Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 22/2016 (M. Of. nr. 947/24.11.2016): Dispoziții ale Legii fondului funciar nr. 18/1991, precum și dispozițiile art. 1.138 din Codul civil și ale art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil
Redacția ProLege - noiembrie 8, 2016
IX.2. Asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.
În jurisprudenţa instanţei supreme, formată în aplicarea normei citate anterior, au fost identificate şi analizate condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:
– existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
– instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;
– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
– soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
– chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
– chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Procedându-se la analiza admisibilităţii sesizării, se constată următoarele:
În ceea ce priveşte prima întrebare, nu este vorba despre o veritabilă chestiune de drept care să fie analizată prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Astfel, deşi întrebarea are legătură cu efectul modificării aduse art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, prin Legea nr. 158/2010 asupra aplicării art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, este pus în discuţie un simplu argument ţinând de tehnica legislativă, prin care se urmăreşte fixarea conţinutului art. 36 alin. (1) în forma art. 26 de la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.
Or, chiar eventuala acceptare a argumentului – autonomia normei de trimitere, în înţelesul pe care recurentul l-a explicat în susţinerea primei întrebări adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – nu ar conduce, în mod automat, la consecinţa preconizată. Configurarea conţinutului normei de trimitere, în cazul modificării normei la care se face trimitere (norma împrumutată), depinde în mod esenţial de momentul aplicării în timp a înseşi normei de trimitere. Acesta se stabileşte în raport cu elementele proprii ale normei de trimitere, şi nu cu aplicarea în timp a normei împrumutate.
În concret, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede, în primul rând, transferul dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale pentru terenurile intravilane care se aflau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, în proprietatea statului.
Acest element propriu al normei semnifică faptul că transferul dreptului de proprietate reprezintă un fapt generator de efecte juridice, aşadar o situaţie juridică supusă legii din momentul producerii faptului, în virtutea principiului tempus regit actum (factum). Această lege guvernează, ca regulă, efectele situaţiei juridice; în consecinţă, regimul juridic al terenurilor vizate de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca efect al transferului dreptului de proprietate, ar trebui stabilit tot pe baza legii sub imperiul căreia s-a produs transferul dreptului de proprietate.
Aşadar, doar dacă se consideră că transmiterea dreptului a avut loc chiar la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, este justificată aplicarea normei ce reglementează regimul juridic al terenului obiect al transferului dreptului. În acest caz, corelaţia cu art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru „împrumutarea” regimului juridic al terenurilor identificate de această normă înseamnă aplicarea art. 26 în forma de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.
Modificarea ulterioară a normei împrumutate ar putea avea relevanţă doar dacă s-ar considera că trimiterea din art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 26 din aceeaşi lege reprezintă un temei juridic suficient pentru determinarea regimului juridic al terenurilor din art. 36 alin. (1) şi după transmiterea dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, astfel încât modificarea regimului juridic din art. 26 să conducă şi la modificarea regimului juridic al terenurilor din art. 36 alin. (1).
În acest caz, ţinând cont de faptul că art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, determină regimul juridic al unor terenuri în raport cu momentul primei lor intrări în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, s-ar pune problema dacă acceptarea efectelor modificării asupra terenurilor din art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege nu ar echivala cu o dublă aplicare a art. 36 alin. (1): o dată, la momentul transferului dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale şi încă o dată, la momentul modificării art. 26, când terenul se afla deja în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, modificarea normei ar genera un conflict de legi în timp, situaţie ce ar presupune supravieţuirea legii vechi pentru efectele deja produse ale situaţiei juridice şi aplicarea imediată a legii noi în privinţa efectelor viitoare.
Niciunul dintre aceste aspecte interesând aplicarea în timp a legii nu a fost supus dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin sesizarea de faţă.
Se observă că prima instanţă, răspunzând apărării pârâtului formulate prin întâmpinare, a considerat că dreptul de proprietate nu s-a născut în virtutea legii la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, faţă de efectul constitutiv de drepturi al intabulării în cartea funciară, prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare. Din acest motiv a considerat că terenul în litigiu nu se afla, la momentul emiterii actului administrativ atacat, în anul 2015, în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale.
Din motivele de recurs nu rezultă că recurentul ar fi criticat aprecierea primei instanţe sub acest aspect şi, în orice caz, este cert că aspectele relevate anterior nu au fost supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca făcând parte din chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită, motiv pentru care nu pot fi tranşate în acest cadru, date fiind limitele pronunţării hotărârii prealabile prevăzute de art. 520 din Codul de procedură civilă.
Astfel, nu s-ar putea răspunde la prima întrebare doar pe baza unui argument de tehnică legislativă, fără clarificarea tuturor aspectelor ce interesează aplicarea legii în timp.
