Considerații de ordin teoretic şi procesual penal privind conceptul de administrare a probelor

Întrucât actualul legiuitor nu a definit în mod concret conceptul de administrare a probelor, rămâne în sarcina doctrinei de a încerca o asemenea conceptualizare.

În demersul nostru de a explicita în mod concret conceptul de administrare a probelor, nu putem însă să nu facem un cuvenit apel la câteva dispoziții ale actualului Cod de procedură penală, cu implicații considerabile în materie.

În consens cu alți autori, consider că organul de urmărire penală trebuie să ridice toate obiectele care pot constitui mijloace de probă, iar în cazul în care există îndoieli asupra unor obiecte, este mai bine ca acestea să fie examinate și ridicate, iar ulterior returnate decât să fie lăsate la locul lor și să nu mai fie găsite în momentul în care se stabilește semnificația lor probatorie^[1].

În acest sens, apreciez ca fundamentale două dintre dispozițiile procesuale penale, şi anume dispozițiile art. 1 C. proc. pen. care instituie drept scop al procesului penal constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată^[2] să nu fie supusă rigorilor legii, respectiv dispozițiile art. 5 C. proc. pen. care reglementează, la nivel de principiu sau regulă de bază a procesului penal, asigurarea aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Pornind de la aceste precepte legale, organele judiciare, care au ca principală sarcină aflarea adevărului (nu insistăm, cu această ocazie, asupra acestui concept şi implicaţiile sale), respectiv cunoașterea realităţii obiective a împrejurărilor cauzei, pot realiza în mod eficient această sarcină numai prin administrarea probelor, adică prin deducerea în faţa organelor judiciare a tuturor faptelor şi împrejurărilor de fapt, transpuse în probe conform dispozițiilor art. 97 alin. (1) C. proc. pen., astfel încât să-şi poată forma o reprezentare exactă şi corectă cu privire la faptele şi împrejurările cauzei.

Într-o accepţiune mai tehnicistă, activitatea de administrare a probelor presupune, în primul rând, descoperirea probelor, ca sarcină iniţială a organelor de urmărire penală, care folosesc în acest sens ca mijloace de informare plângerea, denunţul, sesizarea organului competent, investigaţiile proprii (cercetări la faţa locului, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, ascultarea persoanelor^[3] etc.

Dacă, prin dispozițiile art. 99 C. proc. pen., care se referă la sarcina administrării probelor, legiuitorul foloseşte expresia de „administrare a probelor” având în vedere faptul că sarcina descoperirii probelor revine aceluiaşi organ care le administrează (în cazul organelor de urmărire penală), sintagma „strângere și administrare a probelor” folosită de acelaşi legiuitor în dispozițiile art. 100 alin. (1) și (2) C. proc. pen. atunci când se referă la administrarea probelor (obiectul urmăririi penale), apare ca fiind mult mai potrivită.

Tot în cadrul procedurii de administrare a probelor se înscrie propunerea de probe din partea părţilor sau a procurorului, admiterea administrării lor urmată de administrarea lor propriu-zisă prin procedeele probatorii cunoscute.

Într-o formulă mai extinsă, procedura de administrare a probelor impune indicarea probei (respectiv a obiectului sau şi a mijlocului prin care poate fi obţinută), introducerea probei, producerea, propunerea, admiterea, cercetarea şi aflarea sau descoperirea, strângerea sau aducerea, constatarea, ridicarea, conservarea şi administrarea probelor^[4].

Una din regulile cele mai importante care stau la baza administrării probelor este cea prescrisă prin dispozițiile art. 99 C. proc. pen., potrivit căreia sarcina administrării probelor revine organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată^[5]. Astfel, aceste organe judiciare, independent de poziţia suspectului sau inculpatului în raport cu acuzaţiile ce i se aduc, au ca principală obligaţie, în virtutea rolului lor activ, de a descoperi, strânge şi administra probele, atât în învinuire cât şi în apărare.

