Constatări privind realizarea dreptului la un proces echitabil în cazul arestului preventiv

Autori:

Vitalie Ionașcu
Alexandru Negoiță

Introducere. Un proces echitabil, cu siguranță, implică ideea de stat de drept care are ca elemente definitorii excluderea arbitrariului şi respectarea cadrului legal existent. Arestarea preventivă reprezintă cea mai aspră măsură preventivă prevăzută de legislația procesual penală, dat fiind faptul că învinuitului sau după caz inculpatului i se aduce o atingere esențială dreptului la libertate, ultimul fiind privat totalmente de libertate pe o perioadă până la 30 de zile sau, după caz, această perioadă fiind posibil de prelungit până la 12 luni cumulativ.

Dreptul la libertate reprezintă un drept fundamental și inalienabil la care nicio persoană nu poate renunța. În acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare CtEDO) scoate în evidență faptul că orice privare de libertate este necesară să fie realizată în strictă conformitate cu cadrul legal, astfel punându-se pe prim plan apărarea individului împotriva arbitrariului autorităților de drept.

Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO), garantează dreptul la un proces echitabil, fiind proclamat principiul supremației legii, pe care este construită o societate democratică, precum și rolul primordial al sistemului judiciar în administrarea justiției, care reflectă moștenirea comună a Statelor Contractante^[1].

Republica Moldova deseori a fost condamnată de către CtEDO în legătură cu faptul că nu au fost asigurate garanțiile procesuale ale învinuiților sau ale inculpaților în cazurile în care în privința lor a fost aplicată măsura arestului preventiv. De exemplu, în cauza Castraveț contra Moldovei, reclamantul s-a plâns că arestarea sa preventivă a fost una nemotivată şi că nu a putut comunica cu avocaţii săi în mod confidenţial; de asemenea, la baza arestării sale au servit temeiuri formale și bănuieli neîntemeiate^[2]. Într-o altă hotărâre, Țurcan contra Moldovei, unde CtEDO a dat câștig de cauză, reclamanții au invocat faptul că instanţele judecătoreşti nu au avut la bază temeiuri suficiente în vederea arestării lor, aceștia nu au avut acces la materialele cauzei penale pentru a contesta arestul preventiv şi că instanţa a omis să audieze un martor^[3].

Metodologia de cercetare. În vederea realizării unei cercetări complete și obiective, în prezenta lucrare au fost aplicate un șir de metode de cercetare, printre care: metoda analizei, metoda logică, metoda studiului comparat și metoda sistemică.

Conținutul de bază al cercetării. CtEDO a accentuat permanent ideea că dreptul la un proces echitabil reprezintă de fapt „principiul proeminenţei dreptului”.

Totuși, actualmente cu părere de rău, identificăm diverse deficiențe care afectează într-o măsură considerabilă realizarea dreptului la un proces echitabil, fapt confirmat și de studii și rapoarte elaborate de diverse organizații neguvernamentale și experți în domeniu, care își propun identificarea și cercetarea obstacolelor întâlnite în calea realizării accesului liber la justiție și a procesului echitabil.

În acest context, printre cauzele care determină încălcarea dreptului la un proces echitabil, se enumeră: serviciile necalitative prestate de către apărători, neadmiterea probatoriului la solicitarea învinuitului sau inculpatului, nivelul înalt de influențe necorespunzătoare în sistemul judecătoresc care afectează imparțialitatea judecătorilor, influența politică din partea partidelor aflate la guvernare, care periclitează independența sistemului judecătoresc, precum și alte situații ce fac imposibilă realizarea și asigurarea unui proces penal de-a dreptul echitabil.

În cauza Idalov c. Russia, CtEDO a scos în evidență faptul că justificarea pentru oricare termen de detenție, oricât de scurt, trebuie argumentată de către autorități. Argumentele pentru sau împotriva eliberării nu trebui să fie: „generale și abstracte”^[4].

Procurorul are obligația să prezinte motive pertinente și suficiente pentru detenție, pe lângă existența unei bănuieli rezonabile, aplicate deja la primul act prin care s-a dispus arestarea preventivă, adică „imediat” după arestare. Mai mult, atunci când se soluționează chestiunea eliberării sau arestării, instanțele sunt obligate să ia în considerare posibilitatea aplicării unor măsuri alternative arestării preventive, dat fiind faptul că arestul preventiv este cea mai aspră măsură preventivă prevăzută de legislația procesual-penală, ce aduce atingere dreptului la libertatea persoanei^[5].

Din analiza prevederilor constituționale, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii îndreptată împotriva sa”^[6].

Prin urmare, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil în cazul aplicării arestului preventiv, este indispensabil de a asigura, învinuitului sau după caz inculpatului, posibilitatea realizării unui spectru larg de drepturi și garanții procesuale, prevăzute de actele normative naționale cât și de tratatele și convențiile internaționale, la care Republica Moldova este parte. Doar printr-o astfel de abordare s-ar asigura echitabilitatea corespunzătoare în procesul penal.

Este unanim acceptat că una dintre cerințele fundamentale ale unui proces echitabil într-o societate cu adevărat democratică constituie garantarea dreptului la apărare. Dreptul la apărare, astfel cum este reglementat în dispoziţiile legale, „reprezintă un drept procesual garantat tuturor părţilor pe tot parcursul procesului penal, care se realizează prin multiple modalităţi precum ar fi: dispoziţiile procedurale, asistenţa juridică şi, nu în ultimul rând, prin modul de organizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti”^[7].

Problema dacă este rezonabil ca învinuitul/inculpatul să fie privat de libertate și să se afle în detenţie trebuie examinată în fiecare caz aparte în contextul circumstanţelor specifice ale cauzei. Prelungirea detenţiei poate fi justificată în fiecare caz concret numai dacă există indici speciali privind cerinţa veritabilă de interes public care, ținând cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra necesităţii respectării dreptului la libertatea individuală garantat de articolul 5 al CEDO^[8].

Potrivit Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu^[9], se recomandă ca „demersul de aplicare a arestului să fie respins, dacă acuzatorul de stat nu dovedeşte că măsurile preventive mai uşoare decât arestul stipulate în art. 175, alin. (3), Cod de procedură penală (în continuare CPP), nu pot înlătura riscurile invocate”^[10].