Mai mult, aspectul relevat de prima întrebare, cu motivarea din susţinerea recurentului ce a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, presupune aplicarea (nici măcar interpretarea) dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată (2), cu modificările şi completările ulterioare.
În conformitate cu art. 16 alin. (1) din această lege, în scopul evitării paralelismelor: „În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere”.
Potrivit art. 50 alin. (4) din acelaşi act normativ: „La modificarea, completarea şi abrogarea dispoziţiei la care s-a făcut trimitere, în actul de modificare, completare sau abrogare trebuie avută în vedere situaţia juridică a normei de trimitere”.
De asemenea, în conformitate cu art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicată (2), cu modificările şi completările ulterioare, ce reglementează efectele dispoziţiilor de modificare şi de completare: „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. (…)”.
În speţă, nici prin Legea nr. 158/2010, prin care a fost modificat art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, şi nici ulterior, nu s-a prevăzut vreo modificare a textului art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte trimiterea expresă la art. 26 din lege.
În temeiul dispoziţiilor legale citate, dat fiind că textul art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, este considerat a fi cel în forma modificată, cu începere de la data intrării în vigoare a Legii nr. 158/2010, menţinerea, după această dată, a trimiterii din art. 36 alin. (1) – indiferent dacă a fost intenţionată sau doar rezultatul unei simple omisiuni a legiuitorului – echivalează cu aplicarea în continuare a regimului juridic prevăzut de art. 26 din Legea nr. 18/1991, dar în forma modificată, tocmai pentru a da eficienţă principiului evitării paralelismului reglementărilor.
Se observă, în acelaşi timp, că susţinerile recurentului sunt argumentate pe distincţia între norma de trimitere şi norma de referire.
Această distincţie nu se regăseşte în clasificarea normelor juridice recunoscută în teoria generală a dreptului, care, din punctul de vedere al cuprinderii părţilor structurale specifice oricărei norme juridice (ipoteză, dispoziţie, sancţiune), operează cu distincţia între norme complete şi incomplete; la rândul lor, dispoziţiile incomplete se clasifică în norme de trimitere, care se completează cu norme în activitate, şi norme în alb, care se completează cu norme ce urmează să apară.
Din perspectiva tehnicii legislative, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă o normă de trimitere, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 24/2000, republicată (2), cu modificările şi completările ulterioare, citate anterior.
Faţă de toate aceste argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, sub aspectul primei întrebări, sesizarea este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate desprinse din art. 519 din Codul de procedură civilă.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Braşov, care soluţionează un recurs în materia contenciosului administrativ, într-o cauză având ca obiect anularea unei hotărâri a unui consiliu local, emise în baza art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
După cum rezultă din jurisprudenţa instanţelor în cauze similare, astfel cum a fost expusă la pct. VI din prezenta decizie, în mod constant, cauzele având ca obiect anularea unei hotărâri a unui consiliu local emise în baza art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost considerate drept litigii de contencios administrativ şi soluţionate ca atare.
Nu există, aşadar, niciun dubiu că instanţa de trimitere este competentă să soluţioneze cauza.
De asemenea se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept prin decizii de speţă, recursurile în materia Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind cuprinse în sfera de competenţă materială a instanţei supreme, şi nici nu se află în curs de soluţionare un recurs în interesul legii cu un obiect similar.
Cât priveşte condiţia noutăţii chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu se solicită, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, este conturată în sensul că această condiţie de admisibilitate se consideră a fi îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările nou-intrate în vigoare, dar şi în cazul în care vizează o reglementare mai veche, asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind astfel actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective (de exemplu, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 6 aprilie 2016).
Din acest punct de vedere nu există vreun impediment în a reţine îndeplinirea condiţiei, atât timp cât se solicită interpretarea unei norme dintr-o lege în vigoare în contextul intrării în vigoare a Codului civil.
Mai mult, examinarea jurisprudenţei instanţelor relevă că nu s-a format o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită. Existând riscul apariţiei unei practici neunitare, pronunţarea unei hotărâri prealabile reprezintă un remediu eficient pentru înlăturarea acestuia.
De asemenea este îndeplinită şi condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, întrucât, în cadrul procesual conturat până la momentul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a considerat că existenţa unui conflict între art. 26 din Legea nr. 18/1991, în forma conturată în urma modificărilor aduse în anul 2010, şi, după caz, modul de rezolvare a acestuia au relevanţă în interpretarea şi aplicarea prevederii legale direct incidente în cauză, respectiv art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar soluţionarea recursului aflat pe rolul instanţei de trimitere depinde de această chestiune de drept.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că este posibil a se analiza pe fond doar chestiunea eventualei abrogări a art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Codul civil, şi va proceda ca atare, fără a fi necesară inserarea unei dispoziţii exprese de respingere ca inadmisibilă a primei întrebări adresate de către instanţa de trimitere.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.