Clasificarea contractelor în accepțiunea noului Cod civil
Gabriel Tița-Nicolescu - aprilie 1, 20181. Contractul sinalagmatic și contractul unilateral
The importance of contract classification resides in the need of understanding them as part of
contract law. Depending on their legal nature, their belonging to one category or another, we can
easily identify and determine the rules applying thereto and we can accurately render the rules from
the theory of contract obligations. Therefore, the different names of contract categories are not only
terminologically relevant, that is some contracts have a certain nature (they belong to a given
category) and other contracts have another nature (they belong to a different category); on the
contrary, a certain contract category automatically defines a set of rules applying to all contracts in
such category. For example, once it has been determined that a contract belongs to the category of
synallagmatic contracts (irrespective whether such contract is a sale, lease or contractor agreement),
such contract shall be governed by the essential rules the law provides for such category, such as the
rules concerning the contract faulty termination (rescission or termination) or the possibility of
claiming the exception of contract non-performance.
On these grounds, we will describe below the de lege lata classifications of contracts, obviously
from the perspective of the definitions provided by the new Romanian Civil Code and in comparison
with the former civil code and with the other sources of inspiration of our civil code.
Keywords: contract, classification of contracts, synallagmatic contract, unilateral contract,
non-gratuitous contract, gratuitous contract, commutative contract, aleatory contract, consensual
contract, real contract, sealed contract, negotiated contract, adhesion contract, one-off contract,
continuing contract
O primă clasificare, „clasică” dar importantă care se face cu privire tipurile de contract este cea care are drept criteriu conținutul concret al acestora, adică obligațiile ce se nasc efectiv în temeiul contractului. Avem aici cele două tipuri de contracte, respectiv contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.
Delimitarea acestora se face în funcție de obligațiile asumate de părți, definiția dată în prezent de noul Cod civil fiind, în opinia noastră, lămuritoare: „Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți” (art. 1.171 NCC).
Așadar, criteriul de deosebire este reciprocitatea și interdependența obligațiilor. Până la noile reglementări ale Codului civil actual existau dubii cu privire la anumite contracte care, prin definiție, erau contracte unilaterale, dar care deveneau sinalagmatice prin apariția unor obligații pe parcursul derulării raporturilor contractuale (de pildă, cazul contractului de depozit, contract unilateral, care devenea însă sinalagmatic în cazul în care depozitarul făcea cheltuieli cu conservarea bunului, situație în care se năștea obligația deponentului de a le restitui depozitarului). Aceste discuții erau determinate de definiția contractului sinalagmatic oferită de vechiul Cod civil, care făcea referire doar la necesitatea reciprocității obligațiilor, nu și la interdependența acestora (art. 943 C. civ. 1864). Sub imperiul noului Cod civil, lucrurile s-au clarificat sub acest aspect. Astfel, un contract unilateral la bază va rămâne unilateral, chiar dacă, pe parcurs, apar obligații noi; ar fi necesar ca, în plus, aceste obligații să fie nu doar reciproce, ci și interdependente, pentru ca, în fapt, contractul respectiv să fie calificat ca fiind sinalagmatic. Din fericire, așa cum se poate observa, textul art. 1.171 teza a II-a NCC, citat mai sus, este cât se poate de tranșant, astfel că definiția tradițională a contractului unilateral potrivit căreia „un contract unilateral este acel contract în care numai o parte se obligă” trebuie dată uitării, întrucât, față de reglementările în vigoare, nu este completă.
Mai concret, contractele sinalagmatice sunt acele contracte în care toate părțile semnatare se obligă, iar obligațiile lor sunt interdependente; iar când sunt doar două părți contractante, contractul sinalagmatic se mai numește și contract bilateral, întrucât ambele părți se obligă.
