Conținutul contractului: de la clauze negociate, la clauze impuse și abuzive

A. Conținutul contractului: clauzele contractuale

Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 C. civ.).

Elementul esențial al contractului, reglementat de Codul civil, este acordul de voințe al părților.

După modul în care sunt exprimate voințele contractante, există: con­trac­te negociate, contracte de adeziune și contracte obligatorii (forțate).

Contractul negociat este cel în care părțile, de comun acord, stabilesc conținutul și clauzele acestora (de exemplu, contractul de locațiune).

Contractul de adeziune este cel ale cărui clauze esențiale „sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instruc­țiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare” (art. 1175 C. civ.)[1].

Contractele obligatorii sunt cele încheiate prin dispoziția imperativă a legii (de exemplu, asigurarea locuin­țelor).

Deși, strâns legate de voințele părților, contractul nu se confundă cu clauzele sale contractuale (ele fiind instituții juridice distincte).

Rezultă că raportul dintre contract și clauzele sale este raportul dintre general (voințe comune) și particular (voințe individuale).

Clauza[2] este o stipulație, pe care părțile, în virtutea libertății contractuale, o includ în conținutul contractului, în limitele generale ale ordinii publice și bunelor moravuri[3].

În accepțiunea lor restrânsă, clauzele se circumscriu fazei efectelor contractului, cu trimitere directă la  drepturile și obli­gațiile părților contractante, izvorâte din convenție[4].

Precizăm însă că, în esență, izvorul clauzelor contractuale se regăsește în voințele părților (exprimate în faza precontractuală).

Clauzele sunt deci, rodul voinței părților și al  negocierilor dintre ele.

Cu toate cele de mai sus, complexitatea relațiilor contractuale actuale a determinat frecvent diminuarea (sau chiar înlăturarea) negocierii, fiind, în prezent, frecvente con­tractele în care se regăsesc „clauze nenegociate”, „clauze standard” ori chiar „clauze abuzive”.

B. Clauzele contractuale în dispozițiile Codului civil

Din dispozițiile Codului civil  se conturează patru categorii de clauze: clauze esențiale și secundare, clauze extrinseci și clauze intrinseci, clauze negociate, impuse și standard, clauze uzuale și clauze neuzuale.

1. Clauze esențiale și secundare

În conformitate cu dispozițiile art. 1182 alin. (2) C. civ., pentru încheierea valabilă a contractului, este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale acestuia, „chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane”.

Astfel, legiuitorul din 2009 a făcut distincție între clauzele esențiale în contract și cele secundare (care nu condiționează încheierea valabilă a actului de formațiune bilaterală).

Regula de mai sus este atenuată, prin dispozițiile art. 1185 C. civ., potrivit cărora încheierea contractului este condiționată de ajungerea părților la un acord, cu privire la elementele asupra cărora una dintre părți insistă în timpul negocierilor.

În contextul de mai sus, elementele secundare ale contractului dobândesc caracterul de elemente esențiale[5] (de ordin subiectiv).

În cazul contractelor numite, elementele esențiale se rezultă, chiar din definiția dată de lege. De exemplu, potrivit art. 1650 alin. (1) C. civ., „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească” (s.n.).

În contracte nenumite, elementele esențiale depind de determinarea prestațiilor părților, în baza cărora sunt stabilite drepturile și obligațiile principale ale acestora.

În doctrină[6] s-a făcut observația că numai elementele secundare pot fi convenite ulterior.

Observația de mai sus nu se susține însă, în cazul contractului de vânzare (art. 1650 și urm. C. civ.), în care prețul trebuie să fie, cel puțin determinabil.

Apreciem că părțile contractante trebuie să se pună de acord în privința elementelor esențiale fie în sensul determinării acestora, fie prin stabilirea unor criterii exacte de determinare (care includ și desemnarea unui terț pentru determinare).

În temeiul art. 1232 alin. (1) C. civ. (ce poartă denumirea marginală „Determinarea obiectului de către un terț”) trebuie observat și că, nu toate elementele esențiale pot fi lăsate la aprecierea unei terțe persoane deoarece s-ar putea pune problema lipsei cauzei [și, implicit, anulabilitatea contractului – art. 1238 alin. (1) C. civ.].

