Clasificarea contractelor în accepțiunea noului Cod civil
Gabriel Tița-Nicolescu - aprilie 1, 2018Prima precizare care se impune a fi reiterată cu privire la contractele solemne: așa cum am arătat deja, orice excepție de la principiul consensualismului trebuie să fie cerută expres de lege, ceea ce înseamnă că un contract trebuie să îndeplinească cerința solemnității (să respecte forma solemnă) numai atunci când legea impune fără niciun dubiu această cerință. Dacă legea impune o formă expresă a contractului, sub sancțiunea drastică a nevalabilității actului juridic, atunci vorbim despre o cerință ad validitatem sau ad solemnitatem. A doua precizare în materia contractelor solemne: părțile pot face un contract într-o formă solemnă chiar dacă legea nu o cere, de regulă, doar pentru a da o forță probantă sau chiar o forță executorie mai mare contractului încheiat[15]. Trebuie reținut, în mod esențial, că o astfel de opțiune a părților contractante nu transformă acel contract într-unul solemn. Cu alte cuvinte, spunem, riguros juridic, că forma unui astfel de contract nu mai este cerută ad solemnitatem (ad validitatem), ci doar ad probationem (pentru o forță probantă suplimentară), pentru că părțile vor să procedeze astfel, nu pentru că legea o impune; prin urmare, contractul încheiat în astfel de condiții este un contract consensual, și nu unul solemn.
Dintre contractele solemne care, sub sancțiunea nulității, potrivit actualului Cod civil, trebuie încheiate într-o anumită formă (contracte a căror formă este cerută ad validitatem)[16], amintim:
– contractul care strămută sau prin care se constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară – forma solemnă autentică (art. 1.244 NCC[17]);
– contractul de vânzare a unei moșteniri – forma autentică [art. 1.747 alin. (2) NCC];
– contractul de societate prin care se constituie o societate cu personalitate juridică – forma scrisă sub semnătură privată [art. 1.884 alin. (2) NCC][18];
– contractul de societate care se constituie prin aport cu un bun imobil sau cu un alt drept real imobiliar [art. 1.883 alin. (2) NCC și art. 5 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 31/1990], prin care se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă [art. 5 alin. (6) lit. b) din Legea 31/1990], sau care ia ființă prin subscripție publică [art. 5 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 31/1990] – forma autentică;
– contractul de întreținere – forma autentică (art. 2.255 NCC);
– contractul de ipotecă imobiliară – forma autentică [art. 2.378 alin. (1) NCC] și contractul de ipotecă mobiliară – forma autentică sau sub semnătură privată (art. 2.388 NCC);
– contractul de fiducie stabilită prin convenția părților – forma autentică [art. 774 alin. (1) NCC];
– contractul de donație (art. 1.011 NCC), dar și promisiunea de donație [art. 1.014 alin. (1) NCC] – forma autentică;
– contractul de mandat acordat în vederea încheierii unui act juridic pentru care legea cere ad validitatem o anumită formă trebuie să îndeplinească aceeași formă ca cea a actului juridic pentru care s-a dat mandatul [art. 2.013 alin. (2) NCC][19].
În fine, contractele reale reprezintă cea de-a treia categorie a contractelor, așa cum sunt acestea clasificate în funcție de modul lor de formare valabilă[20]. Pentru valabilitatea unui contract real nu este suficient acordul de voințe (ca în cazul contractelor consensuale) și nu este suficientă, de asemenea, nici respectarea unei anumite forme (ca în cazul contractelor solemne); condiția esențială este tradițiunea bunului ce face obiectul contractului. Astfel, reținem că, de lege lata, potrivit actualului Cod civil, contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului [art. 1.174 alin. (4) NCC].
Sunt contracte reale, potrivit legii:
– Contractul de depozit [art. 2.103 alin. (2) NCC][21];
– Cesiunea unei creanțe încorporate într-un titlu la purtător [art. 1.588 alin. (3) NCC][22];
– Contractul de împrumut, atât împrumutul de folosință (comodatul, art. 2.146 NCC)[23], cât și împrumutul de consumație (art. 2.158 NCC)[24];
– Contractul de report [art. 1.772 alin. (2) NCC][25];
– Contractul de gaj (art. 2.480 și urm. NCC)[26];
– Darul manual [art. 1.011 alin. (4) NCC][27].