Pentru exemplificare, avem și potrivit noului Cod civil, următoarele forme de contract sinalagmatic:
– Contractul de vânzare (în care obligația de predare a bunului asumată de către vânzător este interdependentă cu obligația de plată a prețului bunului asumată de către cumpărător);
– Contractul de locațiune (obligația locatorului de a asigura folosința liniștită și utilă a bunului și obligația locatarului de a plăti chiria pentru folosința acelui bun sunt interdependente);
– Contractul de antrepriză (obligația antreprenorului de a executa lucrarea este interdependentă de obligația beneficiarului lucrării de a plăti prețul acestora).
La rândul lor, contractele unilaterale sunt acele contracte în care, deși sunt încheiate între două persoane, numai o parte se obligă (contracte unilaterale propriu-zise) sau în care ambele părți se obligă, dar obligațiile nu sunt interdependente, fiind doar reciproce (contracte unilaterale imperfecte). De regulă, contractul unilateral imperfect derivă dintr-un contract unilateral propriu-zis, obligațiile suplimentare apărând, ulterior încheierii contractului, în sarcina părții care nu avea nicio obligație la momentul semnării (totuși, trebuie precizat că există situații în care un contract poate fi atât unilateral, cât și sinalagmatic).
Sunt contracte unilaterale care pot deveni, în egală măsură, contracte unilaterale imperfecte, sau, după caz, pot deveni chiar contracte bilaterale:
– Contractul de depozit (art. 2.103 NCC), contract prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură. Contractul este unilateral întrucât doar depozitarul se obligă; el trebuie să păstreze bunul și să-l restituie la termen. Contractul devine imperfect (însă rămâne unilateral) în cazul în care depozitarul a efectuat cheltuieli cu conservarea bunului primit în depozit, cheltuieli ce vor trebui suportate de către deponent. Dacă însă depozitul a fost cu remunerație, contractul va fi sinalagmatic, întrucât încă de la semnarea contractului părțile au stipulat obligații corelative, respectiv deponentul s-a obligat să conserve bunul, iar depozitarul să-i plătească o remunerație pentru aceste servicii.
– Contractul de donație reglementat de art. 1.011 și urm. NCC, contract încheiat între donator (cel care dă un bun cu titlu gratuit) și donatar (cel care primește bunul); donatarul, prin esența contractului, nu are obligația de plată a bunului și, în principiu, nu are nicio obligație, nici măcar de a primi bunul. Contractul de donație devine imperfect (însă rămâne unilateral) în cazul în care donatarul se obligă să presteze un anumit serviciu în beneficiul unui terț (donația cu sarcini).
– Contractul de împrumut de consumație (mutuum) reglementat de art. 2.158 NCC, contract tipic unilateral, care naște obligații doar în sarcina împrumutatului, și anume obligația de a restitui bunul sau suma de bani împrumutată, precum și dobânda, atunci când împrumutul s-a făcut cu dobândă. Singura obligație care se poate naște în persoana împrumutătorului, și anume obligația de reparare a prejudiciilor cauzate de viciile bunului împrumutat, nu face contractul bilateral, acesta rămânând unilateral (unilateral imperfect).
– Contractul de împrumut de folosință (comodat) reglementat de art. 2.146 NCC, prin care comodantul remite comodatarului un bun cu titlu gratuit, pentru a-l folosi, cu obligația restituirii sale. Contractul este unilateral întrucât, de la momentul remiterii bunului, comodantul nu își asumă nicio obligație, toate obligațiile specifice contractului fiind asumate de către comodatar. Dacă însă comodatarul va face cheltuieli neprevăzute cu bunul, se va naște obligația comodantului de a rambursa aceste cheltuieli. Contractul va rămâne și în această situație un contract unilateral, chiar dacă este unilateral imperfect.
2. Contractul cu titlu oneros și contractul cu titlu gratuit
După echivalența prestațiilor asumate de părți, contractul poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Definiția celor două tipuri de contracte și, în același timp, delimitarea acestora ne sunt oferite limpede de prevederile art. 1.172 NCC (într-o formă aproape identică cu prevederile din vechiul cod civil): contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros; contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit[1].
