Curtea Constituțională a României – evoluția, caracteristicile și modul de funcționare a acesteia. Analiza câtorva aspecte controversate ilustrate prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 152 din 06 mai 2020

Natura și funcțiile Curții Constituționale din România în contextul oferit de modelul european de constituționalism

Unica instanță constituțională din țara noastră îndeplinește un rol deosebit de important, fiind gardianul conformității actelor normative, care sunt în vigoare sau care sunt pe cale să devină parte a sistemului legislativ, cu prevederile și principiile legii fundamentale. Prevederile art. 142 din Constituție consacră rolul acesteia de garant al Constituției, dar nu face nicio referire cu privire la natura autorității publice ori la modul de raportare a sa la celelalte autorități ale statului. Esențială este garantarea independenței Curții, atât în ansamblul său, cât și raportat la fiecare dintre membrii săi, în parte. În calitate de „garant al Constituției”, Curtea nu ar putea fi subordonată puterii legislative, executive sau judecătorești. Cu exponenții celei din urmă, aceasta stabilește raporturi de colaborare în exercitarea atribuțiilor sale. Dând expresie principiului unitate în diversitate, membrii Curții pot emite și motiva opinii distincte, astfel fiind opiniile separate față de decizia astfel cum a fost adoptată și argumentată de majoritatea judecătorilor sau opinii concurente, care sunt în acord cu soluția pronunțată, dar se bazează pe un raționament juridic diferit sau cu un rol de completare al celui din considerentele actului pronunțat de Curte. Aceasta se explică tocmai prin raportare la independența fiecărui judecător constituțional în parte, nefiind „de natură să înfrângă autoritatea deciziilor sale”^[1].

În ceea ce privește poziția în rândul autorităților statale și natura Curții Constituționale, observăm că un fenomen dezvoltat în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost apariția democrației și conturarea statului de drept prin intermediul unor organisme specifice, cum este cel alcătuit din judecători constituționali^[2]. Pentru a înțelege această evoluție , vom face o foarte scurtă incursiune istorică. Observăm așadar că sistemul american s-a dezvoltat și a fost preluat ca model, influențând o serie de state europene, precum Austria, Elveția, Grecia, țările nordice și America Latină, Republica Dominicană în anul 1844, Mexic în anul 1847, Argentina în anul 1860, Brazilia în anul 1891. Așadar, spre finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, au existat încercări ale unor state europene de a institui un control de tip jurisdicțional al constituționalității legilor. Inițial, a avut loc o preluare parțială a modelului american. De pildă, Constituția revizuită a Elveției a instituit protecția efectivă a cetățenilor împotriva actelor cantoanelor care afectau libertatea individual în orice mod. A fost creat așa-numitul „recurs de drept public”, ce putea fi promovat de orice cetățean care se simțea lezat în drepturile sale, de orice act de putere publică, excepție făcând actele federale^[3]. Cădea în competența Tribunalului federal să judece acest tip de recurs, cu condiția să fi fost epuizate în prealabil toate căile de atac existente la nivelul cantonului respectiv. În Norvegia, pe de altă parte, sistemul american a fost preluat încă din anul 1866, prin intermediul Constituției datând din anul 1814. Acesta a fost confirmat ulterior prin jurisprudența Curții Supreme norvegiene. În timp ce în Grecia, de pildă, Curtea Supremă era unică instanță de judecată care putea să exercite controlul de constituționalitate, în alte state, precum Portugalia, tribunalele și-au stabilit prerogativa de a refuza aplicarea unei legi neconstituționale, constituționalitatea putând fi controlată în cadrul unui proces pendinte. La începutul secolului al XX-lea, pare să înceapă o a doua etapă a constituționalismului european, creându-se astfel modelul european, având trăsături distincte față de modelul american de justiție constituțională. Prima care materializează această tranziție este Austria, care dezvoltă ideile lui Hans Kelsen^[4], prin crearea unei Curți Constituționale special abilitată, în jurul anului 1920. Multe dintre țările europene au urmat ulterior acest model. Acestea și-au creat ori tribunale, ori Curți Constituționale, cărora le-au atribuit această competență specifică, a analizei constituționalității legilor. Modelul european se impunea întrucât sistemul de drept continental se deosebește din anumite perspective esențiale de sistemul de drept anglo-saxon. Astfel, în cadru dreptului continental nu există principiul conform căruia o decizie aparținând unei instanțe superioare este obligatorie pentru toate instanțele de rang inferior din interiorul circumscripției respective. Lipsa acestui principiu putea conduce la divergențe masive între jurisprudența anumitor instanțe, care să aibă ca rezultat incertitudinea și instabilitatea juridică. Pentru a se evita o astfel de consecință, era nevoie să se concretizeze un tip de control potrivit sistemului continental de drept. Prin urmare, au fost înființate instanțe specializate care să aibă ultimul cuvânt în legătură cu constituționalitatea unor prevederi legale. Desigur, accesul persoanelor la justiția constituțională se face într-un mod diferit, de la un stat la altul. În timp ce în Spania și Germania au fost reglementate atât procedura recursului direct, cât și a recursului indirect, prin intermediul instanțelor de judecată, în state precum Italia sau România, există doar posibilitatea exercitării recursului indirect, iar în țări ca Polonia, strict pe calea recursului individual direct^[5].

Constatăm că există o serie de însușiri ale justiției constituționale care se referă la modul în care este înfăptuit controlul constituționalității și în sarcina cui cade această atribuție, însușiri tipice modelului curților constituționale sau modelului european. Astfel, prima caracteristică a acestei forme de justiție constă în aceea că se înfăptuiește prin intermediul unui organ unic, specializat, independent, cu statut propriu și autonom. O a doua caracteristică relevă faptul că justiția constituțională este exclusivă și concentrată, adică deține monopolul contenciosului constituțional, domeniu în care alte instanțe nu au nicio prerogativă^[6]. Tipic justiției constituționale este faptul că se realizează printr-o jurisdicție specială, care are reguli proprii de procedură, determinate atât de natura litigiului, dar și de autoritatea care este învestită să îl soluționeze. O altă însușire a justiției constituționale este dată de configurația organului competent, care deține o putere independentă, din punct de vedere organic, ce nu se află în vârful nici unei ierarhii jurisdicționale, având o configurație diferită față de instanțele de judecată de drept comun^[7]. Pe de altă parte, din punct de vedere funcțional, există unele legături cu organele de jurisdicție, legături care sunt de colaborare, iar nu de subordonare. O ultimă caracteristică este cea privind legitimitatea judecătorilor constituționali, conferită de faptul că judecătorii constituționali sunt desemnați de către autoritățile statale, autorități care diferă de la un stat la altul^[8].

