Compensația și remiterea de datorie – moduri de stingere a obligației
Gabriel Tița-Nicolescu - martie 6, 2017A doua situație este incidentă în cazul contractelor reale gratuite, respectiv a contractului de depozit și a contractului de comodat. Astfel, cel care primește bunul (depozitarul sau comodatarul) va avea obligația legală și convențională ca, la expirarea perioadei contractuale, să restituie bunul proprietarului (deponentului sau comodantului). Dacă însă, prin ipoteză, în temeiul contractului de depozit sau de comodat s-a născut și o obligație a proprietarului bunului (a deponentului sau a comodatarului) de a plăti anumite sume de bani către cel care a avut posesia bunului (depozitar sau comodatar), aceste datorii nu se vor putea compensa cu bunul ce a făcut obiectul contractului[7].
O a treia situație se referă la bunurile insesizabile, adică acele bunuri mobile sau imobile care nu pot fi urmărite silit. Avem în vedere aici bunurile proprietate publică (art. 861 NCC) sau sumele de bani datorate cu titlu de întreținere în temeiul contractului de întreținere (art. 2.258 NCC), care nu pot face niciodată, în nicio situație, obiectul unei compensări.
Un caz special îl întâlnim însă în cazul contractului de joc și pariu. Ca regulă de principiu, reținem că legea nu recunoaște dreptul la acțiune pentru plata datoriei și nici dreptul de a cere restituirea plății, nu recunoaște dreptul de a tranzacționa, de a nova și, în general, nu recunoaște niciun fel de drept cu privire la datoriile născute din joc și pariu, nici chiar recunoașterea unei astfel de datorii (cu excepția jocurilor și pariurilor recunoscute de autoritățile competente și a competițiilor sportive). Mai mult, în mod expres, în materia care ne privește aici, legea arată că datoriile născute din contractul de joc sau de pariu nu pot constitui obiectul unei compensații.
În materie de societate simplă, reglementată de noul Cod civil, avem două situații în care nu este admisă compensarea, respectiv în cazul cheltuielilor făcute de asociat pentru înființarea societății și în cazul creanțelor unui terț. În prima situație avem în vedere ipoteza frecventă în care unul dintre asociați a făcut cheltuieli cu constituirea societății (plata unor chirii, plata unor comisioane pentru deschiderea contului bancar sau a unor taxe și/sau onorarii la registrul comerțului ori a unor onorarii avocaţiale etc.), cheltuieli care urmează a-i fi rambursate de către societate, însă care nu pot fi compensate cu eventuale datorii ale asociatului față de societate, astfel că cele două creanțe rămân separate [art. 1.907 alin. (2) NCC]. În cea de-a doua situație, ipoteza avută în vedere se referă la existența unei datorii a unuia dintre asociați față de o terță persoană; dacă terțul are, la rândul său, o datorie față de societate, cele două datorii (datoria asociatului față de terț și datoria terțului față de societate) nu pot fi compensate [art. 1.907 alin. (3) NCC]. Această precizare era importantă, în opinia noastră, având în vedere trăsătura esențială a societății simple, și anume faptul că nu beneficiază de personalitate juridică, astfel că datoriile asociaților se pot confunda cu datoriile făcute de societate. În cazul societăților cu personalitate juridică, în schimb, această situație nici nu este o excepție veritabilă de la compensarea de drept a datoriilor, în condițiile în care nu vorbim despre datorii reciproce între asociat și terț; societatea este o persoană juridică cu patrimoniu aparte, astfel că drepturile și obligațiile sale proprii nu trebuie confundate cu drepturile și obligațiile personale ale asociaților care o compun[8].
În fine, debitorul care acceptă pur și simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanței consimțită de creditorul său unui terț nu mai poate opune acelui terț compensația pe care ar fi putut să o invoce împotriva creditorului inițial înainte de acceptare. Dar cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensația datoriilor creditorului inițial, care sunt ulterioare momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă.