Exemple de contracte care, prin natura lor, nu pot fi decât cu titlu oneros: contractul de vânzare, contractul de locațiune, contractul de schimb, contractul de leasing, contractul de asigurare, contractul de tranzacție, contractul de agenție. Exemple de contracte care, prin natura lor, nu pot fi decât cu titlu gratuit: contractul de donație, contractul de comodat.
Dar trebuie precizat faptul că sunt și situații în care legea prezumă că un anumit tip de contract este cu titlu oneros sau, dimpotrivă, cu titlu gratuit. De reținut însă că această prezumție este una relativă, în sensul că se poate face dovada contrară. Sunt prezumate ca fiind contracte cu titlu oneros contractele de împrumut a unei sume de bani (împrumutul de consumație). Sunt prezumate ca fiind contracte cu titlu gratuit împrumutul de consumație care are ca obiect bunuri fungibile și consumptibile (altele decât sume de bani) și contractul de depozit. În fine, sunt contracte care pot fi, prin definiție, și cu titlu oneros, și cu titlu gratuit, cum este contractul de mandat[2], contractul de fideiusiune[3] sau cesiunea de creanță[4].
3. Contractul comutativ și contractul aleatoriu
O altă clasificare importantă a contractelor se face, și în prezent, în funcție de certitudinea obligațiilor asumate. Sunt contracte în care, încă de la momentul încheierii lor, totul este clar și fără dubii: fiecare parte știe la ce se obligă și știe, în același timp, ce are de câștigat de pe urma unui contract; acestea sunt contracte comutative. Dimpotrivă, sunt și contracte în care obligațiile sunt neclare la momentul încheierii lor, întrucât acestea vor depinde de un eveniment viitor și, prin definiție, incert, care nu se știe dacă se va produce sau în ce măsură se va produce; aceste contracte se numesc aleatorii (din cuvintele latine alea – întâmplare, hazard –, aleatorius – întâmplător). Art. 1.173 NCC le definește astfel[5]: este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă; este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert.
Sunt contracte comutative: contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de locațiune, actul juridic de partaj[6] etc., întrucât obligațiile părților sunt determinate la momentul încheierii contractului (vânzătorul trebuie să predea bunul vândut, cumpărătorul trebuie să plătească prețul bunului, locatorul trebuie să asigure locatarului folosința bunului determinat ce face obiectul contractului de locațiune, locatarul trebuie să achite o chirie stabilită etc.). Sunt contracte aleatorii: contractul de asigurare[7], contractul de rentă viageră (art. 2.242-2.253 NCC), contractul de întreținere (art. 2.254-2.263 NCC), contractul de joc și pariu (art. 2.264-2.266 NCC).
4. Contractul consensual, solemn și real
În funcție de formalitățile cerute de lege unui contract pentru ca acesta să fie considerat ca fiind valabil încheiat și pentru a produce efecte juridice, avem, potrivit noului Cod civil, trei categorii de contracte, după clasificarea clasică din doctrină: consensuale, solemne și reale. Regula în materie este constituită, desigur, de prima categorie, și anume de contractele consensuale, motiv pentru care acestea stau la baza unei reguli fundamentale în materie de drept contractual, și anume principiul consensualismului. În mod excepțional, contractele trebuie să îmbrace o anumită formă (contract solemn) sau trebuie să fie însoțite de remiterea materială și efectivă a bunului (contract real).