În doctrina de specialitate este reținută o triplă rațiune a Curților Constituționale, pe deplin aplicabilă și instanței de contencios constituțional din România, respectiv de a fi „o autoritate jurisdicțională, politică sau politico-juridică”^[9]. La nivel terminologic, legea organică oferă câteva indicii cu caracter general, precum cel referitor la atributul Curții de a fi „unica autoritate de jurisdicție constituțională”, „independentă față de orice altă autoritate publică”. Printr-o examinare a naturii complexe a acesteia, cu privire la teza jurisdicțională, observăm o serie de aspecte fundamentale: în primul rând, organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt reglementate de norme juridice, atât de legea supremă a țării, cât și de acte normative inferioare, precum legea organică nr. 47/1992 și regulamentul care o completează. Un al doilea argument este acela conform căruia rolul instanței constituționale este de a răspunde la fiecare problemă juridică -cu care este aceasta sesizată- printr-un raționament juridic, o argumentare complexă. În al treilea rând, natura jurisdicțională a Curții este susținută de faptul că această instanță pronunță dreptul, întrucât conform prevederilor art. 147 alin (4) din Constituție , „deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Acestea reprezintă așadar un izvor de drept, din momentul publicării lor fiind opozabile erga omnes, ceea ce înseamnă că toți subiecții de drept sunt obligați să respecte soluția pronunțată prin intermediul actului normativ respectiv. Mai mult, „autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.” De aici rezultă obligativitatea respectării conținutului acestora, astfel că „Parlamentul, Guvernul, instanțele judecătorești, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curte”^[10]. Mai mult, în ceea ce privește judecătorii și procurorii, în sarcina acestora incumbă în mod direct obligația de a respecta conținutul deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, prin raportare la textul art. 99 lit. ș) teza întâi din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor^[11], care statuează că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale se încadrează în sfera abaterilor disciplinare săvârșite de către magistrați, aceștia având așadar, obligația expresă de a se supune conținutului deciziilor instanței constituționale, de care nu pot face abstracție, în caz contrar comportamentul acestora fiind considerat abatere disciplinară și fiind sancționat conform legii.

Soluționarea litigiilor care presupun raportarea la anumite texte din legea fundamentală conferă natura jurisdicțională Curții, fiindcă și aceasta este tot un act normativ. În cazul controlului de constituționalitate, instanța este chemată să soluționeze un conflict ivit între legi, ordonanțe, regulamente parlamentare ori tratate internaționale care fac parte din ordinea de drept, pe de o parte și Constituție, pe de altă parte, iar aceasta se va pronunța asupra constituționalității prevederilor respective, declarându-le ca fiind în acord sau în dezacord cu dispozițiile constituționale. De asemenea, în ipoteza judecării unei cauze care presupune intervenția unui text, de pildă situația în care există un conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice, în ipoteza constatării existenței unei situații conflictuale, va analiza dacă aceasta rezultă în mod direct din textul constituțional. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 5 martie 2014^[12], Curtea a statuat că „neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar Titlul III al Constituției României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că, raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată”. Așadar, obiectul acestui control este reprezentat în mod exclusiv de probleme de constituționalitate, iar nu de legalitate, cele din urmă rămânând în competența instanțelor de judecată de drept comun^[13]. Nu în ultimul rând, un argument util în susținerea caracterului jurisdicțional îl reprezintă autoritatea de lucru judecat a deciziilor pronunțate de către Curte în activitatea sa, care determină atributul de autoritate de jurisdicție a instanței constituționale, în mod asemănător cu organismul Consiliului Constituțional din Franța, care emite decizii având aceeași trăsătură^[14].

Sub aspectul jurisdicției constituționale, pe parcursul timpului, s-au impus, așa cum am menționat anterior, două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești, respectiv cel european, care arogă unei instanțe specializate competența de a judeca toate cauze care au ca obiect constituționalitatea legilor. Curțile Constituționale europene își manifestă caracterul unic prin aceea că, de regulă, sunt autorități publice distincte față de oricare dintre organele prin care se exercită oricare dintre puterile statului concretizate în cadrul democrației constituționale: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Prin urmare, justiția constituțională în România reprezintă o activitate specializată, distinctă de cea specifică autorității judecătorești și exercitată în mod independent și separat față de toate celelalte puteri statale^[15].

Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și legii organice de organizare și funcționare a sa, Legea nr. 47/1992, iar competența sa este stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de legea organică. Curtea Constituțională este singura autoritate competentă în materia controlului de constituționalitate, fiind exclusă orice partajare sub acest aspect cu instanțele de drept comun^[16]. Desigur, în privința analizării condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate și exprimării opiniei asupra acesteia, instanțele judecătorești sunt partenerii săi în exercitarea controlului de constituționalitate în sensul că acestea trebuie să conlucreze cu jurisdicția constituțională ori de câte ori în fața lor se ridică o excepție de neconstituționalitate^[17]. Însă, competența de a exercita controlul de constituționalitate aparține unicei autorități de jurisdicție constituțională, și anume Curtea Constituțională. De altfel, aceasta corespunde perfect modelului european de control al constituționalității, în cadrul căruia este exclusă competența instanțelor judecătorești să exercite un asemenea control, întrucât această activitate revine curților constituționale specializate, înființate în acest scop^[18]. În această calitatea a sa, de unică autoritate de jurisdicție constituțională, independentă, Curtea se supune numai Constituției și legii sale organice, fiind singura îndreptățită să hotărască, asupra competenței sale, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin. Mai mult, competența sa nu poate fi contestată de nicio autoritate publică^[19].

Pe de altă parte, observăm că, în mod complementar, instanțele de contencios administrativ, având în vedere întinderea competenței sale funcționale și materiale, nu au competența de a interpreta și aplica normele constituționale și, prin urmare, de a soluționa raporturi pure de drept constituțional, respectiv situații în care sunt incidente numai norme constituționale. Instanțele de contencios administrativ au competența de a verifica doar conformitatea actului administrativ cu legea, iar nu cu prevederile constituționale. Acestea din urmă efectuează un control de legalitate stricto sensu, și nu de constituționalitate^[20]. Numai Curtea Constituțională are competența de a soluționa raporturi pure de drept constituțional și, în consecință, de a decide cu privire la întinderea atribuțiilor constituționale ale autorităților publice de rang constituțional; de aceea, în legătură cu această chestiune, competența instanțelor de contencios administrativ este exclusă^[21].

Organizarea, componența și funcționarea instanței constituționale

Structura Curții Constituționale a României este reglementată de art. 142 alin. (1) din Constituție, care stabilește funcția Curții Constituționale, aceea de garant al supremației Constituției și de art. 5 din Legea nr. 47/1992, care tratează organizarea Curții. Așadar, Curtea Constituțională este o autoritate publică politico-jurisdicțională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, aceasta reprezentând o particularitate a sa. Rolul acesteia este acela de a asigura supremația Constituției, ca lege fundamentală a statului de drept, având sarcina de a veghea ca toate autoritățile publice, componente ale puterilor statale, să respecte normele și principiile redate de legea fundamentală; în plus, i-au mai fost atribuite și alte prerogative precum cele care vizează raporturile dintre cele trei puteri ori dintre stat și societate.^[22] În ceea ce privește exercitarea rolului său, Curtea dispune de modalități de control jurisdicțional al supremației Constituției, activitate ce se aseamănă jurisdicției unei instanțe judecătorești. Așadar, procedurile prin care se înfăptuiesc atribuțiile Curții au trăsăturile procedurilor judecătorești, iar în exercitarea atribuțiilor specifice, judecătorii sunt independenți și inamovibili. Acest lucru nu are nicidecum semnificația exercitării funcției puterii judecătorești sau a existenței posibilității de control judiciar, exercitat de către instanțele de judecată, asupra deciziilor pronunțate de către Curtea Constituțională, care sunt obligate să le respecte, neexistând posibilitatea de a face abstracție de conținutul acestora.