5. Contractele negociate și contractele de adeziune
Noul Cod civil reglementează pentru prima dată, în mod expres, contractul de adeziune, ca formă a contractului civil, aceasta fiind în antiteză cu situația tipică și clasică a contractului negociat. Reglementarea actuală a problematicii apare în secțiunea denumită Diferite categorii de contracte, alături de celelalte categorii despre care am vorbit mai sus, ceea ce înseamnă că putem vorbi, în prezent, despre o nouă clasificare, care nu exista în Codul civil anterior. Cu toate acestea, observăm că legea nu vorbește despre contractul negociat ca o formă aparte de contract (așa cum vorbește despre contractul de adeziune), însă este necesar să definim și să abordăm contractul de adeziune în paralel cu contractul negociat, acest mod de studiu fiind cel care ne poate oferi o înțelegere deplină a celor două tipuri de contracte și a consecințelor produse de acestea. În plus, existența contractului negociat, ca tip de contract, nu poate fi pusă la îndoială, tocmai prin faptul că există și opusul acestuia, și anume contractul de adeziune, dar și datorită reglementării legale (tot de noutate, în acest sens fiind dispozițiile art. 1.182 NCC) a etapei negocierii în formarea contractului (de altfel, întreaga secțiune referitoare la formarea contractului, respectiv art. 1.182-1.203, pornește de la premisa necesară a negocierii contractului pentru încheierea sa în mod valabil).
Avem, așadar, din acest punct de vedere, două tipuri de contracte, clasificate după modul de negociere a clauzelor contractuale, respectiv contracte negociate și contracte de adeziune (care includ și clauzele standard).
Contractul negociat[28] reprezintă (și trebuie să reprezinte) regula în materia dreptului contractual, fiind acel contract care se formează prin negociere, fie prin negocierea lui propriu-zisă (în totalitate sau în parte), fie prin acceptarea fără rezerve și fără obiecțiuni a unei oferte de a contracta. Contractul este considerat ca fiind negociat, potrivit legii, și atunci când părțile s-au pus de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane. Dacă părțile nu ajung, în aceste condiții, la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților. Asupra contractului negociat nu sunt prea multe discuții, întrucât acesta presupune parcurgerea, în prealabil, a tuturor etapelor prin care se formează acordul de voințe și respectarea tuturor principiilor esențiale în dreptul contractual, respectiv buna-credință în negocieri, libertatea contractuală, consensualismul etc. Prin urmare, un astfel de contract nu necesită dezbateri ample, în fapt, toată abordarea din dreptul contractual, plecând, în principiu, de la premisa că un contract este negociat.
Cu totul altfel se pune însă problema în cazul contractului de adeziune. Contractul de adeziune reprezintă excepția și este acel contract în care clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părți pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare. Așadar, în această materie avem de-a face cu două noțiuni inedite, și anume, pe de-o parte, stipulantul (denumit astfel pentru că el este cel care stabilește, stipulează clauzele, cel care redactează efectiv contractul) și, pe de altă parte, aderentul (pentru că el trebuie să accepte, să adere la contract și să îl semneze așa cum a fost redactat de către stipulant).
Despre contractul de adeziune (și delimitarea lor de contractele forțate sau obligatorii precum și de contractele-cadru) am vorbit însă, pe larg, într-un material publicat recent în această revistă, ocazie cu care am prezentat și noutățile absolute în materie – inclusiv din perspectiva dreptului comparat – respectiv clauzele neuzuale (o varietate a clauzelor standard) și deosebirea clauzelor neuzuale de clauzele nescrise[29], astfel că nu vom mai relua aceste explicații.
6. Contractul cu executare dintr–o dată și contractul cu executare succesivă
În fine, o ultimă clasificare importantă și tradițională a contractelor s-a făcut și se face în funcție de modul de îndeplinire a obligației (obligațiilor) specifice asumate prin contract; din acest punct de vedere, deosebim între contracte cu executare dintr-o dată și contracte cu executare succesivă.
