Combaterea corupției în sectorul privat la nivel internațional. Unele aspecte teoretice și practice privind răspunderea penală a persoanei juridice în România

- aprilie 10, 2021

I. Considerații preliminare. Cadrul juridic general

Procesul de integrare și cooperare europeană a condus, printre altele, și la o creștere constantă și semnificativă a infracțiunilor transfrontaliere. În prezenta lucrare, ne îndreptăm atenția către o analiză succintă, dar relevantă, a demersurilor efectuate la nivel european în ceea ce privește infracțiunile legate de corupție apărute în sectorul privat la nivel internațional, în ceea ce privește răspunderea penală a persoanei juridice.

Astfel, pentru „crearea unei politici globale de luptă împotriva corupției”[1], Consiliul Uniunii Europene[2] a adoptat la Bruxelles, la data de 22 decembrie 1998, în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Acțiunea comună nr. 742/1998 privind corupția în sectorul privat[3] care definește „corupția pasivă în sectorul privat”[4], „corupția activă în sectorul privat[5]”, „răspunderea persoanelor juridice[6]”, „sancțiuni pentru persoanele juridice” etc., instituind, totodată, în sarcina statelor membre obligația luării măsurilor necesare pentru ca o persoană juridică să răspundă penal în sensul celor statuate prin „acțiunea comună”.

Este de remarcat faptul că nu a existat niciun raport privind transpunerea în legislația națională a acestei acțiuni comune de către statele membre.

În continuare, amintim că, la data de 22 iulie 2003, la Bruxelles, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia-cadru nr. 568/2003 privind combaterea corupției în sectorul privat[7] care a abrogat Acțiunea Comună 98/742/JAI[8] și a reprezentat, în realitate, o formă îmbunătățită a cadrului legislativ european privind combaterea corupției în sectorul privat[9].

Prin urmare, concluzionăm că, de-a lungul timpului, Uniunea Europeană și-a consolidat și prioritizat obiectivul său de a fi angajată, pe lângă răspunderea penală a persoanelor fizice, și răspunderea penală a persoanelor juridice în cazul săvârșirii unor infracțiuni de corupție în interesul acestora de către orice persoană, acționând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză sau care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul acesteia.

O particularitate a legislației europene în ceea ce privește răspunderea persoanei juridice, pe care o regăsim, de altfel, transpusă și în legislația penală a statului român, vizează noțiunea de „persoană juridică”, în sensul că aceasta reprezintă „orice entitate care are acest statut în temeiul legislației naționale aplicabile, cu excepția statelor sau a altor organisme publice în exercitarea prerogativelor de putere publică și a organizațiilor internaționale publice”[10].

Cu alte cuvinte, de la principiul răspunderii penale a persoanei juridice sunt reglementate și excepții care vizează „anumite persoane juridice de drept public”[11], care vor fi amintite în cuprinsul lucrării.

Totodată, apreciem util a referi și cu privire la Convenția împotriva corupției din 09.12.2003[12] a Organizației Națiunilor Unite[13] prin care statele semnatare, preocupate de problemele generate de fenomenul corupției, reglementează cu caracter general principiile răspunderii penale a persoanelor juridice[14].

În concluzie, apreciem că se impune a fi subliniată importanța deosebită acordată în mod constant de către Uniunea Europeană combaterii corupției atât în sectorul public, cât și în sectorul privat, fenomen global care afectează statul de drept și reprezintă un real impediment în dezvoltarea în condiții firești a economiei atât la nivel național, cât și internațional, context în care amintim și următoarele demersuri europene: Directiva nr. 42/2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană[15], Directiva nr. 1673/2018 privind combaterea prin măsuri de drept penal a spălării banilor[16] etc.

 

II. Concluziile[17] raportului Comisiei Europene către Parlamentul European și Consiliu privind evaluarea gradului în care statele membre au adoptat măsurile necesare pentru a se conforma Deciziei-cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupției în sectorul privat[18]

Plecând de la scopul care stă la baza adoptării deciziei-cadru, Comisia Europeană a notat că statele membre ale Uniunii Europene au obligația de a prevedea în legislația penală națională următoarele fapte care constituie infracțiuni:

„(a) faptul de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau prin intermediul unui terț, unei persoane care exercită o funcție de conducere sau o activitate de orice fel pentru o entitate din sectorul privat, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană, cu scopul ca această persoană să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale;

(b) faptul că o persoană, în exercitarea unei funcții de conducere sau a unei activități, sub orice formă, pentru o entitate din sectorul privat, solicită sau primește, direct sau prin intermediarul unui terț, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană, sau faptul de a accepta promiterea unui asemenea avantaj cu scopul de a îndeplini sau de a se abține de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale”[19].