În schimb, în toate cazurile, elementele secundare pot fi convenite ulterior încheierii contractului (de părți sau de terți).

În cazul de mai sus, atunci când părțile sau terții nu pot lua o decizie comună, instanța va dispune completarea contractului după împrejurări, natură sau intenția părților [art. 1182 alin.  (3) C. civ.].

2. Clauze extrinseci și intrinseci

Clauzele intrinseci sunt cele proprii contractului respectiv, cele care derivă din voințele concordante ale părților ori din celelalte elemente interioare ale actului juridic.

Clauzele extrinseci sunt cel proprii altor acte juridice, dar care prin voința părților contractante pot fi preluate și aplicabile contractului în cauză.

Astfel, pentru determinarea sau completarea conținutului unui contract, părțile pot face trimitere și la stipulații existente în alte acte juridice (contracte sau manifestări de voință unilaterale).

Clauzele intrinseci și clauzele extrinseci pot exista deopotrivă în contract.

Pentru valabilitate, clauzele extrinseci trebuie să respecte condițiile de valabilitate prevăzute de art. 1179 C. civ., pentru contractul din care fac parte.

În același context, dar în sens invers, operează așa-numitele „clauze de fuziune”, prin care părțile dispun înlăturarea, din contrat, a unor documente extracontractuale sau a unor acorduri precontractuale.

Atunci când, în contract, nu este stipulată o clauză de fuziune, dar se face trimitere la clauze externe sunt aplicabile dispozițiile art. 1201 C. civ. („Clauze externe”) potrivit căruia, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere”[7].

3. Clauze negociate și impuse. Clauze standard

De regulă, clauzele contractuale sunt rezultatul negocierilor realizate între părți.

Astfel, clauzele contractului sunt (ca și contractul, s.n.) rodul acordului de voințe al părților.

Negocierea precontractuală desemnează perioada exploratorie în care viitorii contractanți, schimbă puncte de vedere, formulează și discută propunerile pe care le au pentru a determina conținutul contractului, în raport de interesele lor.

Etapa negocierilor, din faza formării contractului, este o etapă esențială pentru calitatea contractului și a clauzelor sale.

Negocierile precontractuale sunt de două feluri :

– negocieri libere, obișnuite (cărora li se aplică regulile generale contractuale prevăzute de art. 1166 C. civ. și urm.) și

– negocieri organizate convențional (guvernate de reguli prestabilite de părți).

În cadrul negocierilor, părțile trebuie să se comporte cu bună-credință, deci ele trebuie să-și susțină interesele în mod loial.

Exercitarea cu rea-credință a libertății de a negocia constituie o faptă ilicită și culpabilă.

Atunci când, prin fapta culpabilă a unui negociator s-a produs un prejudiciu celeilalte părți, se va angaja răspunderea civilă a autorului acesteia[8].

Ca excepție, în unele contracte pot fi stipulate de o singură parte (clauze impuse, nenegociate).

Din categoria clauzelor nenegociate fac parte și clauzele standard (dar și clauzele abuzive)[9].

Clauzele standard sunt „stipulațiile stabilite, în prealabil, de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte” [art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Natura clauzei trebuie să fie probată de către cel care invocă caracterul standard (acesta nefiind prezumat), prin dovedirea intenției celeilalte părți contractante de a o folosi în mod general și repetat.

Clauzele standard trebuie deci, să îndeplinească două condiții:

– să nu fie negociată cu cealaltă parte, ci stabilită în prealabil, de una dintre părți și,

– să fie destinată utilizării generale și repetate în contract.

Ca efect, clauzele negociate prevalează (au prioritate, s.n.) asupra clauzelor standard [art. 1202 alin. (3) C. civ.].

Într-o situație particulară, atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a oricăror clauze standard comune în substanța lor.

Face excepție, cazul în care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract [art. 1202 alin. (4) C. civ.].

Calificarea clauzelor drept negociate sau standard generează, în prin­cipiu, și calificarea contractelor (care le conțin) în contracte negociate sau de adeziune.

A nu se înțelege totuși, că toate clauzele contrac­telor de adeziune sunt clauze standard, deoarece regimul juridic al celor două categorii este diferit.