Aceasta nu înseamnă însă că administrarea probelor (întreg procesul penal dealtfel) nu se înfăptuieşte şi cu contribuţia părţilor (părţile pot propune probe şi pot solicita administrarea lor), însă dispoziţia asupra administrării probelor revine exclusiv organelor judiciare^[6].

Dacă, în procesul de tip anglo-saxon (unde instanţa are rol pasiv, de arbitru între părţile din proces) vechea regulă de probaţiune onus probandi incumbi ei qui dici se aplică întocmai, căzând în obligaţia părţii care invocă o împrejurare să o dovedească, în procesul continental, inclusiv în cel din ţara noastră, sarcina probațiunii a fost lăsată exclusiv în seama organelor judiciare. Mai mult decât atât, prin Codul Român de Procedură Penală din 1968, dreptul acordat autorităţilor judiciare de a lămuri cauza din oficiu, prin probe, sub toate aspectele, s-a transformat astfel într-o obligaţie, aşa încât, potrivit dispozițiilor art. 100 C. proc. pen. și urm., organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au obligaţia de a administra din oficiu toate probele necesare lămuririi cauzei, atât în favoarea inculpatului, cât şi în defavoarea acestuia^[7].

La fel ca în cazul oricărei obligaţii procesuale, legiuitorul a instituit şi în acest caz o serie de sancţiuni procesuale, cum ar fi restituirea cauzei de către procuror organului de cercetare penală sau de către instanţă la procuror, pentru completarea urmăririi, ori în cazul apelului sau a recursului, rejudecarea cauzei în vederea administrării de noi probe.

În aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie potrivit căruia suspectul sau inculpatul nu este obligat să-şi probeze nevinovăţia conform dispozițiilor art. 99 alin. (2) C. proc. pen., suspectul sau inculpatul, ca şi părţile dealtfel, nu au obligaţia dovedirii împrejurărilor pe care le invocă, ci are numai dreptul de a propune probe şi de a cere administrarea lor prin intermediul organului judiciar.

Deşi, în doctrină s-a vorbit despre un aşa-zis „drept la contraprobe” recunoscut suspectului sau inculpatului, căruia i s-a atribuit chiar o funcţie procesuală proprie, fiind integrat în însuşi conţinutul „contraacţiunii în apărare”, având drept scop principal împlinirea principiului „egalităţii armelor”, impus prin jurisprudenţa constantă a Comisiei şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu trebuie să se înţeleagă prin acesta că sarcina probaţiunii ar trece de la subiectul care exercită acţiunea penală la subiectul (suspect sau inculpat) care exercită contraacţiunea în apărare^[8].

Sub acest aspect, aşa cum am arătat, este criticabilă actuala reglementare a art. 99  C. proc. pen. potrivit căreia, „sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată”, cel mai potrivit termen fiind cel de „strângere a probelor”, utilizat de legiuitor în dispozițiile art. 100 C. proc. pen. Astfel, termenul de strângere a probelor ar cuprinde activitatea de informare a organelor de urmărire penală care „strâng” probele, şi activitatea instanţei de judecată care, deşi nu desfăşoară o activitate propriu-zisă de informare, are obligaţia, în virtutea rolului activ, de a depista şi administra proba chiar nepropusă, dar care rezultă cu necesitate pentru stabilirea adevărului cauzei.

În acest sens, fostele instanţe de recurs extraordinar (azi de apel, recurs sau recurs în anulare), au procedat la desfiinţarea constantă a hotărârilor prin care instanţele de fond nu au lămurit împrejurări esenţiale invocate în apărare de inculpat, dar nedovedite de el, sau când nu a depistat unele probe care ar fi condus la pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, având drept temei principal lipsa rolului activ^[9]. Printre aceste motive, fosta instanţă supremă a reţinut faptul că instanţa de fond nu a cercetat dacă şi în ce măsură la producerea lipsei în gestiune nu au contribuit şi alte cauze, respectiv acţiuni ilicite săvârşite de alte persoane decât inculpatul, instanţa nu a verificat, prin probe, dacă lipsa în gestiune nu se poate justifica prin perisabilităţi sau alte pierderi, instanţa nu a dispus audierea unui martor întrucât părţile au renunţat la audierea sa, cu toate că audierea acestuia era absolut necesară pentru a stabili cu certitudine dacă fapta a fost săvârşită de inculpat^[10] etc.

O chestiune deosebit de delicată ni se pare a fi cea privind investigarea probei faptului sau împrejurării de fapt. Aşa cum s-a arătat în doctrină, există un aşa-numit mecanism al probei faptului, care îi dă specificitatea sa sistemului din care provine. În aceste condiţii, dacă proba unui fapt nu este raportată unui sistem propriu de probaţiune, faptul, chiar dacă există în mod obiectiv, nu va exista în drept. Altfel spus, un fapt va exista sau nu va exista (va căpăta relevanţă juridică) în funcţie de materia dreptului şi exigenţele diferitelor modalităţi de probaţiune.

În acest mod, dependenţa prin raportare la un mod de probaţiune va conduce sau nu la proba existenţei acestui fapt.

Tot legat de ideea potrivit căreia sarcina administrării probelor este uneori foarte dificilă, trebuie spus că, uneori, între afirmarea unui fapt şi negarea sa există evidente zone intermediare, de incertitudine.

Este motivul pentru care se spune, pe bună dreptate, că justiţia umană trebuie să se cantoneze adesea la probabilităţi, la aparenţe. Dar, după cum se ştie, cu excepţia prezumţiei legale, aparenţa nu poate fi luată în considerare ca atare în dreptul penal (spre deosebire de dreptul civil unde, de pildă, posesiunea prelungită conduce la proprietate, pentru că are aparenţa dreptului), există riscul falsificării realităţii faptelor ce stau la baza adevărului legal.

Administrarea probelor în procesul penal este guvernată de principiul libertăţii probelor, ceea ce se traduce prin aceea că organele judiciare au libertatea să aleagă dintre mijloacele prevăzute de lege acele mijloace de probaţiune prin intermediul cărora se pot administra cele mai sigure probe, care să asigure aflarea adevărului în cauza urmărită sau judecată. Astfel, spre deosebire de precedentul sistem legal de probaţiune, în actualul sistem al libertăţii probelor organul judiciar nu este ţinut să probeze o anumită infracţiune prin administrarea unei anume probe.

Caracterul vădit raţional al actualului sistem de probaţiune se manifestă cu atât mai mult cu cât, în anumite situaţii, împrejurări concrete de săvârşire a infracţiunii (clandestinitatea acesteia, imposibilitatea aflării eventualilor martori oculari etc.), nu permit practic organelor judiciare administrarea unor probe pe care legea le-ar impune, condiţii în care acestea au libertatea să folosească mijloacele pe care le au la îndemână (exploatarea unor urme lăsate la faţa locului prin intermediul unei constatări tehnico-ştiinţifice, a unor expertize, o reconstituire etc.).

Aşa cum însă orice principiu are şi excepţii, şi principiul libertăţii probelor, văzut din punctul de vedere al libertăţii de administrare a probelor, cunoaşte o serie de excepţii, dictate chiar de lege. Astfel, în mod excepţional, legea impune în anumite situaţii utilizarea anumitor mijloace de probă, cum ar fi cazurile pentru a căror lămurire este necesară efectuarea unei constatări sau expertize medico-legale, conform dispozițiilor art. 184 C. proc. pen., cazul infracţiunii de adulter, pentru dovedirea căruia legea impune, în mod exclusiv, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante sau scrisori emanate de soţul vinovat, conform dispoziților C. proc. pen., sau chestiunile prealabile pentru dovedirea cărora legea impune a se folosi numai mijloacele de probă admise de materia căreia îi aparţine acea chestiune.

În ceea ce ne priveşte, dincolo de a vedea în aceste excepţii nişte adevărate reminiscenţe ale vechiului sistem legal de probaţiune, considerăm că aceste îngrădiri pot fi justificate, cel puţin parţial, de caracterul mai special al acestor infracţiuni, respectiv implicaţiile de ordin social şi familial ce ar decurge din probarea necorespunzătoare a unor asemenea fapte.