Clasificarea este reținută expres în art. 1.378 C.C.Q.[30], dar, surprinzător, nu și în Codul nostru civil, unde nu este rezervat un articol special în acest sens; cu toate acestea, este neîndoielnic faptul că și noul Cod civil român o recunoaște, însă, implicit, în cuprinsul art. 1.516, unde prezintă drepturile creditorului în caz de neexecutare a obligațiilor de către debitor (textul face delimitarea între rezoluțiune, specifică numai contractelor cu executare dintr-o dată și, respectiv, reziliere, specifică doar contractelor cu executare succesivă).
În concret, din acest punct de vedere, există în dreptul nostru actual, așa cum exista, de altfel, și în dreptul contractual anterior adoptării codului civil în vigoare, două categorii de contracte:
– Contracte cu executare dintr-o dată (contracte cu executare uno ictu, termen care provine din limba latină – instantanee), în care prestația caracteristică se execută printr-un singur act sau printr-o singură acțiune; exemplul tipic este contractul de vânzare pur și simplu (neafectat de termen sau de alte modalități), în care vânzătorul predă bunul (ce face obiectul contractului) către cumpărător, iar cumpărătorul plătește integral prețul bunului;
– Contracte cu executare succesivă, în care prestația se execută de către cel puțin una dintre părți (debitorul obligației principale) prin mai multe acțiuni; așa, de pildă, în contractul de locațiune sau în contractul de leasing în care, prin definiție, locatarul își îndeplinește obligația prin plata periodică a unei sume de bani (chiria), respectiv utilizatorul își îndeplinește obligația prin plata lunară a unei sume de bani (rată de leasing).
Anumite contracte sunt, prin esența lor, cu executare dintr-o dată sau, dimpotrivă, cu executare succesivă, ceea ce înseamnă că nicio împrejurare și nicio condiție contractuală nu-i poate schimba natura. O vânzare, chiar și în rate, va fi considerată tot un contract cu executare dintr-o dată, chiar dacă prestația caracteristică (prețul vânzării) se face prin mai multe acte; prin urmare, în caz de neexecutare, prețul vânzării va trebui restituit integral, chiar dacă a fost achitat în tranșe. O locațiune, în schimb, va fi întotdeauna cu executare succesivă, chiar dacă s-a convenit o chirie anuală (iar nu lunară, ipoteza clasică) întocmai ca și un contract de furnizare, care va fi, de asemenea, întotdeauna un contract cu executare succesivă.
Importanța acestei clasificări constă în efectele pe care le produce desființarea contractului în caz de neexecutare: desființarea unui contract cu executare dintr-o dată se numește rezoluțiune și produce efecte pentru trecut, iar desființarea unui contract cu executare succesivă se numește reziliere și produce efecte pentru viitor. Așadar, în mod corect, termenul „rezoluțiune” se folosește numai în cazul în care vorbim despre o desființare a unui contract cu executare dintr-o dată, iar „reziliere” numai când vorbim despre o desființare a unui contract cu executare succesivă, deși, în practică și în limbajul curent, vorbim (eronat) doar despre reziliere, indiferent de natura contractului[31]. Subliniem, așadar, esența celor două noțiuni, între care există nu numai o diferență de ordin terminologic, ci și de efecte, cu totul diferite:
– rezoluțiunea produce efecte pentru trecut (în latină, ex tunc), ceea ce înseamnă că desființarea contractului se va produce cu efecte retroactive, de la data încheierii sale; astfel, se consideră că un contract rezoluționat nu a existat niciodată, iar toate prestațiile efectuate în temeiul unui astfel de contract se restituie integral (de pildă, cumpărătorul va restitui bunul, iar vânzătorul va restitui prețul);
– rezilierea produce efecte doar pentru viitor (în latină, ex nunc) ceea ce înseamnă că desființarea contractului se va produce doar din momentul în care a intervenit cauza de reziliere, și nu retroactiv, ca în cazul rezoluțiunii; prin urmare, prestațiile deja efectuate nu se restituie, acestea fiind valabil efectuate (exemplu, în cazul locațiunii, chiriile achitate până la data rezilierii rămân plătite).
