intrată în vigoare la 13 decembrie 1951); (denumită în continuare „Carta OSA”).
[4] Ibidem, preambul, § 5.
[5] Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, Rezoluția XXX a OSA, adoptată la Bogota, Columbia, la 2 mai 1948, la cea de-a IX-a Conferință Internațională a Statelor Americane, Doc. OEA/Ser.L/V.II.23/Doc.211, rev. 6 (1949).
[6] Rezoluția XXXI a celei de-a IX-a Conferințe Internaționale a Statelor Americane – Inter-American Court to Protect the Rights of Man, în International Conferences of American States, Second Supplement, 1942-1954, Pan American Union, Washington, D.C., 1958, p. 270.
[7] V.T. McCornie, Practical Considerations on Human Rights within the OAS Context, American University International Law Review, vol. 4, no. 2, 1989, p. 277.
[8] D. Forsythe, Human Rights, the United States and the Organization of American States, Human Rights Quarterly, vol. 13, no. 1, 1991, p. 82.
[9] F. González, The Experience of the Inter-American Human Rights System, Victoria University of Wellington Law Review, vol. 40, no. 1, 2009, p. 104.
[10] Convenția Americană a Drepturilor Omului („Pactul de la San José”), adoptată la San José, Costa Rica, la 22 noiembrie 1969, la Conferința interamericană de specialitate privind drepturile omului, Seria tratatelor OSA nr. 36, Seria tratatelor Națiunilor Unite vol. 1144, p. 123, Doc. OEA/Ser.L/V/II.23 rev. 6 (1979); (intrată în vigoare la 18 iulie 1978); (denumită în continuare „Convenția americană” sau „Pactul de la San José”).
[11] Pentru un studiu amănunțit asupra sistemului interamerican de protecție a drepturilor omului, a se vedea, inter alios, F. González, Sistema interamericano de derechos humanos, Tirant lo Blanch, Valencia, 2013, p. 495; H. Faúndez Ledesma, The Inter-American System for the Protection of Human Rights: Institutional and Procedural Aspects, 3rd ed., Inter-American Institute of Human Rights, San José, 2007, p. 1024; L. Hennebel, La Convention américaine des droits de l’homme. Mécanismes de protection et étendue des droits et libertés, Bruylant, Bruxelles, 2007, p. 738; D.J. Harris, S. Livingstone (eds.), The Inter-American System of Human Rights, Clarendon Press, Oxford, 1998, p. 616; J.S. Davidson, The Inter-American Human Rights System, Dartmouth Publishing Company, Aldershot, 1997, p. 385; T. Buergenthal, D. Shelton, Protecting Human Rights in the Americas: Cases and Materials, 4th revised ed., N.P. Engel, Kehl/Strasbourg, 1995, p. 692.
[12] Congresul din Panama (22 iunie – 15 iulie 1826) este adeseori denumit „Congresul amficționic”, în semn de omagiu adus Ligii Amficționice a Greciei Antice.
[13] J. Nöel, Le principe de non-intervention: Théorie et pratique dans les relations inter-américaines, Éditions de l’Université de Bruxelles – Éditions Émile Bruylant, Bruxelles, 1981, p. 16.
[14] În toamna anului 1821, după ce a învins Imperiul Spaniol în bătăliile de la Boyacá și Carabobo, marele conducător politic și militar venezuelean, Simón Bolívar, a întemeiat Republica Marea Columbie, un stat federativ ce reunea actualele teritorii ale Columbiei, Venezuelei, Ecuadorului și Republicii Panama. Marea Columbie a fost dizolvată însă în 1831, la scurt timp după moartea lui Bolívar.
[15] Republica Federală a Americii Centrale, cunoscută și sub denumirea de „Provinciile Unite ale Americii Centrale”, a fost un stat suveran efemer, care îngloba teritorii ale actualelor Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua și Costa Rica. Fondată în 1823 de către liberalul hondurian Francisco Morazán, Republica a fost dizolvată în 1841.
