Compensația și remiterea de datorie – moduri de stingere a obligației
Gabriel Tița-Nicolescu - martie 6, 2017Abstract
The clearing is another manner of setting off an obligation, as regulated by law, namely by the
current Civil Code. The definition is expressly provided by art. 1.616 of the New Civil Code,
acccording to which the clearing is the setting off of two mutual debts up to the concurrence of the
lowest of such debts. In our new Civil Code, there are two types of regulated clearing, de lege lata, as
a way of setting off an obligation, namely the legal clearing and the judicial clearing; nevertheless,
even though the law does not provide for it, we believe there is a third practical type of clearing, that
is the conventional clearing.
The remission of debt is a manner of obligation set-off that is expressly regulated by the current
Romanian Civil Code. The remission of debt is listed by the Civil Code along with other ways of
setting off of obligations (art. 1.615 NCC), but, at the same time, it is separately regulated in art.
1.629-1.633 NCC (Chapter IV of Title VII, called Setting Off Obligations). In the former Civil Code,
the remission of debt was expressly regulated as a way of obligation set-off in art. 1.138-1.142; such
manner was unanimously accepted under this name to the detriment of the express legal provisions,
including doctrine and case-law provisions.
Keywords: the clearing, settings off an obligation, remission of debt
1. COMPENSAȚIA
1.1. Compensația legală
1.1.1. Precizări prealabile. Compensația legală este un mod de stingere a datoriilor care operează, așa cum rezultă și din denumire, prin efectul legii, fără ca părțile să trebuiască să facă ceva în sensul acesta. Jurisprudența instanței supreme a definit în mod concis, dar cât se poate de corect, această formă de compensație statuându-se, în acest sens, că ea operează de drept, nefiind la latitudinea părţilor să accepte ori nu producerea efectelor pe care aceasta le presupune[1]. În cazul compensației legale se cer a fi îndeplinite, prin urmare, în mod cumulativ, următoarele condiții care privesc creanțele ce urmează a fi compensate:
– să existe două datorii reciproce, indiferent de izvorul acestora;
– ambele datorii să fie certe, lichide și exigibile;
– cele două datorii să aibă ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.
Fiind îndeplinite aceste trei condiții referitoare la creanțe, compensația se produce prin efectul legii, fără a fi necesar ca vreo instanță de judecată sau vreo altă autoritate să recunoască incidența acestui mod de stingere a datoriei. Practic, în cazul compensației legale, persoana care o invocă (prin ipoteză, debitorul unei obligații) va putea refuza plata datoriei sale, în condițiile în care creditorul are, la rândul său, o datorie față de debitor. Compensația legală operează în orice situație în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Codul civil, inclusiv în faza de executare silită a unei creanțe. Astfel, în cazul în care debitorul urmărit în temeiul unui titlu executoriu într-o procedură de executare silită are, la rândul său, o creanță constatată, de asemenea, printr-un titlu executoriu, acesta va putea invoca compensația legală. Executorul judecătoresc va fi obligat, în acest caz, să aplice compensația legală, însă trebuie reținută aici, în materia executării silite, condiția suplimentară cerută creanțelor ce intră în compensare, și anume ca ambele creanțe să fie constatate prin titlu executoriu.
Pentru o lămurire deplină, exemplificăm cu o aplicație practică a compensației legale, pe care o regăsim în cadrul unui contract de locațiune. Astfel, practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme[2]) a recunoscut constant și invariabil compensarea chiriilor restante cu contravaloarea investițiilor efectuate de către locatar în spațiul închiriat și a arătat că aceasta operează de drept, nefiind necesară o cerere reconvențională în acest sens; s-a considerat astfel că a fost corect și suficient invocată compensația legală ca apărare de fond[3]. Suntem de acord și noi cu această linie jurisprudențială, însă cu o rezervă, și anume opinăm ca investițiile în spațiu trebuie să fi fost efectuate conform contractului, cu acceptul locatorului și în condițiile stipulate în contractul de locațiune.