4. Clauze uzuale și neuzuale

O subcategorie de clauze standard cu regim juridic distinct, o constituie clauzele neuzuale.

Prin clauzele neuzuale se creează un avantaj în beneficiul celui care le propune sau un dezavantaj celeilalte părți.

Pentru a produce efecte, clauzele neuzuale trebuie să fie „acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”[10] (deoarece este posibil ca cel din urmă să nu cunoască sau să nu înțeleagă efectele acestora).

Clauzele neuzuale sunt enumerate non-limitativ de lege.

În raport de partea contractantă favorizată, clauzele neuzuale se împart în două categorii.

a) Clauze în folosul celui care le propune precum :

– limitarea răspunderii acestuia (de exemplu, clauze de plafonare a răspunderii, prin stabilirea unei limite maxime a despăgubirilor);

– dreptul său de a denunța unilateral contractul;

– dreptul de a suspenda executarea obligațiilor (în alte cazuri, decât cele prevăzute de lege).

b) Clauze în detrimentul celeilalte părți precum, cele care prevăd decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului; limitarea dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane ; reînnoirea tacită a contractului; legea aplicabilă[11]; clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești.

De precizat că, atunci când clauzele contractului au fost sunt stipulate (propuse) de una dintre părți în beneficiul celeilalte părți, ele nu vor fi considerate neuzuale.

În cazul de mai sus, acceptarea clauzelor respective nu trebuie manifestată expres și în formă scrisă (indiferent de forma cerută de lege pentru validitatea contractului).

În concluzie, clauzele neuzuale (clauzele surprinzătoare[12]) sunt clauze standard (extrinseci) cu regim juridic special (art. 1203 C. civ.).


[1] „Contractul de adeziune este cel care cuprinde un ansamblu de clauze non negociabile instituite în avans de una dintre părți”; a se vedea art. 1110 alin. (1) C. civ. francez, modificat prin L’ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats.

[2] Termenul de „clauză” are origini latine („claudere” – a închide).

[3] A se vedea M.N. Costin, M.C. Costin, Dicționar de drept civil de la A la Z, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 159.

[4] Determinarea conținutului contractului ridică „o problemă delicată datorită concursului de împrejurări care stau la baza încheierii sale”; a se vedea L. Pop, I.‑Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 123.

[5] A se vedea A.A. Moise, Contractul, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, de Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. Ch. Beck, București, 2012, pp. 1236-1237.

[6] A se vedea T.V. Rădulescu, Contractul, în Noul cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 422 și urm.

[7] Prin dispozițiile art. 1201 C. civ., se atribuie forță obligatorie legală clauzelor externe, la care se face trimitere prin contract (și constituie un element de noutate în Codul civil).

[8] În acest caz, victima faptei ilicite are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, constând în principal, din cheltuielile care au fost angajate pentru negocierea și încheierea contractului.

[9] Între clauzele standard și cele abuzive nu se poate pune sem­nul egalității, chiar dacă lipsa negocierii este elementul comun. Astfel, clauzele abuzive sunt clauze standard în măsura în care scopul intro­ducerii lor în contract este dublat de intenția de a fi utilizate în mod general și repetat. Tot astfel, clauzele standard sunt abuzive dacă fac parte dintr‑un contract de consu­mație și creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei‑cre­dințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

[10] A se vedea B. Oglindă, Clauze neuzuale în reglementarea Noului Cod civil român – provocare pentru jurisprudență și doctrină, în Pandectele române nr. 3/2015, p. 32.

[11] O astfel de clauză se poate regăsi, de exemplu, în cazul conflictului de legi în spațiu, în cazul contractelor cu element de extraneitate, prin care s‑ar crea o situație nefavorabilă cocontractantului proprozant.

[12] Denumite „surprising terms” („termeni surprinzători”, s.n.), în dreptul comparat; a se vedea L. Pop, I.‑Fl. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 125.

Conținutul contractului: de la clauze negociate, la clauze impuse și abuzive was last modified: noiembrie 5th, 2021 by Camelia Spasici

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Arhiva Revista

Despre autor:

Camelia Spasici

Camelia Spasici

Este lector univ. dr. la Facultatea de Administrație și Afaceri, Universitatea din București.
A mai scris: