Consideraţii asupra procedurii abreviate în cazul recunoaşterii învinuirii
Matei-Ciprian Graur - februarie 1, 2016“Considerations regarding the abbreviated procedure in case of the admission of guilt” („Consideraţii asupra procedurii abreviate în cazul recunoaşterii învinuirii”)
Abstract
In this study, the author describes the institution of the admission of guilt as a continuation of the previous regulation set forth by the Old Code of criminal procedure, stemming from the desire of the State to accelerate the time-limits for conducting criminal proceedings, both due to the European rigors in the matter and as a result of the intent to observe the right to a fair trial.
The structure and the body of the study reveal the comments on the regulation of the institution, on the admission of guilt, on the probative mechanism, on the admissibility (the issue of the extension of the admission of guilt), on the solutions of the court (the differences as compared to the previous regulation), on the civil side of the case, and on certain procedural aspects, and for the purpose of the above, it was considered the doctrine developed by certain important names in the matter of law (Gh. Mihai, M.-C. Graur, V. Pașca, G. Bodoroncea, M. Udroiu, C. Bogdan, S.H. Kadish, St.J. Schulfofer, M.G. Paules).
Finally, the author puts forward brief considerations regarding the institution of the admission of guilt as materializing the intent of the State to refer to new techniques of criminal and procedural policy, which provides the principle of celerity with increased importance.
Keywords: admission of guilt; European rigors; fair trail; celerity; techniques of criminal and procedural policy.
Introducere
Evoluţia sistemului de represiune în materie penală, dinamizat inclusiv prin apropierea legislaţiei interne de normele dreptului european, a determinat o schimbare în concepţia legiuitorului cu privire la mijloacele procesuale reglementate în cuprinsul setului de reguli ce stau la baza procesului penal.
Bineînţeles, declanşarea procesului penal se materializează ca urmare a faptei săvârşite de către cel anchetat penal ulterior, care intră în contradicţie cu legea penală. De altfel, nu fapta, pur şi simplu, ci fapta ilicită este cauza juridică a constituirii raportului juridic de constrângere, deoarece au fost înfrânte dispoziţiile normative penale în vigoare.[1]
Pentru eficientizarea mecanismului de coerciţie penală, au fost preluate o serie de instituţii şi principii procedurale prezente în sisteme de drept din alte state, de natură a moderniza viziunea procesului penal în atingerea eficientă a scopului propus de legiuitor.
Odată cu adoptarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010 şi intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014, legiuitorul a reglementat în mod expres posibilitatea recunoaşterii vinovăţiei în materie penală, în principal prin recurgerea la două instituţii distincte precum: procedura şi condiţiile formale ce trebuie îndeplinite în faţa organelor judiciare și momentul aplicării acesteia.
În concret, Noul Cod de procedură penală reglementează instituţia recunoaşterii învinuirii ca fiind o continuare a reglementării precedente din cuprinsul Vechiului Cod de procedură penală, care prin Legea nr. 202/2010 introducea un nou articol – 3201 cu privire la posibilitatea recunoaşterii şi, de asemenea, instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei, aceasta din urmă fiind o noutate pentru sistemul de drept intern, ambele instituţii inspirându-se din sistemul de drept common-law.
O aplicare eficientă a nevoii de accelerare a procedurilor judiciare în materie penală o regăsim în Statele Unite ale Americii, unde, Al Şaselea Amendament din Constituţie prevede că în toate procesele penale, acuzatul trebuie să se bucure de dreptul la un proces rapid (aşa-numitul speedy trial). În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că acest drept reprezintă un drept fundamental, la fel ca celelalte drepturi stabilite de Al Şaselea Amendament. Astfel, toate statele din SUA au preluat dreptul fundamental amintit, menţionându-l, în mod expres, în Constituţiile proprii, constituind o garanţie în cadrul unui proces penal în curs.[2]
Dorinţa statului de a accelera termenele de desfăşurare a proceselor penale, atât datorită rigorilor europene în materie, cât şi ca urmare a dorinţei de respectare a dreptului la un proces echitabil, conturat prin exigenţele termenului rezonabil în acord cu art. 6 parag. 1 CEDO, a condus la implementarea unor instituţii cu caracter de noutate în legislaţia noastră internă.[3]
Legiferarea intensă în materie s-a datorat şi reacţiei corpului social împotriva actelor cu caracter infracţional, aceasta fiind o necesitate dictată de dorinţa salvgardării ordinii sociale, a valorilor juridice proteguite de normele de drept. Lipsa de reacţie ar însemna negarea dreptului şi disoluţia societăţii în cauză.[4]
Reglementare
În ceea ce priveşte maniera de reglementare a posibilităţii recunoaşterii învinuirii, legiuitorul intern a renunţat la stabilirea acestei proceduri în cuprinsul unui singur articol, ori în cuprinsul unui capitol special, prevederi referitoare la instituţia recunoaşterii, regăsindu-se disparat în cuprinsul Noului Cod de procedură penală, textele de lege amintite nefiind întru-totul într-o deplină armonie structurală.