2. REMITEREA DE DATORIE
2.1. Scurtă precizare de drept comparat
Spre deosebire de Codul nostru civil, Codul civil Quebec reglementează două modalități distincte de stingere a obligației prin remitere de datorie, respectiv:
– remiterea de datorie (sau remiterea, în terminologia originală) – the release sau la remise;
– descărcarea debitorului – discharge of the debtor (release of the debtor) sau la liberation du debiteur.
Atât remitere cât și descărcarea debitorului sunt indicate ca atare, în mod aparte, la articolul care enumeră modurile de stingere a obligațiilor (art. 1.671 C.C.Q.) și sunt reglementate, de asemenea, distinct, în două secțiuni diferite (art. 1.687-1.692 C.C.Q. reglementează remiterea, în timp ce art. 1.695-1.698 C.C.Q. reglementează descărcarea debitorului). În fapt, descărcarea debitorului este o modalitate de stingere a obligațiilor care interesează, în opinia noastră, mai mult dreptul procesual și, mai exact, materia executării silite. Prin urmare, nu o vom reține ca atare în abordarea noastră, cu atât mai mult cu cât aceasta nu există în Codul nostru civil.
2.2. Noțiune. Prin remiterea de datorie, creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa; cu alte cuvinte, creditorul renunță pur și simplu la a mai pretinde executarea obligației de la debitorul său.
Remiterea de datorie poate apărea într-un act bilateral încheiat de creditor cu debitorul (prin convenție), poate lua forma unui act unilateral emis de către creditor (prin declarație a creditorului) sau poate rezulta din fapte juridice, adică din manifestări de voință ale creditorului din care se trage concluzia că a renunțat la creanța sa. Spre deosebire de alți autori, credem că, pentru a putea vorbi despre o remitere de datorie valabilă, nu este necesar consimțământul sau acceptul debitorului și nu este întotdeauna obligatorie, așa cum arătam, existența unei convenții între creditor și debitor (chiar și jurisprudența a reținut, uneori neîntemeiat, în opinia noastră, această cerință[9]). Esențial este, credem noi, să reiasă faptul renunțării din partea creditorului, efectul stingerii obligației plecând tocmai de la această premisă. Desigur că, pentru a ști și debitorul despre renunțare, va trebui ca aceasta să-i fie adusă la cunoștință de către creditor, însă această atitudine nu transformă actul unilateral al renunțării într-o convenție bilaterală. În fine, credem că renunțarea la datorie poate fi retractată oricând de către creditor, atât timp cât această manifestare nu a ajuns la cunoștința debitorului.
În principiu, orice obligație poate fi stinsă prin remitere de datorie, legea recunoscând creditorului, în mod liber, dreptul de a renunța oricând și în orice condiții la creanța sa. Legea prevede însă un singur caz în care remiterea de datorie nu este recunoscută ca mod de stingere a obligației, și anume în cazul datoriilor născute din joc și prinsoare, unde, de altfel, legea nu recunoaște ca valabil niciun act juridic și nu recunoaște, în general, niciun drept de acțiune pentru valorificarea acestor datorii, cu excepția celor născute din competițiile sportive[10].
2.3. Felurile remiterii de datorie. Considerații introductive. Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii, găsim oportună clasificarea remiterii de datorie în funcție de câteva criterii relevante. Unele dintre aceste criterii sunt reținute de lege, în timp ce alte clasificări pot fi deduse din interpretarea altor dispoziții legale.
Reținem, așadar, că remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, poate fi totală sau, dimpotrivă, poate fi parțială. În același timp, mai spunem că remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit și poate fi făcută prin acte între vii ori pentru cauză de moarte.
2.4. Remiterea de datorie expresă și remiterea de datorie tacită. Remiterea expresă de datorie trebuie să reiasă dintr-o manifestare inechivocă de voință, din care să rezulte renunțarea de către creditor la creanța pe care o are împotriva debitorului său. Remiterea expresă de datorie nu se confundă însă cu o declarație scrisă în acest sens; esența constă în atitudinea indubitabilă a creditorului, care, practic, trebuie să declare expres că renunță la datorie, fie că o face în scris, fie că nu emite un astfel de înscris. Desigur, remiterea expresă este, de cele mai multe ori, consemnată într-o declarație scrisă (uneori, autentică), fiind cel mai ușor de dovedit caracterul expres și inechivoc al renunțării de către creditor la datoria sa.