1.1.2. Reciprocitatea datoriilor. Prima cerință are în vedere însăși esența mecanismului juridic despre care vorbim aici și care conduce, în final, la stingerea obligației. Pentru a se pune problema unei compensații, este necesar să avem două datorii, iar aceste datorii trebuie să fie și reciproce. De pildă, o persoană (A) datorează unei alte persoane (B) o sumă de bani, dar, în același timp, B datorează, la rândul său, către A, o sumă de bani. Cele două datorii sunt, în acest caz, reciproce, întrucât fiecare datorează ceva celuilalt; nu este însă necesar ca cele două datorii să fie și egale, singura cerință, sub acest aspect, fiind ca datoriile să fie reciproce.
1.1.3. Caracterul cert, lichid și exigibil al datoriilor. În ceea ce privește cea de-a doua cerință, avem de lămurit terminologia cu care lucrăm în materia compensației, terminologie folosită de lege pentru a considera, din acest punct de vedere, condiția ca fiind îndeplinită. Sub acest aspect, reținem că, în concret, certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței vor fi definite, cu adaptările de rigoare necesare în materia dreptului substanțial, plecând de la dispozițiile art. 663 NCPC, text de lege care definește expres noțiunile despre care vorbim aici.
Creanța este certă atunci când rezultă dintr-un titlu de creanță necontestat de părți, de pildă, dintr-un contract sau un alt acord agreat, într-o formă sau alta, de către cele două părți care invocă operațiunea de compensare. Prin urmare, o creanță contestată, chiar dacă ar rezulta și dintr-un înscris autentic, nu poate fi invocată într-o compensație, de vreme ce partea adversă tăgăduiește existența sau certitudinea acesteia; în acest caz, singura modalitate de compensare va fi cea judiciară, instanța fiind cea care va concluziona dacă și acea creanță este certă și, prin urmare, va putea fi opusă ca mod de stingere a obligației prin compensare. Tot astfel, lipsa unui titlu de creanță, cum este, de pildă, cazul sumelor pretinse în temeiul unui fapt juridic ilicit, atrage, de asemenea, incertitudinea creanței, cu atât mai mult atunci când acea creanță este contestată.
Creanța este lichidă atunci când obiectul (cuantumul) ei rezultă din înscrisul respectiv, de pildă, în cazul unui contract de vânzare în care este menționată exact valoarea prețului bunului vândut, această valoare fiind cea care va putea fi compensată. Dar tot lichidă este considerată, potrivit legii, și creanța a cărei valoare nu reiese expres din contract, însă înscrisul conține elemente suficiente care să permită stabilirea obiectului (cuantumului) creanței, cum ar fi, de exemplu, în cazul unui contract de antrepriză în care prețul va fi stabilit în baza situațiilor de lucrări efectiv executate de către antreprenor.
În fine, creanța este exigibilă atunci când obligația (de plată) a ajuns la scadență, adică la momentul la care a expirat termenul de executare a obligației sau termenul de plată a prețului (termen care poate fi stabilit de părți, impus de instanță sau prevăzut de lege). Tot exigibilă este considerată și creanța care nu a ajuns la scadență (nu a ajuns la termen), însă cu privire la care debitorul este decăzut, potrivit legii[4], din beneficiul termenului de plată. Subliniem aici faptul că exigibilitatea creanței este o condiție importantă a compensației, întrucât, până la împlinirea termenului stipulat pentru executarea obligației, creditorul nu va putea cere executarea, ceea ce înseamnă că o astfel de creanță, neexigibilă, nu va putea fi opusă la compensare. Desigur, dacă debitorul va renunța le beneficiul termenului[5], atunci va putea fi stinsă prin compensare și o creanță neexigibilă, însă în acest caz am putea vorbi, mai degrabă, despre o compensare convențională[6]. Cu toate acestea, termenul de grație acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedică realizarea compensației.