O întrebare firească este aceea dacă în prezent ar putea fi modificată legea de organizare și funcționare a instanței constituționale de către Parlament. Astfel cum am menționat, atât organizarea, cât și funcționarea Curții sunt reglementate prin art. V din Constituție și prin Legea nr. 47/1992. În ceea ce privește prevederile având ca obiect aceleași aspecte, din Constituție, este evident că ele nu ar putea fi modificate decât într-un singur mod, respectiv prin revizuirea legii fundamentale. Prin urmare, eventuale schimbări în legătură cu structura Curții Constituționale, a modului de numire, dar și a duratei și a garanțiilor oferite judecătorilor ori eventuala eliminare a vreuneia dintre atribuțiile conferite Curții nu s-ar putea înfăptui printr-o lege, fie ea ordinară sau organică, ci numai printr-o lege specială de revizuire a Constituției. Această procedură prezintă o serie de particularități, diferite de cele valabile în procesul de adoptare a legilor în general. Așadar, sunt stabilite expres următoarele: titularii inițiativei de revizuire, procedura în sine și limitele revizuirii. Ceea ce este interesant este rolul Curții însăși în cadrul revizuirii, prin raportare la următoarele aspecte: în primul rând, Curtea este cea care exercită, din oficiu, controlul de constituționalitate al inițiativelor de revizuire, așa cum este reglementat prin dispozițiile art. 146 lit. a) din Constituție, iar în al doilea rând, tot aceasta controlează legea de revizuire a Constituției, adoptată de către Parlament, așa cum este prevăzut în cadrul art. 23 din Legea nr. 47/1992. Pe de altă parte, arătăm că dispozițiile care au ca obiect organizarea și funcționarea Curții, care se regăsesc în mod exclusiv în Legea nr. 47/1992, iar nu în textele constituționale, pot fi modificate sau chiar completate printr-o lege echivalentă ca forță juridică, adică tot o lege organică care trebuie adoptată de către Parlament. În această ipoteză, nu există obligația puterii legislative de a consulta Curtea Constituțională, deși există posibilitatea sesizării acesteia în legătură cu neconstituționalitatea legii adoptate, înainte de promulgarea acesteia- art. 146 lit. a) din Constituție sau ulterior promulgării, pe calea controlului a posteriori, astfel cum este prevăzut prin art. 146 lit. d) din Constituție. Totodată, o altă consecință a revizuirii Constituției din anul 2003 a fost reglementarea unor atribuții flexibile ale Curții. Așadar, prin raportare la sintagma „și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții”^[23], a fost modificat articolul care stabilea în mod limitativ prerogativele Curții, fiind permisă deci adăugarea unor noi atribuții în favoarea acesteia, însă doar prin legea sa organică^[24]. Un alt argument în sprijinul acestei opinii este istoricul modificărilor suferite până în momentul actual de către legea organică. Constatăm în această privință că, în decurs de cinci ani de la adoptarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-au făcut resimțite o serie de neajunsuri. De asemenea, unele aspecte necesitau o împrospătare, motiv pentru care a fost adoptată Legea nr. 138/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, a cărei menire a fost în principal cea de a introduce anumite precizări privind atribuțiile instanței de contencios constituțional. Totodată, a avut loc o modificare importantă care privea soluționarea controlului de constituționalitate, reflectată în conținutul art. 8 din lege, prin care judecata în plen s-a extins și la această atribuție. Un alt plus de valoare adus prin Legea modificatoare nr. 138/1997 este introducerea procedurii-filtru, ca atribut al instanțelor de judecată, prin noua formulare a dispozițiilor din art. 23 din legea organică. O altă modificare substanțială a legii organice pe axa temporală este cea efectuată pe calea adoptării Legii nr. 177/2010 , prin care a fost eliminată posibilitatea instanței de a suspenda judecarea litigiului în cadrul căruia fusese invocată excepția de neconstituționalitate. Aceste acte normative care au forță juridică similară cu cea a Legii nr. 47/1992 au avut ca efect schimbarea unor prevederi din conținutul legii organice a Curții sau adăugarea unor dispoziții noi, statuând un precedent care permitea, așadar, modificarea Legii nr. 47/1992.

Pe de altă parte, compunerea Curții Constituționale este prevăzută de art. 142 alin. (2) din Constituție și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Conform acestor prevederi, Curtea se compune din 9 judecători, care, din rândul lor, aleg un președinte. Există autori care susțin că structura, ca și organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sunt inspirate după modelul Consiliului Constituțional din Franța^[25]. În opinia noastră, există particularități, precum faptul că în Consiliul Constituțional francez sunt cuprinși și anumiți membri de drept, iar procedura și condițiile de numire a acestora sunt diferite, ceea ce dovedește că o atare susținere are un caracter îndoielnic. Judecătorii sunt numiți pentru un mandat care durează 9 ani de zile, care nu poate fi nici prelungit, nici reînnoit.

S-a optat pentru un număr de nouă judecători care compun Curtea Constituțională, întrucât s-a considerat că acest număr este unul optim pentru un organism colegial funcțional, în condiții de maximă eficacitate și celeritate, impuse de specificul justiției constituționale. Criteriile pe baza cărora se face numirea membrilor Curții Constituționale sunt prevăzute în cuprinsul art. 143 al Constituției. Potrivit acestui text, judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior și înaltă competență profesională. Judecătorii constituționali sunt numiți astfel: trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, alți trei judecători de Senat și trei judecători de Președintele României, astfel cum este menționat în art. 142 alin. (3) din Constituție. Fiecare din cele trei autorități publice are așadar dreptul să numească câte trei judecători. Există o opinie conform căreia „acest mod de desemnare a judecătorilor Curții Constituționale este de natură să asigure o compunere democratică și cât mai reprezentativă, întrucât exprimă opțiunile celor mai înalte autorități publice care întrunesc trăsătura legitimității electorale existente în cadrul statului”^[26]. Chiar prin conținutul unei Decizii pronunțate de către Curte, respectiv Decizia nr. 1/1995^[27], însuși organul abilitat să efectueze controlul constituționalității legilor a reținut că legitimitatea acestui control „decurge din alegerea sau numirea judecătorilor constituționali exclusiv de către autorități constituționale alese direct de către popor”^[28].