Dar legea recunoaște și posibilitatea ca renunțarea la datorie să se poată face și într-un mod implicit, neexplicit, aspect foarte important, în opinia noastră, având în vedere situațiile practice frecvente în care creditorul fie nu renunță expres la creanța sa, fie, deși o face, nu emite un înscris, o declarație scrisă în acest sens. Remiterea tacită de datorie se face, potrivit legii, prin orice modalitate care creează prezumția că, în fapt, creditorul a renunțat la valorificarea creanței sale, chiar dacă nu există o declarație expresă a creditorului în acest sens. Totuși, remiterea tacită de datorie are anumite limite, astfel că sunt cazuri în care o atitudine pasivă a creditorului sau renunțarea de către creditor la anumite drepturi nu duce, în mod automat, la concluzia că acesta ar fi renunțat la creanța sa. Dimpotrivă chiar, în anumite situații, prezumția legală este contrară, așa cum se întâmplă în cazul privilegiului sau a ipotecii; astfel, potrivit legii, dacă un creditor renunță la un privilegiu sau la o ipotecă constituită în favoarea sa, nu se prezumă remiterea de datorie și în ceea ce privește creanța garantată.
2.5. Remiterea de datorie totală și remiterea de datorie parțială. Remiterea de datorie poate fi totală, adică pentru toată creanța, sau parțială, adică numai pentru o parte din creanță. De pildă, creditorul care deține o creanță de 10.000 lei va putea renunța fie la întreaga creanță (remitere de datorie totală), fie doar la o parte din creanță (să spunem, la 5.000 lei), păstrând însă dreptul de a cere plata restului sumei (remitere de datorie parțială).
Declarația de remitere de datorie va trebui să prevadă tipul acesteia. În cazul în care însă actul prin care debitorul este liberat prin remiterea de datorie nu prevede natura acesteia, se prezumă că remiterea de datorie a fost totală. De pildă, o declarație de genul „renunț la creanța mea asupra lui X” va însemna, automat, o renunțare totală, o remitere totală de datorie. Prin urmare, față de aceste precizări, pentru ca, într-un anumit caz concret, creditorul să poată afirma că, în fapt, remiterea a fost doar pentru o parte din datorie, el trebuie să facă această dovadă; creditorul, care are interesul să susțină că nu a renunțat la întreaga creanță, va putea să probeze acest lucru doar prin înscris.
2.6. Remiterea de datorie cu titlu oneros și cu titlu gratuit. Remiterea de datorie mai poate fi cu titlu oneros sau, dimpotrivă, cu titlu gratuit. Caracterul oneros sau gratuit se determină în funcție de natura actului prin care se realizează remiterea de datorie. Avem în vedere fie natura actului juridic bilateral prin care debitorul este liberat de către creditor (desigur, după aprecierile personale făcute mai sus, dacă un astfel de act bilateral există și îmbracă o formă scrisă), fie natura declarației unilaterale de renunțare emise de către creditor.
Remiterea de datorie cu titlu oneros este cea prin care creditorul pretinde ceva pentru actul remiterii de datorie. Cu alte cuvinte, în schimbul renunțării la pretențiile sale, creditorul îi va putea cere debitorului să efectueze o anumită prestație. De pildă, dacă, în concret, creditorul va cere debitorului să achite o anumită o sumă de bani pentru a renunța la datorie, avem de-a face cu o remitere de datorie cu titlu oneros. Această renunțare produce, practic, în acest caz, aceleași efecte ca și o remitere de datorie parțială (așa cum exemplificam mai sus, dacă datoria debitorului este de 10.000 lei și creditorul va condiționa plata sumei de 5.000 lei pentru a renunța la restul de 5.000 lei, este vorba despre o remitere de datorie parțială).
