Câteva reflecţii referitoare la medierea și arbitrajul din Republica Moldova

1. Medierea

Introducere. Conform prevederilor legale ale Republicii Moldova, pot fi identificate următoarele mijloace alternative de soluţionare a litigiilor: medierea, arbitrajul, concilierea (reglementată în Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443/2004^[1] şi utilizată de executorii judecătoreşti) și negocierea^[2].

Medierea este considerată de literatura de specialitate^[3] ca fiind „cea mai lejeră și productivă soluție pentru rezolvarea conflictelor, asigurând un dialog dintre părțile aflate în conflict^[4]. În cadrul acestui proces părțile negociază, mediatorul facilitează comunicarea, iar soluțiile nu sunt impuse ci identificate de comun acord, ceea ce contribuie atât la crearea unui sentiment de echitate, în percepția părților, cât și la obținerea mai rapidă a soluțiilor, excluzând cheltuieli suplimentare”.

Aceasta este o procedură complexă și poate interveni în orice domeniu: civil (familial, de muncă, contencios administrativ, locativ etc.), contravențional și penal. Asemănător legislației naționale, pot fi supuse medierii litigiile civile cu privire la drepturile și obligațiile care sunt, sau pot face, obiect de examinare în instanța de judecată sau arbitraj și de care părțile pot dispune liber, prin tranzacție, în condițiile legii^[5]. Medierea în litigiile civile poate avea loc atât în afara proceselor judiciare sau arbitrale, cât și în cadrul acestora^[6].

Medierea este reglementată de Legea nr. 137/2015 cu privire la mediere^[7], care este completată de dispozițiile art. 182¹-182⁵ C. pr. civ.^[8] privind medierea judiciară.

Sesizăm, aşadar, că în Republica Moldova există două tipuri de mediere: extrajudiciară şi judiciară, care se dezvoltă împreună, constituind cele două componente fundamentale ale justiţiei contemporane, urmărind scopuri diferite, însă care converg spre un deziderat comun: acela de a soluţiona, prin sinergie, conflictele în timp util, într-o manieră satisfăcătoare şi economică.

Medierea extrajudiciară. Legea nr. 137/2015 urmăreşte eficientizarea activităţii mediatorilor, determinarea părţilor implicate într-un diferend să apeleze la instituţia medierii şi decongestionarea instanţelor de judecată. Totodată, se tinde a se recunoaşte dreptul părţilor litigante de a decide asupra modului de soluţionare a litigiilor, oferind anumite facilităţi, respectiv prin art. 33 din Legea nr. 137/2015, care prevede executarea tranzacţiei, prin art. 39 din acelaşi act normativ, legat de motivarea părţilor pentru a recurgere la soluţionarea litigiului prin mediere (scutirea de la achitarea taxei de stat) sau art. 40 al aceleiaşi legi potrivit căruia, în cadrul procesului de mediere, o parte sau ambele părți au dreptul de a beneficia de serviciile garantate de stat ale unui mediator în modul prevăzut de lege^[9].

Potrivit art. 2 din Legea nr. 137/2015 cu privire la mediere, aceasta reprezintă „o modalitate de soluționare alternativă a litigiilor pe cale amiabilă, în cadrul unui proces structurat, flexibil și confidențial, cu asistența unuia sau mai multor mediatori”. Rezultatul medierii este reprezentat de tranzacția încheiată între părți, prin care se soluționează conflictul.

Medierea este ghidată de un mediator, care este o persoană terță, specializată în soluționarea disputelor și care, asemănător legislației din România, conduce procedura de mediere, facilitând negocierile dintre părți. Soluționarea alternativă a litigiilor este concepută și ca o cale de facilitare a accesului la justiție, ceea ce presupune existența unor mecanisme de susținere a medierii, inclusiv financiară, din partea statului^[10].