Astfel, la data de 26.07.2019, la Bruxelles, Comisia Europeană a întocmit cel de-al treilea raport[20] privind reformele adoptate de statele membre în domeniul dreptului penal cu implicații directe asupra cooperării polițienești și al cooperării judiciare internaționale și europene în materie penală, respectiv asupra consolidării securității justiției la nivelul Uniunii Europene.

Preliminar, Comisia Europeană a arătat că prezentul raport nu vizează Regatul Unit[21], având în vedere că la data de 1 septembrie 2014 acest stat a făcut aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 10 alin. 4 din Protocolul nr. 36 anexat la tratate[22], renunțând la transpunerea pe plan intern a obligațiilor prevăzute în decizia-cadru.

În cuprinsul raportului, Comisia Europeană a arătat că evaluarea a vizat un singur criteriu, respectiv dacă statele membre au reglementat în legislația națională dispozițiile deciziei-cadru.

Astfel, deși Comisia Europeană a făcut o analiză amplă și detaliată cu privire la aceste aspecte, în cadrul acestui capitol ne propunem să prezentăm, pe scurt, doar concluziile raportului din perspectiva nivelului de transpunere a deciziei-cadru de către statele membre.

Prin urmare, arătând că o deosebită importanță o reprezintă articolele 2-7 din decizia-cadru, Comisia Europeană a susținut, în principiu, că statele membre și-au îmbunătățit considerabil legislația penală națională de la întocmirea raportului precedent, respectiv din anul 2011, limitele sancțiunilor introduse în codurile penale naționale respectând pragurile minime prevăzute în decizia-cadru, chiar dacă o parte din dispozițiile deciziei-cadru s-au dovedit a fi „dificil de pus în aplicare în unele state membre”[23].

În concluzie, făcând trimitere la anii raportați, Comisia Europeană a reținut că s-au înregistrat „foarte puține condamnări” privind corupția în sectorul privat.

Totodată, a arătat că va sprijini în continuare statele membre „în transpunerea, punerea în aplicare și asigurarea respectării legislației UE la un nivel satisfăcător”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Recomandarea nr. 6 din Planul de acțiune de combatere a crimei organizate din 28 aprilie 1997, publicată JO C 251, 15.08.1997, p. 1.

[2] Reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează politicile UE; a se vedea https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/council-eu_ro.

[3] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 358 din 31 decembrie 1998.

[4] Potrivit art. 2 din Acțiunea comună nr. 742/1998, „1. În sensul prezentei acțiuni comune, reprezintă corupție pasivă în sectorul privat acțiunea deliberată a unei persoane care, în cursul activităților sale de afaceri, direct sau printr-un intermediar, solicită sau primește un beneficiu necuvenit de orice fel sau acceptă promisiunea unui astfel de beneficiu pentru sine sau pentru un terț, pentru a executa sau a nu executa o acțiune, constituind o încălcare a îndatoririlor sale.

2. Sub rezerva art. 4 alin. (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că acel tip de comportament prevăzut la alin. (1) reprezintă o infracțiune. Aceste măsuri acoperă de minimis conduita care implică sau ar putea implica distorsionarea concurenței, cel puțin în cadrul pieței comune, și care are sau ar putea avea drept rezultat provocarea de daune economice altora prin acordarea sau execuția neconformă a unui contract”.

[5] Potrivit art. 3 din Acțiunea comună nr. 742/1998, „1. În sensul prezentei acțiuni comune, reprezintă corupție activă în sectorul privat acțiunea premeditată a oricui promite, oferă sau dă, direct sau printr-un intermediar, un beneficiu necuvenit de orice fel unei persoane, pentru aceasta sau pentru un terț, în decursul activităților de afaceri ale acelei persoane pentru ca persoana respectivă să execute sau să nu execute o acțiune, care să constituie o încălcare a îndatoririlor acesteia.

2. Sub rezerva art. 4 alin. (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că acel tip de comportament prevăzut la alin. (1) reprezintă o infracțiune. Aceste măsuri acoperă de minimis conduita care implică sau ar putea implica denaturarea concurenței, cel puțin în cadrul pieței comune, și care are sau ar putea avea drept rezultat provocarea de daune economice altora prin acordarea sau execuția neconformă a unui contract”.

[6] Potrivit art. 5 din Acțiunea comună nr. 742/1998, „1. Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi trase la răspundere pentru corupție activă de tipul celei prevăzute la art. 3 comisă în beneficiul acestor de către orice persoană, care acționează fie individual, fie ca parte a unui organ al persoanei juridice, care deține o poziție de conducere în cadrul persoanei juridice, pe baza:

– unei puteri de reprezentare a persoanei juridice, sau

– unei autorități de a lua decizii în numele persoanei juridice, sau

– unei autorități de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice, precum și pentru implicarea în calitate de complici sau instigatori la comiterea unei asemenea infracțiuni.