[16] T. Buergenthal, Robert Norris, Dinah Shelton, Protecting Human Rights in the Americas: Selected Problems, ed. a 2-a, N.P. Engel, Kehl, 1986, p. 1.
[17] G.P. Atkins, Encyclopedia of the Inter-American System, Greenwood Press, Westport, Connecticut/ Londra, 1997, p. 283.
[18] În perioada de timp cuprinsă între crearea Uniunii Internaționale a Republicilor Americane (Washington, D.C., 1890) și adoptarea Cartei OSA (Bogota, 1948), au avut loc nu mai puțin de nouă Conferințe interamericane, în cadrul cărora au fost dezbătute și o serie de teme legate de protecția drepturilor omului.
[19] R.K. Goldman, History and Action: the Inter-American Human Rights System and the Role of the Inter-American Commission on Human Rights, în Human Rights Quarterly, vol. 31, no. 4, 2009, p. 857.
[20] Convenția privind statutul cetățenilor naturalizați care își restabilesc reședința în țara lor de origine, adoptată la Rio de Janeiro, Brazilia, la 13 august 1906, la cea de-a III-a Conferință Internațională a Statelor Americane (intrată în vigoare la 25 mai 1908).
[21] Convenția privind dreptul la azil, adoptată la Havana, Cuba, la 20 februarie 1928, la cea de-a VI-a Conferință Internațională a Statelor Americane (intrată în vigoare la 21 mai 1929).
[22] Convenția privind statutul străinilor pe teritoriul părților contractante, adoptată la Havana, Cuba, la 20 februarie 1928, la cea de-a VI-a Conferință Internațională a Statelor Americane (intrată în vigoare la 29 august 1929).
[23] Convenția privind azilul politic, adoptată la Montevideo, Uruguay, la 26 decembrie 1933, la cea de-a VII-a Conferință Internațională a Statelor Americane (intrată în vigoare la 28 martie 1935); Convenția privind extrădarea, adoptată la Montevideo, Uruguay, la 26 decembrie 1933, la cea de-a VII-a Conferință Internațională a Statelor Americane (intrată în vigoare la 26 decembrie 1934).
[24] Convenția privind drepturile și îndatoririle statelor, adoptată la Montevideo, Uruguay, la 26 decembrie 1933, la cea de-a VII-a Conferință Internațională a Statelor Americane (intrată în vigoare la 26 decembrie 1934).
[25] R.K. Goldman, op. cit., p. 858.
[26] Organization of American States, Inter-American Court of Human Rights, Basic Documents Pertaining to Human Rights in the Inter-American System, Secretariat of the Inter-American Court of Human Rights, San José, Costa Rica, 2012, p. 4; disponibil la adresa: http://www.corteidh.or.cr/docs/libros/docsbas2012_eng.pdf (consultată la 18 martie 2019).
[27] C.G. Bauer, Los derechos humanos en América, Editorial Tipográfica Nacional, Guatemala City, 1987, pp. 59-60.
[28] Organization of American States, Inter-American Court of Human Rights, Basic Documents…, op. cit., p. 5.
[29] La momentul respectiv, Comitetul Juridic Interamerican servea drept organism consultativ pe probleme juridice al Uniunii Panamericane, fiind alcătuit din patru experți în drept internațional din Brazilia, Mexic, Columbia și, respectiv, Statele Unite ale Americii.
[30] Organization of American States, Inter-American Court of Human Rights, Basic Documents…, op. cit., p. 5.