Aşa cum s-a menţionat, la baza activităţii de administrare a probelor stă principiul libertăţii probelor.

Trebuie însă să constatăm că este dificil de a disocia studiul principiului libertăţii probelor de cel al liberei lor aprecieri decât organele judiciare, ambele constituind corolarul sistemului intimei convingeri^[11].

Cu toate acestea, trebuie făcută o distincţie, şi anume faptul că fiecare din cele două principii răspund unor finalităţi diferite.

Dacă prima interesează căutarea şi producerea probelor, cea de-a doua se preocupă de valoarea lor probantă, în principal în ultima fază a procesului penal.

În ceea ce priveşte reglementarea legală expresă a principiului libertăţii de administrare a probelor sau, şi mai precis, al libertăţii organului judiciar de a utiliza orice mijloace de probaţiune găsite de cuviinţă faţă de necesităţile cauzei (evident, dintre cele legale), constatăm, cu surprindere, că actualul legiuitor român nu a avut o astfel de preocupare.

Evident însă, principiul libertăţii probelor sub acest aspect rezidă din contextul celorlalte dispoziţii legale referitoare la probe şi la mijloace de probă, dar în special din dispozițiile referitoare la libertatea de apreciere de care, după cum am arătat anterior, este strâns legată.

Această omisiune a legiuitorului român îşi poate găsi explicaţia în sistemul mixt de probaţiune pe care a înţeles să îl instituie, format dintr-o îmbinare a sistemului liberal de probaţiune cu cel legal.

Spre deosebire, în sistemul pur liberal al probelor, mijloacele de probă sunt enumerate pur exemplificativ, organele judiciare având posibilitatea să utilizeze şi alte mijloace neprevăzute în mod expres, dar neoprite de lege. Acest din urmă sistem este cunoscut în procedurile în care judecarea cauzelor are loc prin intermediul juraţilor, care nu sunt, de regulă, încorsetaţi de un sistem de mijloace probatorii fixat aprioric, fapt ce le permite formarea opiniei despre vinovăţia acuzatului în modul cel mai liber.

Revenind la principul libertăţii probelor, s-a emis şi teza potrivit căreia libertatea recunoscută părţilor şi organelor judiciare de a recurge la toate mijloacele de probaţiune ar apărea ca una dintre cele mai importante limitări, ce atentează la însuşi principiul prezumţiei de nevinovăţie.

Deşi, în cea mai mare parte criticabilă, acesta opinie nu este însă lipsită de un anume suport. S-au încercat astfel numeroase argumente pentru a justifica principiul libertăţii probelor. în acest sens, cei mai mulţi autori au insistat asupra particularităţilor probaţiunii penale faţă de cea civilă.

În materie civilă, unde apar o serie de acte a căror probă poate fi preconstituită, este lesne pentru legiuitor de a determina, pentru aceste acte, modalităţile de probă admisibile şi, în acelaşi timp, forţa lor probantă^[12].

Per a contrario, în materia dreptului penal (aşa-zisul drept represiv), obiectul procesului este format în mod esenţial din fapte materiale şi psihologice, motiv pentru care ar fi imposibil a se stabili aprioric aceste fapte, având în vedere generalitatea cauzelor. De asemenea, particularitatea probei penale se explică şi prin considerente ce ţin de fondul dreptului. Astfel, dacă în procesul civil sunt angajate interese private care, desigur, trebuie protejate, în materie penală se manifestă interese superioare care se află în conflict – ordinea publică, libertatea individuală etc.

În aceste condiţii, pentru a prezerva drepturile tuturor protagoniştilor cauzelor penale, se impune a căuta, pe toate căile, manifestarea adevărului şi de a permite, în consecinţă, recursul la toate mijloacele de probaţiune. În alte condiţii, reprezentantul acuzării riscă de a fi împiedicat de dificultăţi insurmontabile, mai ales în faţa unui inculpat care poate folosi toate mijloacele pentru a disimula adevărul în legătură cu fapta săvârşită. Astfel, lupta contra criminalităţii va fi practic imposibilă într-un sistem de probaţiune prea rigid, care exclude utilizarea anumitor probe.

Se poate pune, totuşi, o legitimă întrebare: oare, nu cumva libertatea probelor serveşte în mod unilateral nevoile represiunii sociale, fiind astfel sacrificate interesele persoanei urmărite sau judecate – însuşi principiul prezumţiei de nevinovăţie?

Pe de altă parte, poate părea ilogic de a acorda inculpatului beneficiul prezumţiei de nevinovăţie, antrenând o adevărată dispensă de probă, şi de a înarma în acelaşi timp organele represive cu largi mijloace de investigaţie, destinate a o distruge (desfiinţa).

În realitate însă, lucrurile nu stau chiar aşa, contradicţia menţionată nefiind decât aparentă.

În primul rând, trebuie să avem în vedere faptul că regula potrivit căreia inculpatul este prezumat nevinovat nu are drept scop de a asigura impunitatea adevăratului vinovat, fapt ce nu împiedică, în nici un caz, manifestarea adevărului în cauză.

În al doilea rând, facilităţile sistemului libertăţii de probaţiune nu sunt apanajul exclusiv al organelor judiciare, în condiţiile în care se recunoaşte tuturor părţilor dreptul de a recurge la toate mijloacele de probaţiune, în egală măsură cu reprezentanţii Ministerului Public şi cu judecătorii.

În ceea ce priveşte persoana urmărită sau judecată, nu este vorba despre o simplă facultate ci de un veritabil drept, pe care are tot interesul să-1 folosească. Chiar dacă ele beneficiază de principiul prezumţiei de nevinovăţie, se găseşte adesea în situaţia de a fi obligată să joace un rol activ în legătură cu probele strânse împotriva sa.

Cu toate acestea, nu este mai puţin adevărat faptul că aşa-numita „egalitate de arme” nu este şi nu poate fi perfectă. Astfel, pentru a putea ajunge la cunoaşterea adevărului în cauza urmărită sau judecată, organul judiciar dispune de largi puteri şi de mijloace vaste (autoritatea poliţiei judiciare, posibilitatea de a apela la arestări, interogatorii, percheziţii, expertize etc.), spre deosebire de învinuit sau inculpat care are, totuşi, puteri limitate în acest sens, în special în faza iniţială a procesului, urmărirea penală.

Este la fel de adevărat faptul că toate aceste procedee (ca şi toate celelalte, puse la dispoziţie de lege), nu au drept scop decât manifestarea adevărului însă, uneori, trecerea de la confundarea adevăratului vinovat la stabilirea inocenţei persoanei urmărite sau judecate este foarte labilă.

În concluzie, deşi justificată de interese ce ţin de ordinea şi securitatea publică, libertatea probelor serveşte în mod esenţial aceste comandamente.

O altă problemă deosebit de importantă ce se ridică în legătură cu administrarea probelor este cea privind necesitatea asigurării respectării legii în tot cursul acestei activităţi procesuale. Fără a insista prea mult asupra acestei chestiuni, se impune totuşi a arăta că, pentru obţinerea unor probe conforme cu realitatea, care să confere siguranţa certitudinii faptelor pe care le atestă, legea solicită organelor judiciare manifestarea unei atitudini de corectitudine, de loialitate. Prin aceste adevărate comandamente impuse organelor judiciare de lege se interzice acestora folosirea ameninţărilor, violenţelor, promisiunilor, în timpul administrării probelor, consemnarea incompletă sau denaturată a declaraţiilor părţilor, înscrierea în procesele verbale a unor împrejurări falsificate sau denaturate etc.

Prin utilizarea unor asemenea mijloace ilicite sunt încălcate, atât valori ce caracterizează demnitatea şi securitatea umană, cât şi demnitatea justiţiei însăşi.

În acelaşi sens, printre mijloacele interzise prin dispozițiile C. proc. pen. se înscrie şi folosirea narcoanalizei, a hipnotismului etc., menite a înfrânge rezistenţa conştientă a persoanei cercetate.

În raport de faza procesuală în care se află procesul penal, procedura de administrare a probelor prezintă şi unele particularităţi.