2. În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică poate fi trasă la răspundere când lipsa supravegherii sau controlului de către o persoană prevăzută la alin. (1) a făcut posibilă comiterea unui act de corupție activă de tipul prevăzut la art. 3 în beneficiul acelei persoane juridice de către o persoană de sub autoritatea sa.

3. Răspunderea unei persoane juridice conform alin. (1) și (2) nu exclude procedurile penale împotriva persoanelor fizice care sunt implicate în calitate de făptași, instigatori sau complici la corupție activă”.

[7] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 192 din 31 iulie 2003.

[8] A se vedea art. 8 din Decizia-cadru nr. 568/2003 privind combaterea corupției în sectorul privat.

[9] Potrivit art. 2 din Decizia-cadru nr. 568/2003 privind combaterea corupției în sectorul privat, cu denumirea marginală „Corupția activă și pasivă din sectorul privat”, „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca actele menționate în continuare, săvârșite cu intenție în cadrul activităților profesionale, să fie considerate infracțiuni:

(a) faptul de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau prin intermediul unui terț, unei persoane care exercită o funcție de conducere sau o activitate de orice fel pentru o entitate din sectorul privat, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană, cu scopul ca această persoană să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale;

(b) faptul că o persoană, în exercitarea unei funcții de conducere sau a unei activități, sub orice formă, pentru o entitate din sectorul privat, solicită sau primește, direct sau prin intermediarul unui terț, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană, sau faptul de a accepta promiterea unui asemenea avantaj cu scopul de a îndeplini sau de a se abține de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale.

(2) Alineatul (1) se aplică activităților profesionale din sfera entităților cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ.

(3) Un stat membru poate să declare că va limita domeniul de aplicare a alineatului (1) la actele care implică, sau ar putea implica, o denaturare a concurenței în ceea ce privește achiziționarea de bunuri sau de servicii comerciale.

(4) Declarațiile menționate la alineatul (3) sunt comunicate Consiliului la momentul adoptării prezentei decizii-cadru și sunt valabile pentru o durată de cinci ani începând de la data de 22 iulie 2005.

(5) Consiliul reexaminează prezentul articol în timp util, înainte de 22 iulie 2010, pentru a stabili dacă declarațiile făcute în conformitate cu alineatul (3) pot fi reînnoite”.

[10] A se vedea art. 1, cu denumirea marginală „Definiții” din Decizia-cadru nr. 568/2003 privind combaterea corupției în sectorul privat și art. 135 din Codul penal român.

[11] A. Jurma, Persoana juridică – subiect al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 124.

[12] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004.

[13] https://www.mae.ro/node/1587.

[14] Convenția împotriva corupției din 09.12.2003 a Organizației Națiunilor Unite prevede în art. 26, cu denumirea marginală „Răspunderea persoanelor juridice” următoarele:

„1. Fiecare stat parte adoptă măsurile necesare, conform principiilor sale juridice, pentru a stabili răspunderea persoanelor juridice care participă la infracțiunile stabilite conform prezentei convenții.

2. Sub rezerva principiilor juridice ale statului parte răspunderea persoanelor juridice poate fi penală, civilă sau administrativă.

3. Această răspundere nu aduce atingere răspunderii penale a persoanelor fizice care au săvârșit infracțiunile.

4. Fiecare stat parte veghează, în mod special, ca persoanele juridice trase la răspundere conform prezentului articol să facă obiectul sancțiunilor eficace, proporționale și de descurajare, de natură penală sau nepenală, inclusiv al sancțiunilor bănești”.

[15] Adoptată la Bruxelles la data de 3 aprilie 2014 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene și publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 127 din 29 aprilie 2014.

[16] Adoptată la Strasbourg la data de 23 octombrie 2018 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene și publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 284 din 12 noiembrie 2018.

[17] Poate fi consultat la următoarea adresă: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A52019DC0355.

[18] Denumită, în continuare, „decizia-cadru”.

[19] A se vedea art. 2 alin. (1) din decizia-cadru.

[20] Comisia Europeană a întocmit rapoarte privind punerea în aplicare a dispozițiilor deciziei-cadru și în anii 2007 și 2011.

[21] Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020, la miezul nopții (CET), când a intrat în vigoare acordul de retragere.

[22] https://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:12008M/PRO/36:RO:HTML.

[23] Paragraful 3 din cadrul capitolului destinat concluziilor din cadrul raportului Comisiei Europene.

Lasă un răspuns

1 2