În căutarea sensului dreptății
Gina Paladi - martie 5, 2023De-a lungul și de-a latul istoriei, omul s-a confruntat cu situații în care dreptatea s-a raportat la conceptul de justiție. Pe de o parte, oamenii se simt nedreptățiți în evenimentele obișnuite ale vieții personale chiar dacă aceste situații pot fi depășite prin echilibrul emoțional personal, care este o investiție ce consumă capacitatea de a discerne și de a decide. Omul este cuprins de o satisfacție integrală când dreptatea pe care o revendică îi este oferită. Prin urmare, trăim o domnie a legii sau se interferează legea cu anomalii legislative și decizii ce pot afecta temporar sau definitiv viața unui om care se află în fața propriului adevăr?
Vom începe prin a sublinia eșafodajul social, cultural, etnic și politic al unei țări. În cartea „Drumul către servitute”, Friedrich A. Hayek, laureat al premiului Nobel pentru științe economice în 1974, cel care a consacrat renașterea liberalismului clasic în secolul al XX-lea, evidențiază o diferență izbitoare dintre condițiile unui stat presupus a fi liber și cele care sunt impuse de o guvernare samavolnică, principiu cunoscut sub denominația de „Domnia Legii”. În nuvela distopică „Ferma animalelor” (George Orwell), inițial catalogată ca fiind o fabulă, sunt criticate, lovite direct și fără menajamente indiferența, răutatea, ignoranța, lăcomia și orbirea în fața oricărei intenții bune a omului simplu.
Consecința este corupția și disponibilitatea omului doritor de putere, de control, de a face aproape orice pentru a deține toate „meandrele concretului” pentru a stăpâni masele de oameni care sunt educate spre a-l idolatriza.
Aceasta înseamnă că, în toate acțiunile sale, stăpânirea este sau nu îngrădită de reguli „neschimbătoare”, anunțate în prealabil, care permit să se prevadă cu o certitudine mulțumitoare felul în care autoritățile își vor folosi în diverse situații puterile coercitive, și ca fiecare să își programeze/planifice propriile-i activități/acțiuni pe temeiul acestei cunoașteri. Astfel, F. A. Hayek arată: „Nimic nu diferenţiază mai tranşant condiţiile dintr-o ţară liberă de cele dintr-o ţară aflată sub o guvernare arbitrară decît respectarea, în prima, a marilor principii cunoscute sub numele de supremaţia dreptului (rule oflaw). Aceste principii, despuiate de orice detalii tehnice, ne spun că statul, în toate acţiunile lui, este limitat de reguli fixate şi anunţate în prealabil, reguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea îşi va folosi puterile coercitive într-o împrejurare dată şi fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza acestei cunoaşteri. Deşi acest ideal nu poate fi atins niciodată în mod desăvîrşit, de vreme ce legiuitorii, ca şi cei cărora le este încredinţată aplicarea legii, sînt oameni supuşi greşelii, se desprinde destul de limpede ideea centrală că posibilitatea lăsată organelor executive de a folosi în mod discreţionar puterea coercitivă trebuie să fie redusă cît mai mult. Orice lege restrînge libertatea individuală într-o anumită măsură, modificînd mijloacele de care oamenii pot uza în urmărirea ţelurilor lor, dar, în condiţiile supremaţiei dreptului, statul este împiedicat să zădărnicească eforturile individuale printr-o acţiune ad hoc!
Fiind sigur că puterea statului nu va fi folosită în mod deliberat pentru a-i dejuca intenţiile, individul este liber să urmărească ţelurile şi dorinţele lui personale, în cadrul regulilor cunoscute ale jocului”[1].
Travaliul inițierii în a înțelege ce înseamnă justiția integrează întreaga istorie a omenirii. Justiția presupune întrebări, demersuri metodologice, viziuni teoretice de discernământ valoric ce deschid perspectiva unei abordări integratoare a lumii și a condiției umane. Aceasta s-a zămislit din nevoia de a da relevanță teoretică și practică interogărilor cu privire la raporturile omului cu ansamblul universului și civilizația creată de el. Pentru a înțelege justiția este necesar să o înțelegem, ca pe un proces de conștientizare personală a unei „structuri” numită Sine. Iar în această ipostază a felului fiecăruia de a exista rămâne alegerea de a fi drepți sau de a ocoli în mod abuziv și nepotrivit legea. E o procedură care nu generează echilibru, ci haos, dar este în natura ființei umane. De altfel, este în esența ontologică a fiecărei ființe vii.
Trăim într-o perioadă în care nevoia de justiție este mai pronunțată ca oricând pentru că evoluția nu iartă. Nevoile au devenit mai complexe, problemele globale ale omenirii sunt mai complicate, situațiile în care sunt necesare deciziile reprezintă procese rapide de analiză, mutațiile survenite în structura internă a științei și în modalitățile de exprimare artistică evidențiază modul de a explica lumea în integralitatea și dinamismul ei, de a înțelege și de a conștientiza cum este cu putință aventura cutezantă a cunoașterii, de a căuta temeiurile opțiunilor umane în vederea unei vieți demne, trăite în spectrul valorilor culturii și moralității. În alte cuvinte, nevoia de echilibru și dreptate.