Reglementarea procedurii în mai multe texte, intercalate printre alte dispoziţii procesuale, reprezintă opţiunea legiuitorului de a prezenta „în oglindă” desfăşurarea celor două proceduri de judecată: cea de drept comun, în care faza cercetării judecătoreşti se caracterizează, de regulă, prin administrarea de probe şi procedura simplificată, în care faza cercetării judecătoreşti este limitată la proba cu înscrisuri.[5]
Prin urmare, chiar în cuprinsul dispoziţiilor art. 108 alin. (4) NCPP, articol destinat procedurii de comunicare a drepturilor şi obligaţiilor suspectului sau inculpatului, legiuitorul instituie obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa inculpatului, posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii, posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.
Astfel, în mod corect, în virtutea respectării dreptului la un proces echitabil, se trasează o obligaţie imperativă în sarcina organelor judiciare (atât cele de anchetă penală, cât şi judecătorul fondului) în vederea încunoştinţării inculpatului despre posibilitatea recurgerii la aceste proceduri de recunoaştere.
Remarcăm că, deși articolul menţionat este cuprins în secţiunea destinată regulilor de audiere a suspectului şi a inculpatului, iar în general suspectul are aceleaşi drepturi precum inculpatul, cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege, conform art. 33 NCPP, încunoştinţarea cu privire la posibilitatea recunoaşterii se referă doar la inculpat. Acest lucru se datorează condiţiilor în care se poate recurge la o astfel de procedură, fiind obligatoriu ca anterior să se fi pus în mişcare acţiunea penală şi, deci, suspectul să fi dobândit deja calitatea de inculpat.
Încă din cuprinsul art. 349 NCPP din Titlul III („Judecata”), articol care stabileşte rolul instanţei de judecată, alin. (2) instituie regula conform căreia instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă.
În primul rând, prin plasarea acestei prevederi chiar în cuprinsul dispoziţiilor generale referitoare la judecată, în stabilirea rolului instanţei de judecată, remarcăm că legiuitorul concretizează preocuparea sa în vederea instituirii de proceduri moderne, cum este cea a recunoaşterii învinuirii, în vederea soluţionării cu celeritate a dosarelor penale deduse judecăţii.
Astfel, chiar de la începutul analizării setului de reguli în materie procesuală în faza de judecată, se trasează o posibilitate a instanţei de soluţionare a cauzei prin recurgerea de către inculpat la procedura simplificată referitoare la recunoaşterea învinuirii, în acord cu dreptul acestuia de a beneficia sau nu de această procedură. După cum vom vedea, doar în condiţiile în care inculpatul declară în mod expres faptul că înţelege să se prevaleze de o astfel de procedură se poate recurge la judecata simplificată, în condiţiile în care şi instanţa, ulterior declaraţiei inculpatului, consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale.
Art. 349 alin. (2) NCPP prevede şi o excepţie de la regula posibilităţii judecăţii pe baza recunoaşterii învinuirii, anume în cazul infracţiunilor pedepsite cu detenţiunea pe viaţă. Ţinând cont de pericolul extrem al săvârşirii unor astfel de infracţiuni, legiuitorul a considerat că nu se impune instituirea unor beneficii, din punct de vedere sancţionator, cu privire la cei care recunosc săvârşirea unor astfel de fapte şi, de asemenea, a considerat că periculozitatea şi importanţa majoră, impactul social creat prin aceste fapte penale, nu poate determina organele judiciare decât la urmarea unei proceduri de drept comun, fără simplificarea modalităţii de administrare a probelor în astfel de situaţii.
Aceeaşi condiţie era prevăzută şi de dispoziţiile art. 3201 Codul de procedură penală din 1968, iar jurisprudenţa a fost majoritară în sensul că procedura simplificată nu se aplică inculpatului care a comis o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, chiar dacă infracţiunea a rămas în faza tentativei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 250 din 27 ianuarie 2012, www.scj.ro).[6]
Recunoaşterea învinuirii
Un aspect esenţial în demersul analizării instituţiei recunoaşterii învinuirii se referă la însăşi denumirea acesteia. Astfel, cu toate că legiuitorul a renunţat în reglementarea actuală la noţiunea de învinuit, preferând-o pe cea de suspect, în mod nefericit din punctul nostru de vedere, legea face referire la recunoaşterea învinuirii.