1.1.4. Obligația constând în predarea unor bunuri fungibile. În ceea ce privește cea de-a treia cerință, în mod firesc, cel mai frecvent vorbim în practică despre creanțe care au ca obiect plata unei sume de bani, fie că derivă dintr-un contract de vânzare, de locațiune sau de antrepriză, fie că derivă din orice altă convenție legal încheiată.
Dar pot face obiectul compensării și alte bunuri fungibile. Bunurile fungibile, în concepția legii, sunt bunuri determinabile după număr, greutate sau măsură și care, având în vedere aceste caracteristici, pot fi înlocuite în executarea unei obligații, cum ar fi, de pildă, o cantitate de materiale de construcții (totuși, trebuie precizat și faptul că părțile pot stipula prin actul juridic caracterul nefungibil al bunurilor, chiar dacă aceste bunuri sunt, prin natura lor, fungibile). Bunurile fungibile de aceeași natură pot face obiectul unei compensări, astfel că dacă o parte datorează o cantitate de astfel de bunuri față de o altă persoană, va putea opune compensarea dacă, la rândul său, este creditorul unei obligații de predare a unor bunuri fungibile de aceeași natură, de la creditorul său. De pildă, dacă o persoană (A) datorează lui B o cantitate de cereale (grâu) și B datorează o cantitate de grâu similară lui A, cele două cantități de bunuri fungibile pot fi compensate.
În schimb, bunurile nefungibile și care, prin urmare, nu pot fi înlocuite, nu pot face obiectul unei compensări, cum ar fi, de pildă, un anume bun imobil, un anume autovehicul, etc. Se consideră, în acest caz, că părțile au avut în vedere calitățile bunului ce a făcut obiectul convenției, astfel că fiecare își va îndeplini întocmai obligația de predare a bunului respectiv.
1.2. Compensația judiciară. Compensația judiciară este cea care operează pe cale judecătorească, adică în urma unei cereri formulate de persoana interesată să invoce acest mod de stingere a datoriilor, cerere care se adresează instanței de judecată. Compensația poate fi invocată atât prin acțiune principală, cât și pe cale de excepție.
În cazul compensației judiciare, singura condiție care trebuie îndeplinită cu privire la creanța a cărei compensare se cere este ca aceasta sa fie certă. Așadar, nu este necesar ca datoria să fie lichidă, întrucât lichiditatea creanței urmează a fi stabilită de către instanța de judecată; tot astfel, nu se cere ca datoria să fie exigibilă, întrucât existența acesteia se invocă tocmai în scopul de a combate pretenția celeilalte părți. De pildă, o persoană (A) are o datorie certă, lichidă și exigibilă față de o altă persoană (B), rezultată din chirii restante. În vederea îndestulării creanței sale, B îl somează pe A să achite sumele datorate. La rândul său, A va putea deschide o acțiune judiciară prin care va putea cere instanței să constate că B (creditorul său) îi datorează o sumă de bani cu titlu de mărfuri facturate, acceptate și neachitate, să stabilească care este valoarea mărfurilor și, pe cale de consecință, să compenseze valoarea chiriilor pretinse cu valoarea mărfurilor neachitate, urmând, eventual (dacă este cazul), să plătească, cu titlu de chirii, numai diferența necompensată.
Un caz (atipic) de compensație judiciară este cel prevăzut de legea procesual civilă în materia cheltuielilor de judecată, adică a acelor cheltuieli făcute de părțile litigante și care au fost ocazionate de derularea procesului. Ca regulă de principiu, legea prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, sa îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Există însă cazuri în care cererea de chemare în judecată a fost admisă doar în parte sau a fost admisă în totalitate, însă partea adversă (pârâtul) a formulat cerere reconvențională care a fost admisă, de asemenea, în tot sau în parte. În acest caz, urmează ca instanța să dispună compensarea cheltuielilor de judecată [art. 453 alin. (2) NCPC].