Asemănarea dintre cele două sancțiuni civile aplicabile în cazul neexecutării unui contract este, pe de altă parte, evidentă: atât rezoluțiunea, cât și rezilierea au ca efect desființarea contractului (fie pentru trecut, fie, după caz, doar pentru viitor), însă numai atunci când neexecutarea este din culpa uneia dintre părți. În schimb, atunci când desființarea unui contract se produce dintr-un caz fortuit, care exclude și cea mai mică vină a uneia dintre părți, nu mai vorbim despre rezoluțiune sau reziliere, ci despre risc contractual, o chestiune cu totul diferită, care trebuie tratată distinct.
[15] În unele cazuri, legea instituie o forță mai mare contractelor încheiate în formă autentică sau uneori doar în scris, chiar dacă legea permite ca acele contracte să fie încheiate sub semnătură privată sau nu cere nicio cerință de formă – de pildă, art. 1.798 NCC în materie de locațiune, unde contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum și cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele și în modalitățile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege; iar dacă locațiunea este încheiată pe durată determinată și constatată prin înscris autentic, contractul constituie, în condițiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului în ceea ce privește obligația de restituire a bunului [art. 1.798 și art. 1.809 alin. (2) NCC]. Dispoziții asemănătoare găsim și în cazul contractului de arendă cu privire la obligația de plată a prețului (art. 1.845 NCC), precum și în materie de comodat, în privința obligației de restituire a bunului dat în comodat (art. 2.157 NCC). Aceste prevederi se coroborează și cu dispozițiile art. 100 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanță certă și lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilității acesteia (în lipsa înscrisului original, titlul executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului public).
[16] Pe lângă aceste situații care prezintă importanță în materia dreptului contractual, în actele juridice eminamente civile, forma autentică se cere în mai multe situații, având în vedere caracterul personal sau imobiliar al drepturilor. Exemplificăm cu actul de desemnare a tutorelui și curatorului (art. 114 NCC și art. 166 NCC), convenția matrimonială [art. 330 alin. (1) NCC] etc. De asemenea, în materia drepturilor reale, actul de derogare de la distanța de 60 cm (art. 612 NCC), declarația de renunțare asupra bunului imobil înscris în cartea funciară, și, în general, orice fel de act juridic (convenție, partaj, etc) care se referă la un bun imobil.
[17] Regula cuprinsă în art. 1.244 NCC este o regulă generală care cunoaște însă și aplicații practice, concrete, în reglementarea actualului Cod civil. De pildă, contractul de vânzare a unui bun imobil (art. 1.676 NCC), contractul de ipotecă imobiliară (art. 2.377 și 2.378 NCC) sau convenția prin care se constituie un drept de superficie (art. 693 NCC) etc.
[18] Dacă prin contractul de societate se înființează, în schimb, o societate fără personalitate juridică (societate simplă sau societate în participație), forma scrisă este cerută doar pentru dovada contractului, adică ad probationem [art. 1.884 alin. (1) NCC].
[19] Trebuie precizat că, în materia contractului de mandat, regula este cea a consensualismului, astfel că o formă necesară pentru încheierea unui astfel de contract nu este cerută de lege, putând chiar fi dovedită prin simpla executare a mandatului de către mandatar [art. 2.013 alin. (1) NCC]. În schimb, dată fiind existența unui alt principiu elementar de drept, potrivit căruia actul juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal de care depinde (accesorium sequitur principalem), dacă, de pildă, vorbim despre forma necesară unui mandat acordat pentru încheierea unui contract de vânzare având ca obiect un teren, mandatul (împuternicirea, procura) trebuie să îndeplinească, sub sancțiunea nulității absolute, forma scrisă autentică, întrucât actul principal (contractul de vânzare a terenului) trebuie, de asemenea, sub sancțiunea nulității absolute, să îmbrace forma autentică.
[20] Au fost exprimate și în trecut, sunt exprimate și în prezent opinii în doctrină potrivit cărora această categorie de contracte nu ar exista, urmând ca, în fapt, contractele reale să fie considerate solemne, solemnitatea fiind reprezentată de necesitatea remiterii materiale a bunului ce face obiectul contractului (a se vedea, în acest sens, de pildă, L. Pop, op. cit., pp. 78 și 79). Vom trece peste aceste dezbateri interminabile și vom reține că, dată fiind actuala reglementare, contractele reale constituie, în mod evident, o categorie aparte de contracte, alături de contractele consensuale și solemne.