Prin urmare, nu numai că denumirea de învinuire nu mai are rezonanţă în coroborarea sistematică a celorlalte instituţii procesuale penale, dar momentul la care legiuitorul face referire în vederea posibilităţii recunoaşterii învinuirii nu are nicio legătură cu noţiunea de învinuit prevăzută chiar şi de Codul de procedură penală din 1968, momentul procesual fixat în vederea invocării recunoaşterii învinuirii fiind unul în care cel trimis în judecată are deja calitatea de inculpat.
În concret, art. 374 NCPP se referă la aducerea la cunoştinţă a învinuirii, precum şi la alte lămuriri şi cereri. Astfel, la primul termen de judecată la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia.
Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
Tot în cuprinsul aceluiaşi articol, se prevede faptul că în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) NCPP.
Nu putem să nu remarcăm incoerenţa în reglementare sub aspect terminologic cu privire la noţiunea de învinuit, precum şi cea de învinuire. Menţionăm că abordarea problematicii acestor denumiri nu constă doar în simpla raportare la argumente de ordin lingvistic, ci și la utilizarea noţiunilor amintite prezintă inclusiv consecinţe de ordin procesual vizavi de drepturile părţilor implicate în judecata penală.
Mai precis, considerăm că nu se poate vorbi despre prezentarea învinuirii de către judecătorul de fond, în condiţiile în care cel trimis în judecată are calitatea de inculpat, în mod obligatoriu, anterior fiind pusă în mişcare acţiunea penală faţă de acesta. Prin procedura de punere în mişcare a acţiunii penale, în cuprinsul ordonanţei procurorului, noua legislaţie nemaipermiţând punerea în mişcare a acţiunii penale prin rechizitoriu, statul prezintă practic o acuzaţie oficială faţă de cel trimis ulterior în judecată în ceea ce priveşte fapta penală ce i se impută.
Noţiunea de învinuire folosită în cuprinsul textelor de lege amintite mai sus, nu face altceva decât să „ştirbească” din coerenţa acuzaţiei penale formulate, a învinui o persoană de săvârşirea unei fapte de natură penală nefiind evident acelaşi lucru cu trimiterea în judecată ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale.
În opinia noastră, a pune una lângă cealaltă, noţiunea de inculpat şi cea de recunoaştere a învinuirii, este o interpretare greşită a momentelor procesuale în care fiecare denumire are rolul ei în determinarea exactă a drepturilor procesuale a părţii vizate de ancheta penală.
Mecanismul probator
Art. 375 NCPP, prevede faptul că, dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) NCPP, instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii. În cazul în care admite cererea formulată, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.
În această situaţie, remarcăm că legiuitorul nu a mai făcut referire doar la posibilitatea administrării de probe cu înscrisuri în circumstanţiere, putându-se administra în acest moment orice fel de înscrisuri în legătură cu cauza dedusă judecăţii, în măsura în care sunt utile soluţionării acesteia şi sunt încuviinţate de către instanţa de judecată. Prin această prevedere, se măreşte sfera admisibilităţii probatoriului în cadrul procedurii simplificate, art. 377 alin. (2) NCPP prevăzând inclusiv posibilitatea acordării unui singur termen de judecată în vederea prezentării înscrisurilor încuviinţate, în cazul în care acestea nu pot fi prezentate chiar la primul termen de judecată.
În ipoteza în care instanţa apreciază că este necesară administrarea de probe în condiţiile de oralitate, publicitate şi contradictorialitate pentru stabilirea adevărului judiciar va respinge cererea de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii.[7]
[1] În acest sens, Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, Teoria răspunderii juridice, vol. 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 173.
[2] Matei-Ciprian Graur, Principiul oportunităţii – renunţarea la urmărirea penală – modalitate de accelerare a procedurilor judiciare penale, Conferinţa internaţională francofonă a doctoranzilor în drept penal cu tema „Protecţia penală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale”, Iaşi, 5-8 noiembrie 2015.
[3] Ibidem.
[4] Viorel Paşca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 9.
[5] Georgina Bodoroncea, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 977, par. 1.
[6] Idem, p. 978, par. 4.
[7] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 197.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.