În ceea ce privește contractul consensual și principiul consensualismului, cele două chestiuni trebuie abordate, în opinia noastră, în paralel. Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților. Așadar, ceea ce stă la baza definirii contractului consensual este principiul consensualismului, principiu potrivit căruia acordul de voințe (înțelegerea sau consimțământul mutual, reciproc, al părților) este necesar, dar și suficient pentru nașterea în mod valabil a obligației. Principiul consensualismului este prezent în majoritatea sistemelor de drept, fiind recunoscut inechivoc și invariabil de practica judiciară și de doctrina din România atât sub imperiul vechiului Cod civil, cât și, în aceeași măsură, de actualul Cod civil. În plus, Codul civil în vigoare consfințește expres acest principiu, cu titlu de regulă de la care pot exista, prin lege, anumite excepții: „Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă” (art. 1.178 NCC, intitulat Libertatea formei). Regula este reiterată în cuprinsul art. 1.240 NCC, potrivit căruia voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris și chiar printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare. Reglementarea expresă a principiului este binevenită, întrucât, în abordarea formei unui contract, vom pleca de la consensualism, astfel că, în lipsa unei alte cerințe legale imperative (acesta fiind sensul normei juridice din textul art. 1.178 NCC), contractul în discuție va fi considerat perfect valabil încheiat fără nicio formalitate, singura condiție care trebuie îndeplinită fiind realizarea consimțământului. Lucrurile sunt, așadar, cât se poate de clare sub acest aspect, întrucât vom putea porni de la premisa corectă că, în lipsa unei dispoziții contrare exprese, un contract pe care dorim să îl încheiem va fi consensual[8]. Cu alte cuvinte, legea și numai legea[9] va putea impune situațiile în care un anumit tip de contract este valabil încheiat numai dacă este îndeplinită o anume formalitate, aceste situații fiind tocmai excepțiile prevăzute de textul legal care consacră principiul consensualismului. Principiul este supus însă unor limitări practice evidente, de mare importanță, astfel că, în realitate, consensualismul, ca principiu, este instituit de lege în scopul delimitării unei reguli fundamentale în materia dreptului contractual, și anume că ceea ce este primordial și esențial într-o convenție este consimțământul, fiind mai puțin important modul de exteriorizare al acestuia. Însă nu putem să nu remarcăm dificultățile pe care le implică, în practică, aplicarea unui astfel de principiu, întrucât inexistența unui înscris, ca instrumentum, care să exteriorizeze consimțământul părților face extrem de greoaie și, uneori, chiar imposibilă probarea convenției. De aceea atragem atenția asupra prudenței cu care trebuie să abordăm acest principiu (în fapt, o ficțiune juridică), dat fiind că, de cele mai multe ori, simplul consens (care definește regula consensualismului) trebuie și dovedit în fața instanței, or acest consens, nefiind concretizat și fizic, în scris, rămâne o pură teorie.
Excluderea regulii consensualismului se poate face fie în mod expres, prin înlăturarea acestui principiu[10], fie în mod implicit, prin impunerea unei anumite cerințe suplimentare[11]. Formalitatea care poate fi impusă de lege poate fi de două tipuri: solemnitatea actului juridic sau tradițiunea bunului ce face obiectul actului juridic.
Așadar, cea de-a doua categorie de contracte este reprezentată de contractele solemne, în fapt, o excepție de la contractele consensuale. Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități scrise prevăzute de lege. De cele mai multe ori, formalitatea cerută de lege este forma autentică a actului, dar tot o formalitate este și legalizarea sau data certă a actului și, uneori, chiar simpla formă scrisă a contractului, atunci când aceasta este cerută sub sancțiunea nulității. În practică, actele notariale sunt cele care, în mod uzual, au caracterul unui act solemn, întrucât notarul public este persoana ce poate întocmi, potrivi legii, acte autentice, înscrisuri cu legalizare de semnătură sau cu atestare de dată certă[12]. Trebuie făcută însă precizarea că data certă a unui înscris (pe lângă faptul că nu instituie un caracter solemn al actului juridic, ci doar o opozabilitate suplimentară) poate fi acordată, pe lângă notarul public, și de avocat, consilier juridic sau de către un funcționar ce îndeplinește un serviciu public și care, prin lege, are această atribuție[13]; în schimb, actele juridice pentru care legea cere forma autentică ad validitatem vor putea fi redactate numai de către notarii publici[14].