Pe parcursul timpului au fost formulate și o serie de critici, în sensul în care numirea judecătorilor constituționali ar fi lăsată la libera apreciere a unor organe politice, astfel că ar exista pericolul subordonării factorului politic. În legătură cu acestea, vom face două tipuri de observații. În primul rând, trebuie menționat faptul că atât Constituția, cât și Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale statuează principii esențiale și garanții privind neutralitatea și independența judecătorilor Curții Constituționale, tocmai pentru a permite acestora să își exercite în mod obiectiv prerogativele și să efectueze un filtru al constituționalității fără influențe externe. Conform prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi”, ceea ce denotă faptul că independența judecătorilor constituționali „derivă din calitatea inerentă a justiției constituționale, de a se supune exclusiv Constituției și legii sale organice”^[29]. În acest sens, pot fi menționate prevederile Legii nr. 47/1992, legea organică a Curții, conform cărora: „competența Curții Constituționale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică”, astfel cum este reglementat prin art. 3 alin. (3) din lege; „Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale”, principiu statuat prin art. 3 alin. (2) din aceeași lege; „judecătorii Curții Constituționale nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor”, astfel cum este prevăzut în cadrul art. 61 alin. (2) din lege; de asemenea, printre îndatoririle de bază ale judecătorilor constituționali se regăsește obligația „de a-și îndeplini funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției”, așa cum este reglementat prin prevederile art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 47/1992. În plus, mai există o serie de garanții, precum faptul că judecătorii trebuie să comunice președintelui Curții Constituționale „orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită”, obligație reglementată de art. 64 alin. (1) lit. b) din lege. De asemenea, judecătorii trebuie să se abțină de la orice activitate sau manifestare contrare independenței și demnității funcției lor, astfel cum statuează același articol, în cadrul lit. f) a alin. (1) din lege. Nu în ultimul rând, este reglementat faptul că stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a plenului Curții Constituționale, în cuprinsul art. 65 din Lege. În al doilea rând, trebuie avut în vedere modul de constituire a celor două Camere, Camera Deputaților și Senatul, respectiv desemnarea Președintelui României, întrucât aceștia sunt titularii dreptului de a numi judecătorii constituționali, fiecare organ al statului numind câte trei judecători, așa cum am arătat. Astfel, în cuprinsul art. 1 al Legii nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, modificată prin Legea nr. 30 din 27 martie 2017, este prevăzut în mod expres că „Deputații și senatorii sunt reprezentanți aleși ai poporului român, prin care acesta își exercită suveranitatea, în condițiile prevăzute de Constituție și de legile țării, respectiv faptul că „în exercitarea mandatului deputații și senatorii sunt în serviciul poporului.” Aceasta semnifică faptul că atât membrii Camerei Deputaților, cât și membrii Senatului sunt aleși de către popor, aceștia reprezentând voința generală a națiunii. Astfel, potrivit Legii 208/2015, „alegerile parlamentare în România se desfășoară cu respectarea caracterului universal, egal, direct, secret și liber exprimat al votului, în condițiile prezentei legi”, iar „cetățenii români au dreptul de vot și de a fi aleși, indiferent de rasă, sex, naționalitate, origine etnică, limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau origine socială, conform Constituției și legislației în vigoare”. Mai mult, „cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate își exercită dreptul de vot în condițiile prezentei legi.” Întrucât parlamentarii sunt aleși prin exercitarea dreptului de vot, având un caracter direct și liber exprimat, considerăm că aceștia sunt cei care exprimă voința poporului, fiind aleși pe baza unor principii democratice, motiv pentru care cetățenii sunt reprezentați de către membrii celor două camere ale Parlamentului. În opinia noastră, numirea de către cele două Camere a judecătorilor constituționali reprezintă un fel de numire indirectă a acestora, făcută de către întreg poporul, chiar dacă este vorba despre candidați propuși de către partidele politice. Importantă este alegerea liberă, care poate fi făcută de către fiecare cetățean cu drept de vot al țării, prin care este asigurată eficacitatea și aplicarea principiului reprezentativității. De asemenea, în legătură cu instituția Președintelui, art. 81 din Constituție statuează următoarele: „Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”; „este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale”, iar „în cazul in care nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur”, fiind „declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi”. Considerăm de asemenea că votul universal și liber exprimat semnifică reprezentativitatea în persoana președintelui statului. În ceea ce privește procedura de numire a judecătorilor de către Camera Deputaților și de Senat, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prevede că propunerile de candidatură se pot depune la Comisia juridică a fiecărei Camere, de grupurile parlamentare, de deputați și de senatori. Astfel, oricare deputat ori senator sau grup parlamentar poate depune orice candidatură la funcția de judecător la Curtea Constituțională, cu condiția ca aceasta să se conformeze dispozițiilor art. 143 din Constituție, așadar indiferent dacă este vorba despre candidatura unuia dintre aceștia ori a altei persoane. Ceea ce este interesant este că deputații, respectiv senatorii ori grupurile parlamentare au rolul unui prim filtru, în sensul că aceștia sunt cei care apreciază, cu titlu preliminar, dacă sunt îndeplinite condițiilor stabilite de art. 143 din Constituție de către candidați. Ulterior, dacă se constată respectarea lor, aceștia au îndatorirea de a înainta candidaturile respective la Comisia juridică. A interzice unui deputat sau unui senator să depună propria candidatură, respectiv a condiționa depunerea de susținerea altui parlamentar, pe lângă faptul că ar institui o regulă pur formală, ar fi de natură să adauge o condiție suplimentară celor care trebuie avute în vedere la depunerea candidaturii, condiții expres și limitativ prevăzute de art. 143 din Constituție în privința numirii judecătorilor la Curtea Constituțională, și anume „pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior”. În timp ce primele două criterii, pregătirea în domeniul juridic și competența profesională ni se par elemente absolut obligatorii, care trebuie întâlnite în persoana judecătorului constituțional, cel de-al treilea criteriu menționat merită nuanțat. Așadar, 18 ani este într-adevăr o perioadă suficient de îndelungată, pe parcursul căreia se pot dobândi aptitudini profesionale calitative. Pe de altă parte, observăm că există două posibilități, cea de-a doua fiind ca persoana propusă pentru ocuparea funcției de judecător al Curții Constituționale să fi funcționat ca și cadru didactic la nivelul învățământului superior. Legiuitorul constituțional face această mențiune, în privința căreia avem unele rezerve. În opinia noastră, simplul fapt că s-a prestat o activitate corespunzătoare învățământului juridic superior, nu este în toate cazurile suficientă pentru dobândirea unor aptitudini similare cu cele dobândite de un practician al dreptului pe parcursul exercitării unei profesii juridice. Nu contestăm nicidecum nivelul de cunoștințe juridice sau de pregătire deținute de către o astfel de persoană, însă considerăm că provocările întâmpinate în activitatea practică sunt mai numeroase și mai diverse. În continuare, observăm că art. 5 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu distinge în sensul restrângerii dreptului de a depune candidaturi la o anumită Cameră sau alta a Parlamentului, în funcție de calitatea pe care o au subiecții având acest drept, respectiv aceea de deputat sau cea de senator, după caz. Dacă am accepta interpretarea potrivit căreia numai deputații sau grupurile parlamentare din Camera Deputaților pot depune candidaturi la Comisia juridică a Camerei Deputaților, și numai senatorii sau grupurile parlamentare din Senat, pot depune candidaturi la Senat, ar avea loc instituirea unor reguli procedurale noi, în legătură cu propunerea sau numirea judecătorilor constituționali, cu încălcarea dispozițiilor art. 61 din Constituție, privind rolul Parlamentului, care statuează că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”, dar și că „parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat”, precum și ale art. 142 din Constituție, privind rolul Curții Constituționale, în calitate de garant suprem al Constituției^[30]. Așadar, numirea în calitate de judecător se face de fiecare Cameră a Parlamentului, la propunerea Biroului Permanent al Camerei respective și pe baza recomandării Comisiei juridice, cu votul majorității membrilor prezenți, așa cum este stabilit prin prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Este de observat că luarea unei decizii prin întrunirea majorității de vot ai membrilor prezenți a fost reglementată ca urmare a modificării Legii nr. 47/1992, prin Legea nr. 66/2018, întrucât anterior acestei modificări, judecătorul Curții Constituționale era numit în funcție cu votul majorității membrilor Camerei respective. În plus, Prin Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, Curtea a statuat că „sub aspectul majorității de vot, legiuitorul constituant a stabilit că regula – principiul – pentru adoptarea hotărârilor parlamentare este întrunirea unei majorități simple (majoritatea membrilor prezenți)”, arătând și că excepția, este „de strictă interpretare – exceptio est strictissimae interpretationis”. Așadar, „actele normative infraconstituționale nu pot prevedea alte majorități de vot decât cele reglementate prin textul Constituției; din contră, acestea trebuie să se subsumeze cadrului constituțional existent, iar emitentul acestora nu poate aprecia ca, de la caz la caz, în funcție de importanța pe care o atașează el însuși domeniului respectiv, adoptarea hotărârilor să fie realizată prin apelarea la alte majorități de vot decât cele stabilite prin Constituție”^[31]. Pentru numirea judecătorilor de către Președintele României, constatăm că nu se prevăd reguli de procedură în cadrul legii. În plus, decretele Președintelui privind numirea judecătorilor la Curtea Constituțională sunt excluse din sfera controlului judecătoresc în privința verificării îndeplinirii condiției „înaltei competențe profesionale”^[32]. Se consideră că această condiție este îndeplinită în mod implicit, dacă a fost făcută alegerea persoanei respective.