Astfel, în faza de urmărire penală, sarcina descoperirii probelor revine organelor de urmărire penală, acestea utilizând ca surse de informare plângerea, denunţul, sesizarea organului competent, toate conţinând informaţii ce pot servi la susţinerea învinuirii şi indicarea mijloacelor de probă ce pot fi utilizate în cauză. În acelaşi sens mai sunt utilizate, în mare măsură, investigaţiile proprii ale organelor de urmărire penală constând în cercetări la faţa locului, percheziţii, ridicarea de obiecte, urme şi înscrisuri, ascultarea părţilor etc.

În faza de urmărire penală, administrarea probelor este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală şi are loc prin intermediul procedeelor probatorii cunoscute (ascultarea părţilor şi a martorilor, confruntarea acestora, ridicarea de obiecte, urme şi înscrisuri cu ocazia cercetărilor la faţa locului şi a percheziţiilor, efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice, medico-legale, de expertize)^[13], dar numai atunci când acestea le consideră necesare, fapt ce poate implica absenţa inculpatului şi a apărătorului acestuia. Atunci când însă apărătorul inculpatului solicită în mod expres participarea la aceste activităţi procesuale, prezenţa acestuia este asigurată.

Administrarea probelor în această fază procesuală nu este însă opera exclusivă a organelor de urmărire penală, în sensul că părţile pot prezenta acestora o serie de mijloace de probă aflate în posesia lor, cum ar fi înscrisuri, obiecte, acte de constatare medico-legale etc.

Cu toate că faza de urmărire penală este marcată de un anumit secret (în opoziţie cu contradictorialitatea marcantă a fazei de judecată), suspectul sau inculpatul, singur sau prin intermediul apărătorului său, are dreptul să cunoască probele strânse împotriva sa (tocmai pentru a le putea combate), atât prin participarea la procedeele probatorii menţionate, dar şi prin prezentarea întregului material probator, la terminarea urmăririi penale.

În cursul judecăţii, sarcina administrării probelor revine instanţei de judecată, care foloseşte în acest sens aceleaşi procedee probatorii, în condiţii de contradictorialitate, în prezenţa părţilor şi a procurorului. în această fază sunt verificate, pe de-o parte, probele strânse şi administrate în cursul urmăririi penale (procedându-se practic la o readministrare a lor), iar pe de altă parte pot fi administrate noi probe, atunci când cele administrate anterior se dovedesc insuficiente pentru lămurirea cauzei şi aflarea adevărului. La toate aceste activităţi procesuale pot colabora, în egală măsură, părţile şi procurorul, care pot propune probe noi, ce vor fi admise de către instanţă dacă se dovedesc a fi concludente şi utile cauzei.

Referinţe bibliografice:

1. Alecu Gh. Criminalistică, ediţia a II-a, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009.

2. Badrajan Ion, Frunză Alexandru, Tactica efectuării cercetării la fața locului, Forensic Science No. 1-2024 (137), March 2024, Vol. XXV.

3. Ciobanu V.M., Tr.Cl. Briciu, Cl.C-tin Dinu, Drept procesual civil, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Naţional, Bucureşti, 2018.

4. Dongoroz V. şi al. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală. Vol. I, Bucureşti: Academiei, 1975.

5. Franț Ancuța Elena, Criminalistică. Ediția a III-a, revăzută și adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2024.

6. Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea specială, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018.

7. Pop Tr., Drept procesual penal. Cluj: Tipografia Naţională, 1946.

8. Portejoie G. J., La Justice au benefice du doute, Paris: Presses de la Renaissance, 2006.

9. Theodoru Gr., Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

10. Tulbure A. Şt., Tatu M. A., Despre convingerea organelor judiciare. În: R.D.P., 2002.

11. Volonciu N., Uzlău A.S., Moroşanu R., Voicu Cor., Văduva V., Tudor G., Atasiei D., Gheorghe T.V., C.M. Chiriţa, Ghigheci Cr., Manea T., Codul de procedură penală. Comentat, Ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017.