[1] În mod greșit, credem noi, Codul civil francez definește încă acest tip de contract ca fiind contract de binefacere (le contrat de bienfaisance – art. 1.105), știut fiind faptul că, în realitate, actul de binefacere (actul dezinteresat) este, de fapt, o altă varietate a actului juridic cu titlu gratuit, alături de liberalități (în această ultimă categorie intrând, de fapt, contractul de donație).
[2] Observăm că noul Cod civil consideră, în mod corect, că mandatul poate fi de două feluri, preluând riguros, după cum ne reamintim, vechile dispoziții legale, respectiv prevederile Codului civil 1864, care prezumau mandatul civil ca fiind cu titlu gratuit și, respectiv, cele ale Codului comercial, care prezumau mandatul comercial ca fiind cu titlu oneros. Însăși titulatura articolului în discuție ne lămurește de acest lucru: Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (art. 2.010 NCC). Întrucât nu mai există, potrivit noului Cod civil, comercianți și necomercianți, este normal ca legea să reglementeze unitar contractul de mandat, însă fără a ignora eventuala natură profesională a activității desfășurate de mandatar.
[3] Contractul de fideiusiune este reglementat de art. 2.280 și urm. NCC și este definit ca fiind contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (s.n.).
[4] Cesiunea de creanță, contractul prin care cedentul transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț, poate fi, potrivit art. 1.657 NCC, atât cu titlu oneros, cât și cu titlu gratuit.
[5] Vechiul Cod civil definea în mod greșit contractul comutativ la art. 947 alin. (1), fiind evidentă confuzia autorilor cu caracterele contractului sinalagmatic.
[6] Civ. 1, 3 juin 2003, Bull. Civ. I, no. 136, D 2003, în Code Civil Dalloz 2012, p. 1268.
[7] Contractul de asigurare este exemplul tipic de contract aleatoriu, caracteristicile acestuia reieșind din însăși definiția dată de art. 2.199 NCC: „Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit” (s.n.). Rezultă că obligația asigurătorului de a plăti o sumă de bani se naște în cazul producerii unui eveniment.
[8] Mai mult, există și situații în care legea, chiar și în prezența acestei reguli reglementate în teoria generală a obligațiilor, reiterează principiul consensualismului, deși nu ar mai fi necesar; de pildă, art. 1.781 NCC prevede: „Contractul de locațiune se consideră încheiat îndată ce părțile au convenit asupra bunului și prețului”; observăm, așadar, că, în afară de înțelegerea părților, legea nu mai cere nicio altă formalitate pentru ca locațiunea să fie considerată valabilă.
[9] Sublinierea este importantă, în opinia noastră, întrucât, din păcate, nu puține sunt cazurile în care autoritățile publice cer o anumită formă a contractului, deși legea nu o impune.
[10] A se vedea, de pildă, prevederile art. 1.587 alin. (1) NCC, incidente în cazul cesiunii de creanță ce rezultă dintr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător.
[11] A se vedea art. 1.884 alin. (2) NCC, în materia contractului de societate.
[12] În acest sens, a se vedea Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială. Actele notariale pot fi însă efectuate și de misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, precum și de alte instituții, în condițiile și limitele prevăzute de lege; mențiunea prezintă o importanță practică, întrucât mulți cetățeni români care locuiesc efectiv în alte țări nu au posibilitatea întocmirii unui act autentic în fața unui notar public din România, astfel că, în mod valabil, pot redacta acel act în prezența funcționarului consular din cadrul misiunii diplomatice române (ambasadă sau consulat) din acea țară (de regulă, este vorba despre procuri sau împuterniciri, despre declarații personale sau despre orice alte acte juridice unilaterale pentru care legea cere o formă autentică sau, chiar dacă legea nu cere forma autentică, o persoană le întocmește în această formă pentru a da o credibilitate și o forță probantă mai mare).
[13] A se vedea, pentru amănunte, G. Tița-Nicolescu, Condițiile de formă ale contractului în reglementarea noului Cod civil, în Revista Universul Juridic nr. 3/2018.
[14] Art. 78 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.