Remiterea de datorie este cu titlu gratuit atunci când creditorul renunță pur și simplu la dreptul său de creanță, fără a pretinde altceva în schimb. Actul renunțării la datorie se va face fără nicio pretenție, de nicio natură, din partea creditorului. Doctrina anterioară actualului Cod civil susținea constant că, de fapt, caracterul gratuit al remiterii de datorie este de esența acestui mod de stingere a obligațiilor; dacă renunțarea nu ar fi gratuită, nu am mai avea de-a face cu o remitere de datorie, ci cu o novație sau dare în plată. Ne raliem și noi acestei opinii, fiind cât se poate de riguroasă, însă, dată fiind reglementarea de lege lata a celor două categorii de remitere de datorie, preferăm să reținem că remiterea de datorie poate fi de două feluri, potrivit noului nostru Cod civil, și anume gratuită (veritabila remitere de datorie), respectiv cu titlu oneros (aceasta fiind, de fapt, în cele mai multe cazuri, așa cum arătam, o remitere de datorie parțială).
O altă discuție importantă și interesantă trebuie făcută aici cu privire la calificarea naturii juridice a unei remiteri de datorie gratuite. Doctrina interbelică a susținut constant că o remitere de datorie cu titlu gratuit este, în fond, o liberalitate făcută sub forma unei donații indirecte (după unii autori francezi, ar fi chiar o donație deghizată); pe cale de consecință, pentru valabilitatea remiterii de datorie se cer a fi îndeplinite condițiile de fond ale donației (nu și cele de formă), cum ar fi capacitatea de a face și de a primi liberalități și, mai mult decât atât, actul renunțării urmează a fi supus reducerii, în procedura succesorală[11]. În ceea ce ne privește, nu suntem de acord cu acest punct de vedere. Remiterea de datorie făcută cu caracter gratuit este de esența acestui mod de stingere a obligației, aceasta fiind, așa cum am arătat, forma veritabilă a remiterii de datorie. Acesta este, așadar, modul tipic în care remiterea de datorie funcționează, declarația creditorului că renunță la creanța sa fără a pretinde ceva în schimb fiind, în sine, o construcție juridică distinctă, această declarație fiind cea care produce efecte juridice. Prin urmare, o astfel de declarație (și, cu atât mai puțin, un act bilateral încheiat între creditor și debitor) nu este și nu poate fi considerată, în opinia noastră, o donație, nici directă și nici indirectă. Nefiind donație, afirmăm că remiterea de datorie făcută cu titlu gratuit nu este supusă, prin urmare, niciunei cerințe impuse de lege, donațiilor.
[7] Dreptul de retenţie, adică dreptul de a invoca reținerea bunului (compensarea cheltuielilor făcute, cu bunul în sine) este exclus expres în cazul comodatului, unde, potrivit legii, în niciun caz comodatarul nu poate invoca dreptul de retenție pentru obligațiile ce s-ar naște în sarcina comodantului (art. 2.153 NCC); în schimb, nu este exclus în cazul depozitului, ba, mai mult, este reglementat expres în situația particulară a depozitului hotelier în care este permisă, implicit, o compensare a datoriilor clientului cu bunurile sale din hotel. Prin urmare, credem că acest caz de excludere este incident doar în situația depozitului gratuit.
[8] Mai mult, în mod expres, legea arată că, în cazul societăților pe acțiuni, creanțele asupra societății pot fi compensate cu acțiuni ale societății, astfel că creditorii vor putea deveni, prin compensare, acționari [art. 210 alin. (2) Legea nr. 31/1990].
[9] În acest sens, speța citată în Comentarii, p. 1017, în care instanța a reținut că „o renunțare unilaterală a creditorului la dreptul său de creanță este inopozabilă debitorului” (C. Ap. Cluj, dec. civ. nr. 2046/2008).
[10] Art. 2.264 alin. (3), coroborat cu art. 2.265 NCC.
[11] C. Hamangiu, ș.a., op. cit., vol. II, p. 388.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.