1.3. Dreptul de a renunța la compensație. Potrivit legii, oricare dintre părțile contractante poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație. Cu alte cuvinte, deși îndeplinite cerințele legale, una dintre părți poate alege să nu își compenseze propriile sale datorii, caz în care cealaltă parte nu își va putea stinge datoria în acest mod. În opinia noastră, această posibilitate de renunțare la compensație nu poate fi primită decât în cazul compensației judiciare, nu și în cazul celei legale, întrucât, altfel, ar putea crea situații nerezonabile și contradictorii. În primul rând, de vreme ce compensația legală operează „de plin drept”, potrivit legii, și „de îndată” ce sunt îndeplinite anumite cerințe, apare ca fiind cel puțin contradictorie posibilitatea invocării, de către una din părți, a dreptului de a nu fi de acord cu compensarea. În al doilea rând, ca o consecință a acestei libertăți de a alege între a compensa sau nu creanța, debitorul care s-ar prevala de acest drept ar putea urmări, în fapt, sustragerea de la executarea obligației. În concret, dacă o persoană (A) are o creanță față de o altă persoană (B), iar B are, la rândul său o creanță față de A, persoana A ar putea alege să nu opereze compensația, dacă nu are patrimoniu ce poate fi urmărit și executat. În această situație, fiecare dintre cele două creanțe vor putea fi urmărite separat; A va executa creanța față de B, această ultimă persoană având, prin ipoteză, bunuri urmăribile, în timp ce B nu își va putea îndestula creanța sa, din moment ce A nu are bunuri ce pot fi urmărite și executate silit.
1.4. Excluderea compensației. Legea reglementează expres cazurile în care compensația este exclusă. Cu alte cuvinte, regula potrivit căreia două datorii reciproce se compensează prin efectul legii cunoaște și excepții, în sensul în care se pleacă de la o regulă contrară, care presupune că, dimpotrivă, datoriile nu se sting prin compensare în anumite situații.
Prima situație se referă la cazul în care creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi. În mod evident, în acest caz, ca urmare a aplicării unui principiu de drept potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ar fi nedrept ca o persoană să poată invoca stingerea creanței sale prin compensare, în condițiile în care propria sa creanță este creată artificial, cu intenția expresă de a păgubi cealaltă parte.
[1] ICCJ, dec. civ. nr. 2934/2009, disponibilă pe www.scj.ro.
[2] ICCJ, dec. civ. 1220/2009, ibidem.
[3] O astfel de soluție era valabilă și pe vechea reglementare, dar și potrivit noilor dispoziții legale, noul Cod de procedura civilă arătând că se va putea invoca stingerea datoriei prin compensație legală, inclusiv în apel [art. 478 alin. (5) NCPC].
[4] Potrivit art. 1.417 NCC, debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate (situație care rezultă din inferioritatea activului patrimonial, față de valoarea totală a datoriilor exigibile) sau în stare de insolvență declarată în condițiile Legii insolvenței. De asemenea, debitorul mai este decăzut și atunci când diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise sau atunci când debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului.
[5] Renunțarea se poate face oricând, fără consimțământul celeilate părți (art. 1.413 NCC).
[6] Față de dispozițiile legale în vigoare, credem că, în cazul renunțării la beneficiul termenului, ar putea exista în practică atât o compensație convențională, cât și una legală. În primul caz, dacă părțile cad de acord, printr-un singur act juridic (prin aceeași convenție), că o anumită creanță, prin ipoteză neexigibilă, va putea fi compensată, avem de-a face cu compensație convențională. În cel de-al doilea caz, avem situația în care debitorul renunță, printr-o declarație unilaterală, la beneficiul termenului, dată de la care datoria sa devine exigibilă (devine exigibilă de îndată, potrivit art. 1.418 NCC); în această situație, creditorul său va putea opune oricând compensarea, de vreme ce creanța a devenit scadentă, și, astfel, condiția cerută de lege pentru compensare este îndeplinită. Cele două diferențe sunt însă de nuanță, astfel că nu mai insistăm asupra acestora.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.