În legătură cu verificarea condițiilor constituționale și legale pe care persoana numită în funcția de judecător constituțional trebuie să le întrunească, marja de apreciere a Președintelui României, a Senatului și a Camerei Deputaților în exercitarea atribuției de a numi judecătorii constituționali, aceasta are un dublu obiect. Așadar, nu este limitată la verificarea aspectelor de legalitate pe care le presupune îndeplinirea condițiilor obiective, care pot fi stabilite prin raportare la situația de fapt caracteristică și la datele persoanei în cauză, și anume încadrăm aici studiile juridice și vechimea în domeniul juridic, ci vizează și aspecte de oportunitate, în privința „înaltei competențe profesionale”, în legătură cu care apreciază organul statal care face numirea, aici intervenind factorul de natură subiectivă. Nu există niște criterii expres prevăzute sau niște calități numite ce trebuie întrunite de acela care va fi numit judecător constituțional, din acest punct de vedere, al înaltei competențe profesionale. Credem că legiuitorul a presupus că organele care au această atribuție a verificării condițiilor statuate de textul art. 143 din Constituție au suficientă experiență și vor reuși întotdeauna să facă o apreciere corectă.

Constituția consacră atât independența, cât și inamovibilitatea judecătorilor Curții Constituționale și prevede că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior. De asemenea, potrivit art. 40 alin. (3) din Constituție, judecătorii Curții Constituționale nu pot face parte din partide politice. Această din urmă condiție pare să înlăture, la o primă vedere, suspiciunile create în legătură cu titularii dreptului de a numi judecătorii Curții. Totuși, aceasta este o condiție care privește numirea în funcție a oricărui magistrat, așa cum este ilustrat prin dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, prin aceea că „judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic.” Mai mult decât atât, „aceștia sunt obligați ca în exercitarea atribuțiilor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice.” Prevederile menționate fac să pălească, oarecum, acest ultim criteriu care trebuie îndeplinit de judecătorii constituționali, prin raportare la sfera de aplicabilitate a sa, deoarece condiția trebuie îndeplinită de toți magistrații din țara noastră, fie ei judecători de primă instanță sau având un grad mai înalt, procurori sau judecători constituționali. În acest sens, considerăm că este utilă reglementarea expresă concretizată prin prevederile art. 62 din Legea nr. 47/1992, din care rezultă expres interdicția de a fi membru al unui partid politic sau de a susține o astfel de formațiune, ulterior momentului depunerii jurământului, în ceea ce îi privește strict pe membrii Curții Constituționale. Așadar, „în cazul în care candidatul ocupă o funcție incompatibilă cu aceea de judecător al Curții Constituționale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcție sau din partidul politic al cărui membru este.” Aceste dispoziții instituie obligația de ingratitudine a judecătorilor constituționali față de partidele politice care i-au propus și subliniază principiul independenței acestora, atât la nivel personal, subiectiv, cât și la nivelul autorității publice în ansamblul său, care are ca obiectiv obținerea și menținerea încrederii în actul de justiție constituțională a tuturor cetățenilor acestei țări.

Alte câteva aspecte cu privire la cei care au fost numiți judecători constituționali, merită să fie menționate. Așadar, în primul rând, statutul judecătorilor Curții Constituționale, reglementat prin art. 63 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede obligația acestora de a depune, în fața Președintelui României și a președinților celor două Camere ale Parlamentului, jurământul prin care aceștia își asumă pe de o parte să respecte și să apere Constituția, iar pe de altă parte, să își îndeplinească, în mod imparțial și potrivit bunei-credințe, obligațiile de judecător al Curții Constituționale. În conformitate cu art. 64 din Legea nr. 47/1992, judecătorii Curții Constituționale sunt obligați, printre altele, să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor, să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții, să se abțină de la orice activitate sau manifestare contrare independenței și demnității funcției lor. În privința acestora, considerăm că obligațiile sunt valabile pentru toți magistrații din România, astfel cum este prevăzut prin Legea 303/2004 și prin Codul deontologic al acesteia. Prin urmare, aceste obligații menționate sunt imperative și incumbă atât judecătorilor care fac parte din instanțele de judecată de drept comun, cât și celor constituționali.