A existat de când lumea și pământul această pornire spre a ne întreba „de ce?”, „care este sensul?”. Și aceasta pentru că „de ce?” este punctul cardinal al întrebărilor existențiale fundamentale ce ne marchează viața de la naștere și până la moarte. Vrem, nu vrem, ca o ironie ontologică, suntem condamnați să fim filosofi în fiecare clipă a existenței fiecăruia dintre noi, oamenii. Aristotel, în „Etica Nicomahică”, afirmă că omul nu poate fi cu adevărat uman fără a se interoga asupra propriei sale condiții. El nu poate nădăjdui să înțeleagă propriile sale raporturi cu lumea și să realizeze o ierarhie valorică, formele de existență de sine însuși fără un apel la sine[2].
Nevoia și necesitatea omului de a se afla, de a realiza introspecția onestă în legătura cu sine au mers mai departe prin descoperirea unui element extrem de important al existenței umane: subconștientul. Apoi și mai departe: inconștientul. Este drept să fim dirijați de ceva ce nu putem controla, dar totuși ne aparține? Intervine ceva ce remarca filosoful Friedrich Nietzsche: „Nicio parte a vieții organice nu este statică. Din prima parte a copilăriei încă, alergăm după putere. Întreaga viață organică se află constant într-o stare haotică și dinamică de creație și de descompunere, de a fi copleșită și de a copleși. Rădăcina copacului care pulverizează stratul de piatră din subsol este voința de putere. Gheața în expansiune care crapă stânca și redesenează linia țărmului este voința de putere. La fel sporii microscopici ai mușchilor din țiglele de pe acoperișul palatului, ce vor crește sub forma unui burete verde, făcându-i pe slujitori să dea năvală, agitați, cu găleți sau provocând prăbușirea acoperișului sau a regimului. Voința de putere nu doarme niciodată. Ea este dinamica mereu mișcătoare a tuturor relațiilor personale și a tuturor relațiilor dintre grupuri și țări”[3].
Ne putem întreba dacă ceea ce numim vis este o reflecție a vieții noastre? Pentru că încă nu e limpede ce trăim: o reflexie a realității sau un vis ce ne condamnă la concretism. Și aici apare problematica justiției din perspectiva subconștientului. Cine are dreptate, visul sau celălalt spectru al realității? Renumitul psiholog și psihiatru elvețian Carl Gustav Jung a deschis în mod revoluționar tematica refulării având ca bagaj cognitiv experiența de viață cu Sigmund Freud. Din confruntarea cu inconștientul lui Jung relevăm următorul pasaj: „Din ce mai trăiește omul astăzi? În mitul creștin, s-ar putea spune: «Tu trăiești în el?» a răsunat mai departe întrebarea în mine. «Ca să fiu sincer, nu! Nu este mitul în care trăiesc eu!». «Atunci nu mai avem niciun mit? Nu, este evident că nu mai avem niciun mit». «Dar care-i oare mitul tău? Mitul în care trăiești tu?»”[4].
Tema extrem de intensă pe care o expune Jung este relația justiției cu propriul inconștient. Putem așeza problema și într-un mod mai abordabil. Să ne imaginăm două cupluri de elemente din existența noastră: suflet-spiritit și corp-minte. Fiecare dintre acestea are propriile atuuri, însă aceste componente nu realizează că existența lor depinde de existența celorlalte. Mai există și al cincilea element, subconștientul. Este „povara” ce va decide cine câștigă. Este supremul exercițiu de Sine-Cunoaștere și, în același timp, cel mai dificil. Practic, suntem proprii noștri judecători.
În lucrarea sa, „Dialogul continuu”, profesorul Ovidiu Predescu ne spune: „Intuiţia, inspiraţia şi imaginaţia, precum şi experienţele interioare de natură mistică, îmi spun că, în esenţă, viaţa – nedesăvârşita şi tragica viaţă pământească –, de la naştere şi până la moarte, nu este altceva decât un dialog continuu purtat în minte între două conştiinţe: conştiinţa raţională implicată în realitatea înconjurătoare, în lumea sensibilă, care acţionează prin gânduri şi simţuri, şi conştiinţa spirituală, cea care poate pătrunde în lumea suprasensibilă de unde a apărut lumea noastră, conectându-se la informaţiile şi energiile din univers.
Conştiinţa raţională este rezultatul ataşării sufletului la corpul fizic, fiind motorul activităţilor omului pe pământ, lumea materială şi formele ei de manifestare neexistând fără cunoaşterea raţională, iar conştiinţa spirituală este rezultatul legăturii dintre suflet şi spirit, se situează în exteriorul corpului material şi al suportului său spaţio-temporal liniar, având ca scop redarea sufletului stării sale primare prin credinţă şi cunoaştere spirituală.
Din această dualitate s-au născut cele mai intime gânduri, vorbele mai mult sau mai puţin inspirate pe care le-am rostit ori faptele bune sau rele pe care le-am săvârşit, dar şi posibilitatea de a-mi pune întrebările eterne despre sensul fundamental al vieţii”[5].