[31] Carta Organizației Statelor Americane, precitată. În decursul timpului, Carta OSA a fost amendată prin următoarele Protocoale adiționale: „Protocolul de la Buenos Aires”, adoptat la 27 februarie 1967, la cea de-a III-a Conferință interamericană extraordinară, și intrat în vigoare la 27 februarie 1970; „Protocolul de la Cartagena de Indias”, adoptat la 5 decembrie 1985, la cea de-a XIV-a Sesiune specială a Adunării Generale a OSA, și intrat în vigoare la 16 noiembrie 1988; „Protocolul de la Washington”, adoptat la 14 decembrie 1992, la cea de-a XVI-a Sesiune specială a Adunării Generale a OSA, și intrat în vigoare la 25 septembrie 1997; „Protocolul de la Managua”, adoptat la 10 iunie 1993, la cea de-a XIX-a Sesiune specială a Adunării Generale a OSA, și intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996. Textul integral în limba engleză al Cartei OSA este disponibil la adresa: http://www.oas.org/en/sla/dil/inter_american_treaties_A-41_charter_OAS.asp (consultată la 20 martie 2019).
[32] Ibidem, preambul, § 5.
[33] Art. 3(j) din Carta OSA, astfel cum a fost adoptată aceasta în 1948; devenit art. 3(l) odată cu amendarea Cartei prin Protocolul de la Managua.
[34] Art. 16 din Carta OSA, astfel cum a fost adoptată aceasta în 1948; devenit art. 17 odată cu amendarea Cartei prin Protocolul de la Managua.
[35] Convenția interamericană privind acordarea de drepturi civile femeilor, adoptată la Bogota, Columbia, la 2 mai 1948, la cea de-a IX-a Conferință Internațională a Statelor Americane, Seria tratatelor OSA nr. 23, Seria tratatelor Națiunilor Unite vol. 1438, p. 51 (intrată în vigoare la 17 martie 1949); Convenția interamericană privind acordarea de drepturi politice femeilor, adoptată la Bogota, Columbia, la 2 mai 1948, la cea de-a IX-a Conferință Internațională a Statelor Americane, Seria tratatelor OSA nr. 3, Seria tratatelor Națiunilor Unite vol. 1438, p. 63 (intrată în vigoare la 17 martie 1949).
[36] Organization of American States, Inter-American Court of Human Rights, Basic Documents…, op. cit., p. 4.
[37] A.A. Cançado Trindade, Le système inter-américain de protection des droits de l’homme: état actuel et perspectives d’évolution à l’aube du XXIe siècle, în Annuaire français de droit international, vol. 46, nº 1, 2000, CNRS Éditions, Paris, p. 549.
[38] Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, precitată (denumită în continuare „Declarația americană” sau „Declarația de la Bogota”); disponibilă în limba engleză la adresa: http://www.oas.org/en/iachr/mandate/Basics/declaration.asp (consultată la 27 martie 2019).
[39] H.J. Steiner, Philip Alston, International Human Rights in Context: Law, Politics, Morals, 2nd ed., Oxford University Press, Oxford, 2000, p. 868.
[40] Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la Paris, la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A (III) a Adunării Generale a ONU.
[41] C. Hilling, Le système interaméricain de protection des droits de l’homme: le modèle européen adapté aux réalités latino-américaines, în Revue québécoise de droit international, vol. 7, nº 2, 1991, p. 211.
[42] E. de Jonge, La Déclaration Universelle des Droits de l’Homme comme l’expression d’une vision du monde: une approche topique et génétique, în Argumentation et Analyse du Discours (on-line), nº 4/2010, p. 4; disponibil la adresa: https://journals.openedition.org/aad/956 (consultată la 28 martie 2019).
[43] Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, precitată, preambul, § 1.
[44] F. F. Segado, La dignité de la personne en tant que valeur suprême de l’ordre juridique espagnol et en tant que source de tous les droits, în Revue française de droit constitutionnel, vol. 67, nº 3, 2006, p. 451.
[45] Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, precitată, preambul, § 2.
[46] D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 522.
[47] Declarația Americană a Drepturilor și Îndatoririlor Omului, precitată, preambul, § 3.
[48] Ibidem, § 4.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.