La un alt nivel, prin raportare la dispozițiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, reținem faptul că judecătorii Curții Constituționale se bucură de imunitate, neputând fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală decât cu încuviințarea plenului Curții Constituționale, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind o caracteristică specific, ce îi deosebește de ceilalți judecători. Încuviințarea plenului Curții Constituționale se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curții Constituționale, după ascultarea judecătorului în cauză. Mai menționăm aspectul că în caz de comitere a unor infracțiuni, urmărirea penală și trimiterea în judecată a judecătorilor Curții se face în mod exclusive de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar competența de judecată îi aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin raportare la criteriul competenței personale menționat de Codul de procedură penală. De asemenea, judecătorii nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor, astfel cum este reglementat prin art. 61 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Considerăm că aceștia sunt specialiști ai dreptului, iar faptul că ședințele de judecată care trebuie soluționate de plenul Curții se desfășoară în prezența tuturor judecătorilor Curții, „afară de situațiile în care sunt implicați în mod justificat”^[33], care vor pronunța hotărârea după îndelungi deliberări, asigură o justă soluționare a cauzelor. Durata mandatului judecătorilor Curții Constituționale este de 9 ani, așa cum este prevăzut în cadrul art. 142 alin. (2) din Constituție, durată ce a fost considerată potrivită în vederea asigurării unei continuități a activității în cadrul Curții Constituționale și optimă pentru calitatea deciziilor și a hotărârilor pronunțate de Curte. Nuanța regăsită în interiorul dispozițiilor art. 142 alin. (5) din Constituție este benefică în opinia noastră, respectiv: „Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani”. Acest sistem prezintă avantajul că „permite îmbinarea experienței și continuității cu noile tendințe”^[34]. Prin urmare, există mereu un suflu nou, prin această schimbare a compunerii Curții, dar în același timp sunt prezervate continuitatea și stabilitatea. Constatăm că durata mandatului judecătorilor Curții Constituționale acoperă durata a mai mult de două mandate ale Președintelui și, respectiv, a două mandate ale Camerelor Parlamentului. Se creează o posibilitate reală pentru fiecare judecător ca, în exercitarea mandatului său, să se desprindă de eventualele afinități formate în legătură cu opțiunile majorității parlamentare sau ale președintelui care l-a numit, care ar putea fi considerate de natură să îi afecteze imparțialitatea în luarea deciziilor. Se urmărește dobândirea unei reale independențe, cu caracter practic și aplicat, dar și a unei imparțialități obiective construite în timp. Simultan, prin intermediul instituției reînnoirii a unei treimi din rândul judecătorilor care compun Curtea Constituțională, o dată la trei ani, se asigură un echilibru între principiul stabilității și un element de dinamism, de noutate. În plus, remarcăm și că, în această formulă, Curtea Constituțională are mereu cel puțin 6 judecători în funcțiune, astfel că și în ipoteza în care s-ar produce unele întârzieri în numirea celor 3 judecători, care se „înnoiesc” periodic, luând locul, la fiecare 3 ani, celor ale căror mandate de 9 ani au expirat, nu pot nicidecum să se concretizeze unele discontinuități în desfășurarea activității instanței constituționale. Observăm în plus, că această situație ipotetică un caracter excepțional, având în vedere dispozițiile art. 68 din legea organică a Curții. Regula o reprezintă așadar modul de funcționare detaliat în cadrul alin. (1) al articolului menționat; pentru a nu exista întreruperi în exercitarea tuturor celor nouă mandate concomitent, deci pentru ca instanța să funcționeze cu toți membrii săi, „cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, președintele Curții sesizează pe președintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe Președintele României, solicitându-l să numească un altul în locul lui”; mai mult decât atât, „numirea trebuie efectuată cu cel puțin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor”. Astfel, componența Curții va fi deplină, întrucât la momentul încetării mandatului unuia dintre judecătorii constituționali, locul acestuia va fi ocupat de către judecătorul care era deja numit de către autoritatea publică respectivă, care îl desemnase și pe cel dintâi. În momentul încetării mandatului membrului inițial, se va produce automat substituirea, instanța constituțională funcționând cu toți cei nouă judecători, și în această situație. Situația imaginată de noi mai sus, respectiv cea a funcționării Curții cu un număr mai mic de judecători, pentru un interval de timp scurt, s-ar putea concretiza „în cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni”, când potrivit alin. (2) din art. 68 al legii, „Președintele va sesiza autoritatea publică prevăzută la alin. (1), în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător”, iar „mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit”. Observăm că formularea „în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului” semnifică existența unei perioade, fie aceasta și una extrem de scurtă, pe parcursul căreia mandatul unuia dintre judecătorii constituționali încetase; astfel, Curtea ar funcționa pe parcursul acelui interval, cu un număr mai mic de membri. Chiar și într-o astfel de ipoteză, instanța constituțională va putea soluționa litigiile cu care este investită, prin raportare la dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora, Curtea „lucrează legal în prezența a două treimi din numărul judecătorilor.” Aceste prevederi sunt cele care clarifică aspectul privind constituirea instanței constituționale în vederea desfășurării activității de judecată și completează dispozițiile art. 6, respectiv ale art. 52 alin. (1) din conținutul aceluiași act normativ, și anume „Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, în condițiile prezentei legi și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții…”, și „la ședințele Plenului participă toți judecătorii Curții Constituționale, în afară de situațiile în care unii absentează în mod justificat”. Astfel că, nu este necesar să existe un motiv care să reflecte o imposibilitate absolută de participare la ședințele plenului, care să motiveze lipsa participării unuia dintre judecători la ședințele de judecată. Prin urmare, faptul că legiuitorul a statuat că instanța constituțională funcționează prin ședințe ale plenului nu se suprapune cu obligativitatea participării numărului total de membri ai Curții, deoarece ședințele de plen se desfășoară în mod legal dacă sunt prezenți minim șase dintre aceștia, adică două treimi din numărul membrilor, potrivit reglementării din cadrul art. 51 din legea organică, menționat anterior.

În timp ce momentul de început propriu-zis al exercitării mandatului de către judecătorii constituționali este acela al depunerii jurământului, în ceea ce privește cauzele de încetare a mandatului judecătorilor constituționali, în afara situației în care mandatul judecătorului încetează prin ajungerea la termen, el mai poate înceta prin demisie, precum și din alte cauze excepționale prevăzute de art. 66 alin. (3) și art. 67 din Legea nr. 47/1992. Aceste alte cauze sunt: decesul, punerea sub interdicție, imposibilitatea din motive de boală a exercitării funcției de judecător mai mult de 6 luni, condamnare penală, pierderea drepturilor electorale, renunțarea la cetățenia română, apartenența la un partid politic. Mandatul încetează de asemenea în situații de incompatibilitate ori de imposibilitate a exercitării funcției pentru mai mult de 6 luni ori pentru încălcarea gravă a obligațiilor reglementate de dispozițiile art. 64 din Legea nr. 47/1992, respectiv următoarele: „să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției; să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale; în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă; să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor”. Un aspect care trebuie evidențiat este faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 142 alin. (2) din Constituție, mandatul judecătorilor Curții Constituționale nu poate fi prelungit sau reînnoit. Această prevedere a Legii fundamentale este similară celei reglementate prin art. 56 al Constituției franceze din 1958 și are funcția unei adevărate garanții de independență a judecătorului în raport cu autoritatea publică, respectiv aceea care l-a numit.^[35] Trebuie avută în vedere și situația descrisă de prevederile art. 68 alin. (2) din Legea nr.47/1992, aceea în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni, autoritatea publică competentă, cea care a efectuat numirea inițială, poate numi un nou judecător; acesta va duce la final mandatul judecătorului care a fost înlocuit. De asemenea, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 168/2018, dacă era îndeplinită condiția ca perioada pentru care a fost numit noul judecător să fie mai scurtă de 3 ani, acesta putea fi numit, când Curtea Constituțională se reînnoia, pentru un mandat complet de 9 ani, așa cum era menționat în cuprinsul art. 68 alin. (3) din lege. Această posibilitate a judecătorului, numit în funcție pentru un rest de mandat mai mic de 3 ani, de a fi numit pentru un mandat complet a fost eliminată prin Decizia Curții Constituționale nr. 136 din 20 martie 2018^[36]; s-a stabilit că mandatul judecătorului constituțional nu poate fi prelungit sau reînnoit, fiind lipsită de relevanță durata mandatului exercitat în concret. Pe parcursul exercitării mandatului, judecătorii constituționali trebuie să respecte o serie de obligații, prevăzute în mod expres în conținutul art. 64 din legea organică, după cum urmează: „să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției; să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale; în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă; să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită; să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel; să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor.” Observăm că majoritatea obligațiilor impuse în sarcina acestora se suprapun ca și conținut cu cele reglementate în privința judecătorilor care funcționează în cadrul instanțelor de drept comun, de pildă îndeplinirea funcției în mod imparțial, păstrarea secretului deliberărilor, imposibilitatea luării unei poziții publice, comunicarea oricărei situații care i-ar face incompatibili în desfășurarea activității. Nerespectarea obligațiilor poate constitui abatere disciplinară, iar membrii Curții Constituționale sunt supuși sancțiunii. Regimul aplicabil lor este însă unul derogatoriu de la dreptul comun, astfel cum reiese din dispozițiile art. 65 din cuprinsul aceluiași act normative, care precizează că „stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a Plenului Curții Constituționale”. În acest sens, prevederile se completează cu dispozițiile art. 65 alin. (1) din Regulamentul Curții^[37], Plenul Curții Constituționale poate aplica judecătorilor, în funcție de gravitatea abaterii, următoarele sancțiuni disciplinare: a) avertisment; b) diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu pana la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni; c) încetarea mandatului de judecător al Curții Constituționale”, respectiv art. 65 alin. (1) din regulament, care statuează că „hotărârea prin care se constată abaterea disciplinară și se aplică sancțiunea se adoptă cu votul majorității judecătorilor”.

Conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, mandatul președintelui Curții Constituționale, care este ales prin vot secret, cu majoritatea voturilor judecătorilor, este de 3 ani. Acesta poate fi reînnoit, spre deosebire de mandatul fiecărui judecător. Fiecare grupă de judecători numiți de una dintre Camerele Parlamentare sau de Președintele României are dreptul de a propune o singură candidatură. Un aspect interesant, care pare să poarte influențele dacice de odinioară, este reprezentat de faptul că operațiunea de alegere a președintelui Curții este condusă de judecătorul care are vârsta cea mai înaintată. Președintele are aceleași atribuții pe care le au toți colegii săi, iar pe lângă acestea, mai are o serie de obligații precum coordonarea activității instanței constituționale, convocarea și prezidarea ședințelor, desemnarea judecătorului-raportor, constatarea cererilor de încetarea mandatatului judecătorilor, etc. O prerogativă importantă se concretizează în reprezentarea Curții Constituționale în fața unităților publice și a tuturor organizațiilor, fie ele române sau străine. De asemenea, acesta emite ordine care sunt contrasemnate de către secretarul general și liderii compartimentelor de specialitate, în exercitarea atribuțiilor sale administrative. Dacă în anumite țări, desemnarea președintelui instanței de contencios constituțional îi revine mediului politic, în România a fost exclusă încă de la început această posibilitate. Legiuitorul nostru a optat pentru o variantă în care amestecul politicului în desemnarea președintelui Curții este eliminat, asigurându-se în acest mod autonomia instanței constituționale. Așadar, spre deosebire de alte sisteme, în care numirea președintelui autorității care efectuează controlul constituționalității legilor este încredințată fie Parlamentului, la propunerea Guvernului -de exemplu în Germania- fie șefului statului- de pildă, în Franța-, în țara noastră nu există nicio posibilitate a politicului de a se imixtiona în această alegere. A fost respins chiar și modelul „competenței legate”^[38], care există în state ca și Spania, în cadrul căruia instanța constituțională face o propunere privind cea mai important persoană din componența Curții, iar numirea în funcție propriu-zisă îi revine șefului statului. Asemănător modelului portughez sau italian, președintele instanței constituționale române este ales dintre membrii acestui organism.

Totodată, în cadrul Curții Constituționale, funcționează un corp al magistraților- asistenți. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2000^[39], acesta este compus din: prim-magistratul-asistent, 3 magistrați-asistenți șefi, dintre care unul este director al cabinetului președintelui Curții Constituționale și 18 magistrați-asistenți care pot fi organizați în secții, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale și își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții. Condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o anumită persoană să poată fi numită magistrat-asistent sunt: vechimea în magistratură^[40] de cel puțin 6 ani sau o vechime fie în funcția de judecător, fie în cea de procuror, de minim 4 ani ori deținerea titlului de doctor în drept. Persoana care nu îndeplinește condițiile menționate nu este exclusă din start din lista celor eligibili, ci poate fi numită ca magistrat-asistent stagiar. În oricare dintre cele două ipoteze, numirea membrilor corpului magistraților-asistenți se face de către președintele Curții Constituționale, după promovarea examenului. De asemenea, prim-magistratul-asistent și magistrații- asistenți șefi sunt numiți în funcție, prin concurs, din rândul magistraților-asistenți care au vechimea prevăzută de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 124/2000^[41] sau dețin titlul de doctor în drept. Reprezentativ pentru statutul magistraților-asistenți ai Curții Constituționale este că aceștia sunt asimilați cu cei ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum reiese din art. 2 alin. (8) din legea menționată.

Întrucât am sintetizat aspectele fundamentale în legătură cu componența Curții Constituționale, menționăm și unele privind funcționarea acesteia, prin raportare la prevederile art. 52-60 din Legea nr. 47/1992. Astfel, la ședințele Plenului participă toți judecătorii Curții Constituționale, în afară de ipotezele în care unii dintre aceștia absentează, justificat, din motive obiective. Cel care prezidează ședințele este președintele Curții Constituționale, iar la ședințe ia parte, în mod obligatoriu, magistratul-asistent repartizat pe lângă judecătorul-raportor^[42]; în situațiile expres menționate în lege, vor participa și reprezentantul Ministerului Public și alte persoane sau autorități, înștiințate în prealabil. Pe de altă parte, dezbaterile se desfășoară cu participarea exclusiv a judecătorilor Curții Constituționale, în temeiul actului de sesizare și a documentelor aflate la dosar și, ca regulă, fără înștiințarea părților^[43]. Un aspect important este cel ilustrat de prevederile art. 55 din Legea nr. 47/1992 și anume faptul că în procedura desfășurată pe rolul Curții Constituționale nu sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă privind recuzarea judecătorilor și nici cele referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului, întrucât ședințele nu sunt similare ședințelor obișnuite de judecată. De o pildă, nu ar exista mijloacele necesare substituirii judecătorului recuzat, întrucât nu se poate materializa înlocuirea judecătorului a cărui imparțialitate ar fi pusă la îndoială, cu un alt judecător din cadrul instanței constituționale, întrucât ca regulă, toți judecătorii participă la judecata în plen. În plus, aceștia nu sunt divizați în complete distincte. Mai mult decât atât, Curtea nu soluționează aspecte care vizează sau pun în discuție legalitatea ori temeinicia, ci doar chestiuni legate de constituționalitate. Considerăm că în ipoteza în care ar exista alternativa să opereze unele incidente procedurale precum suspendarea sau întreruperea, s-ar tergiversa inutil judecarea acestor cauze. În plus, indiferent de voința părților sau de modul în care acestea se manifestă în legătură cu îndeplinirea obligațiilor lor, deciziile Curții publicate în Monitorul Oficial vor produce efecte erga omnes, fiind opozabile tuturor, ceea ce reprezintă un motiv în plus ca aceste cauze să nu poată fi suspendate sau întrerupte.