[21] În mod expres, legea prevede că remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepția cazului în care depozitarul deține deja bunul cu alt titlu.
[22] Creanțele pot rezulta, potrivit actualului Cod civil, din titluri nominative (contracte), din titluri la ordin (cambii, bilete la ordin, file CEC) sau din titluri la purtător. Legea prevede cerințe particulare referitoare la transferul unor astfel de creanțe și, mai mult, exclude expres aplicabilitatea principiului consensualismului în aceste cazuri (art. 1.587 NCC), fiind impusă fie o cerință de formă, fie obligativitatea remiterii titlului. În mod uzual și firesc, orice drept care este încorporat sau constatat într-un titlu la purtător (care nu identifică persoana titularului, adică nu este un titlu nominativ) se poate transfera doar prin remiterea materială a titlului. Regula este aplicabilă și în dreptul societar, unde pentru transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor la purtător se cere condiția remiterii efective a titlului care constată acțiunea; în acest sens, sunt pe deplin lămuritoare dispozițiile art. 99 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, text potrivit căruia „dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtător se transmite prin simpla tradițiune a acestora” – s.n.
[23] În definiția acestui contract este reținută ca fiind de esența comodatului, remiterea materială a bunului. Astfel, potrivit art. 2.146 NCC, „împrumutul de folosință este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp” – s.n.
[24] În mod similar, definiția acestui contract pleacă de la necesitatea remiterii bunurilor împrumutate, pentru nașterea valabilă a contractului. În acest sens sunt dispozițiile art. 2.158 alin. (1) NCC, potrivit cărora „împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate” – s.n.
[25] Potrivit acestui text de lege, contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacă acestea sunt nominative, prin îndeplinirea formalităților necesare pentru transmiterea lor.
[26] În reglementarea actualului Cod civil, gajul este, prin definiție, un contract real (întrucât bunul gajat trebuie predat creditorului), spre deosebire de ipoteca mobiliară, care este un contract solemn (forma scrisă autentică sau sub semnătură privată fiind impusă sub sancțiunea nulității absolute, fără a fi necesară însă predarea bunului).
[27] Definirea și delimitarea expresă, în categoria donațiilor, a unei varietăți particulare denumită dar manual este reglementată expres de actualul Cod civil, pentru eliminarea oricăror dubii care ar putea apărea cu privire la această chestiune. Astfel, după ce impune, sub sancțiunea nulității absolute, încheierea unui contract de donație (pentru care nu se cere remiterea bunului) în formă autentică [art. 1.011 alin. (1) NCC], Codul civil permite și o excepție de la această regulă, în sensul în care bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, contract care se încheie valabil doar prin tradițiunea bunului [art. 1.011 alin. (4) NCC].
[28] În dreptul canadian, contractul negociat este denumit contrat de gre a gre (sau mutual agreement, în varianta de limbă engleză). Acest contract este opusul contractului de adeziune (contrat d᾽adhesion), contract care beneficiază de o reglementare mai amplă decât cea din Codul nostru civil, alături de contractul încheiat cu consumatorii (contract de consommation).
[29] G. Tița-Nicolescu, Contractul de adeziune și contractul încheiat cu consumatorii. Clauzele externe și clauzele neuzuale.Clauzele nescrise, în Revista Universul juridic nr. 2/2018.
[30] Codul civil Québec încearcă și o definiție a celor două tipuri de contracte, definiție pe care nu o regăsim în Codul nostru civil (sublinierile ne aparțin): „Where the circumstances do not preclude the performance of the obligations of the parties at one single time, the contract is a contract of instantaneous performance. Where the circumstances absolutely require that the obligations be performed at several different times or without interruption, the contract is a contract of successive performance” (art. 1.383 C.C.Q.).
[31] Pentru amănunte, a se vedea materialul nostru publicat în paginile acestei reviste – G. Tița-Nicolescu, Rezoluțiunea și rezilierea contractului în noul Cod civil, în Revista Universul juridic nr. 2/2016.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.