Nu există concluzii definitive ale propriei noastre existențe, dar există, cu siguranță, ceva încă dificil de definit și de descris, care acoperă în totalitate teritoriul cunoașterii, al convingerilor noastre: credința că ne putem adapta la binele fiecăruia fără să invadăm sufletul unei persoane, ci să-l îmbrățișăm cu prezența noastră, conectându-ne cu sursa care ne oferă opțiunea de a fi drepți sau altfel. Sinele, Lumina care ne călăuzește în mod peren propria noastră ființare și învățare de Sine. Justiția din Sine și pentru Sine. O perspectivă care marchează fuziunea dintre suflet, minte și spirit. Spiritul legii. „Oare ce-ar mai fi de creat, dacă zeii ar exista?” (Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra). Rămâne răspunsul provocator pentru fiecare dintre noi: călătoria metaforică spre terra incognita a interiorului ființei umane.
Omul a căutat sensul existenței din prima clipă a conștientizării de Sine. Acest fapt, care este inevitabil, a condus în mod implacabil și iminent la efortul istoric de a găsi „ceva” care să-i hrănească permanent existența. În cultura japoneză există un concept denumit „Ikigai”, acel „ceva” care face ca o ființă umană să ofere toate posibilitățile Sinelui să se expansioneze spre împlinire, spre armonie cu sursa esențială a întregii manifestări. Acest proces de auto-realizare este ceea ce reprezintă calea, liniștea interioară care desemnează justiția tuturor structurilor ființei umane. O expresie cunoscută din limba română se referă la faptul de „a avea coloană vertebrală”. Evident că aceasta afirmație implică un sens propriu și un sens figurat. Însă, ceea ce ne interesează aici și acum este sensul figurat, adică omul are o anumită atitudine, iar aceasta este aceea de a fi om drept.
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute, Editura Humanitas, București, 2014, pp. 86-87.
[2] A se vedea pe larg Aristotel, Etica Nicomahica, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
[3] Sue Prideaux, Sunt Dinamită! Viața lui Nietzsche, Editura Polirom, 2020, p. 236, 237. „Senzualitatea și dorința de putere au fost demonizate. Cuvintele «bogăție» și «putere» au devenit sinonime ale răului Creștinismul a transformat negarea dorinței de viață într-o religie. Creștinismul ura viața și natura umană; el a otrăvit lumea, negând realitatea naturii umane, transformând totul în conflictul dintre «trebuie» și «este». Moralitatea născută în sclavie perpetuă sclavia, oferind mereu sens nihilismului celor obidiți. Nietzsche alege în mod intenționat cuvântul franțuzesc «ressentiment» pentru a descrie fundamentul moralității sclavilor. «Ressentiment» este un cuvânt cu un înțeles mult mai cuprinzător decât «resentiment» sau «gelozie». Este o nevroză, nevoia de a produce durere atât sinelui, cât și celuilalt. «Ressentiment» descrie poziția resentimentarului căruia îi lipsește puterea (sau a celui care se bucură de această lipsă) de a-și purifica resentimentele prin răzbunare. Și așa, acest ressentiment i-a făcut pe sclavi să-și transforme slăbiciunea în putere, să se «răzbune pe Roma și pe a ei toleranță nobilă și frivolă» răsturnând precedenta moralitate a puterii și a superiorității și înlocuind-o cu superioritatea morală a victimizării și a glorificării celor obidiți. După cum nota Sfântul Augustin, resentimentul e ca și cum ai lua otravă sperând că celălalt va muri”. „Omul s-a luat în stăpânire este capabil să suporte nesiguranța sădită de multiplele perspective ale lui «poate». Odată cu îndrăzneala de a abandona certitudinile, orice idee de rezultat sau de «concluzie» devine depășită. Și astfel «omul superior» sau «supraomul» sau «spiritul liber» sau Ubermensch sau «filosoful viitorului» sau «argonautul spiritului» – spuneți-i cum vreți – este jucăuș. Este un dans pe muzica lui «ce-ar fi dacă?» Conștiința de Sine și conștientizarea lumii care ne înconjoară depind amândouă de ideea că, până la urmă, nu ne înțelegem pe noi înșine, nici lumea. Cel ce privește în abis invită abisul să privească în el. Nu e deloc o poziție confortabilă. Dar vai de cel care nu are curajul de a trăi după principiul lui «ce-ar fi dacă?» Pentru că atunci ar deveni unul din «ultimii oameni», unul dintre cei pe trei sferturi creștini care se bucură de religia confortului, agățându-se de certitudini depășite. E adevărat că nu există adevăr. Poate”. (Sue Prideaux, op. cit. pp. 236, 237).
[4] C.G. Jung, Amintiri, Vise, Reflecții (Consemnate și editate de Aniela Jaffe), Editura Humanitas, București, 2020, p. 205.
[5] Ovidiu Predescu, Dialogul continuu , Editura Neverland, București, 2011, p. 17.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.