Din punct de vedere procedural, există o serie de asemănări cu ședințele de judecată desfășurate în cauzele de drept comun. Astfel, în cursul ședinței publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note, numerotat și sigilat, numărul dosarului, susținerile orale ale părților și ale procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituțională, și toate celelalte aspecte care rezultă din desfășurarea dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri, similar cu modul în care este întocmită această încheiere de către grefierul care ia parte la un proces civil. În cazul în care Curtea Constituțională rămâne în pronunțare, președintele este cel care anunță ziua stabilită pentru aceasta, iar termenul de recomandare în privința duratei amânării pronunțării este de 30 de zile. Deliberarea se înfăptuiește în secret, în mod exclusiv de către judecătorii care au participat la dezbateri. De asemenea, cu această ocazie, poate fi consultată opinia magistratului-asistent care a pregătit dezbaterile și a participat la acestea. Ordinea în care se votează este una strictă. Astfel, judecătorul-raportor votează primul, urmând cel mai tânăr judecător, iar apoi ceilalți judecători și, la final, președintele Curții Constituționale. În ipoteza particulară în care unul dintre judecători solicită să fie întreruptă deliberarea, pentru o mai bună studiere a problemelor care fac obiectul dezbaterii și, cu condiția ca președintele Curții Constituționale sau minim o treime din numărul judecătorilor Plenului să considere cererea ca având caracter justificat, pronunțarea va fi amânată pentru o altă dată; data va fi stabilită ținându-se cont de natura cauzei, pentru cauze urgente fiind necesar să nu se depășească un interval rezonabil de timp, cât mai scurt. Totodată, există posibilitatea ca pe parcursul etapei deliberării să se constate că ar fi necesare unele lămuriri suplimentare în legătură cu anumite aspecte, situație în care președintele Curții Constituționale poate dispune redeschiderea dezbaterilor, luând și măsurile procesuale ce se impun. La final, respectând regula de drept comun în privința oricărui proces, rezultatul deliberării este consemnat într-o minută, care se semnează atât de judecătorii care au participat la ședință, cât și de magistratul-asistent. Menționăm și faptul că, asemănător situației oricărui complet colegial care soluționează o cauză, există posibilitatea formulării unei opinii separate de către judecătorul care a votat altfel decât colegii săi, opinie care trebuie motivată în mod temeinic. Dacă opinia în privința soluției coincide cu cea a celorlalți judecători, însă motivarea soluției este diferită, se poate formula opinie concurentă. Atât opinia separată cât și cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia^[44].

Deciziile, hotărârile și avizele^[45] se redactează în scris de către magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor, iar termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunțare, a cărui nerespectare nu atrage însă o anumită sancțiune. De asemenea, toate actele pronunțate, adică atât deciziile și hotărârile, cât și avizele se certifică de către Președintele Curții Constituționale și de magistratul-asistent care a luat parte la dezbateri. Această certificare corespunde semnării hotărârii judecătorești pronunțate de către instanțele de drept comun. Considerăm oportun ca președintele Curții să fie cel care să verifice deciziile, pentru o corectă certificare.

Un alt aspect interesant este modul în care sunt aplicate anumite mecanisme de cooperare instituționalizată între Curtea Constituțională și alte organe ale statului. Pe de o parte, legea organică prevede obligația Curții ca, în exercitarea atribuțiilor sale, să solicite puncte de vedere de la Parlament, Guvern și Avocatul Poporului în legătură cu constituționalitatea actelor normative al căror control îl efectuează. De exemplu, dacă sesizarea s-a făcut, în cadrul controlului a priori, înainte de promulgarea legilor, de președintele uneia dintre Camerele parlamentare, instanța constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum și Avocatului Poporului. Solicitarea punctelor de vedere este obligatorie, în toate cazurile, dar formularea acestora de către autorități este facultativă. De asemenea, în urma soluționării excepțiilor de neconstituționalitate în cadrul efectuării controlului a posteriori, Curtea are obligația de a comunica deciziile pe care le pronunță tuturor autorităților publice implicate, deci și instanțelor de judecată. Raportul stabilit cu acestea din urmă este unul aparte prin prisma rolului acestora, conferit atât de Constituție, cât și de legea organică. Instanțele judecătorești devin reali parteneri ai Curții Constituționale; cel mai puternic se manifestă această relație în realizarea controlului concret a posteriori, având ca obiect dispoziții din legi sau ordonanțe aflate în vigoare, pe calea excepției de neconstituționalitate, atribuție conferită de textul art. 146 lit. d) din legea fundamentală. Aceste prevederi se coroborează cu dispozițiile din Legea nr. 47/1992, astfel că observăm modul de soluționare etapizat al excepțiilor. Prima etapă este cea judecătorească, prealabilă, care se desfășoară prin inițierea acesteia odată cu invocarea viciul de neconstituționalitate, instanța de fond având rolul unui real filtru prin verificarea caracterului admisibil al excepției. A doua etapă se desfășoară în mod exclusiv în fața Curții Constituționale. Aceasta are ca punct inițial primirea încheierii de sesizare trimisă de către judecătorul de drept comun și se finalizează prin adoptarea unei decizii de către instanța de contencios constituțional. Remarcăm faptul că instanțele judecătorești au posibilitatea de a declanșa a doua etapă a controlului sau pot opta pentru soluția respingerii cererii de sesizare a Curții.^[46]În cazul în care aleg prima variantă, modul în care este soluționată ulterior excepția de neconstituționalitate, de către Curtea Constituțională, influențează cursul cauzei în care aceasta invocată și uneori chiar hotărârea, ca act final al judecății. În cazul admiterii excepției, dispoziția legală respectivă nu mai produce efecte juridice începând cu momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, iar pe cale de consecință textul respectiv devine inaplicabil nu doar în litigiul respectiv, ci în orice alt proces. În ipoteza respingerii excepției, aceeași excepție nu mai poate fi invocată de către aceeași parte în aceeași cauză, acesta fiind un efect al autorității de lucru judecat atașată deciziilor Curții, inter partes. Există, așadar, o relație de colaborare bine fundamentată între judecătorul a quo și judecătorul a quem^[47]. Cu privire la raporturile Curții cu alte autorități publice, avem în vedere dispozițiile art. 77 din Legea nr. 47/1992, care statuează că „autoritățile publice, instituțiile, regiile autonome, societățile comerciale și orice alte organizații sunt obligate să comunice informațiile, documentele și actele pe care le dețin, cerute de Curtea Constituțională pentru realizarea atribuțiilor sale”.
DOWNLOAD FULL ARTICLE