Potrivit doctrinei^[11], comparativ cu alte modalități de rezolvare a litigiilor, medierea are mai multe avantaje, respectiv:

– rezolvarea rapidă a conflictelor cu costuri reduse. Unele conflicte se pot soluționa și într-o singură ședință de mediere;

– participarea benevolă la mediere și libera alegere a mediatorului. Părțile pot recurge, precum și renunța la mediere oricând, fără a suporta consecințe negative;

– flexibilitatea procesului de mediere. Părțile pot alege data, ora și unele reguli ale procesului de mediere;

– păstrarea confidențialității depline a procesului de mediere și a tranzacției semnate în cadrul acesteia;

– deținerea controlului asupra procesului și asupra rezultatului. Părțile vor conveni asupra tuturor clauzelor din tranzacția de împăcare și asupra tuturor elementelor de proces (locul și durata medierii, participanții, subiectele de discuție). Medierea permite identificarea unei soluții creative de rezolvare a conflictului prin care toate părțile au de câștigat;

– posibilitatea de a executa silit tranzacția încheiată la mediator. În cazul în care tranzacția încheiată în cadrul unui proces de mediere în afara procesului civil nu este executată benevol, părțile pot cere confirmarea de către instanța de judecată pentru executare silită, sau învestirea cu formulă executorie de către notar, dacă tranzacția a fost încheiată între persoane juridice;

– reducerea ostilității și a climatului conflictual, prevenirea apariției altor conflicte, conservarea și întărirea relațiilor existente. Hotărârea judecătorească soluționează conflictul, dar nu îl stinge, însă, uneori, face colaborarea viitoare a părților dificilă sau chiar imposibilă.

– reducerea cheltuielilor pentru procedurile judiciare. Un proces judiciar necesită, în mediu, cheltuieli de cca 1 585 lei per cauză (date din 2017)^[12], iar pentru asigurarea asistenței juridice garantate de stat cheltuielile cresc;

– degrevarea instanțelor de judecată de examinarea îndelungată a proceselor judiciare care pot fi soluționate operativ prin încheierea unei tranzacții, ceea ce va crește încrederea în justiție, sporind calitatea actului judecătoresc^[13].

Observăm că asemănător legislaţiei naţionale şi în Republica Moldova părţile sunt încurajate a apela la mediator prin acordarea unor facilităţi financiare, însă cele din statul analizat sunt considerabil mai favorabile, respectiv: eşalonarea achitării taxei de stat; în cazul finalizării procesului de mediere prin tranzacţie, taxa de stat se restituie 100% pentru împăcarea în instanţa de fond; 75% pentru împăcarea în instanţa de apel şi 50% pentru împăcarea în instanţa de recurs, aspect prevăzut de art. 39 al Legii nr. 137/2015 cu privire la mediere.

Medierea judiciară. Ca urmare a propunerilor legislative ale Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova privind instituirea medierii judiciare obligatorii, ca o modalitate indispensabilă de soluţionare prealabilă şi amiabilă a litigiilor, a fost adoptată Legea nr. 31/2017 pentru completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225/2003^[14], prin care în C. pr. civ. al Republicii Moldova a fost inserat Capitolul XIII¹( art. 182¹-182⁵), având denumirea marginală „Medierea judiciară”⁵.

Prin art. 182¹ C. pr. civ. al Republicii Moldova, medierea judiciară a fost definită ca o modalitate obligatorie de soluţionare amiabilă a pretenţiilor adresate instanţei judecătoreşti, cu ajutorul şi sub conducerea acesteia.

Utilizarea procedurii este obligatorie în litigiile ce ţin de: protecţia consumatorilor, litigiile de familie, litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor între persoane fizice şi/sau juridice de drept privat, litigiile de muncă, litigiile care rezultă din răspunderea delictuală, litigiile succesorale, alte litigii a căror valoare este sub 200.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de intentare a procedurii de insolvabilitate. La solicitarea părţilor, medierea judiciară poate avea loc şi în alte cazuri.

Medierea judiciară obligatorie trebuia să aibă un caracter flexibil, să fie rapidă şi centrată pe soluţionarea amiabilă a litigiului, să înlăture diversele carenţe ale sistemului contradictoriu şi să reprezinte o alternativă puternică în raport cu un proces care tranşează şi mai puţin conciliază, însă reglementarea acestei instituţii a stârnit o serie de critici doctrinare^[15], printre care amintim:

– prin introducerea obligativităţii medierii judiciare, apare riscul aplicării mai rare a utilizării medierii benevole extrajudiciare, astfel că activitatea mediatorilor autorizaţi este considerabil diminuată;

– medierea judiciară conduce la o creştere exponenţială a volumului de lucru în judecătorii, fără rezultatele dorite, reprezentând doar o simplă formalitate. Astfel, procesul de mediere necesită discuţii confidenţiale cu părţile, mediatorul având un rol activ în organizarea discuţiilor pe care le ascultă, îi ajută să îşi descopere interesele adevărate, nedând eficienţă poziţiilor formulate în cererile depuse la dosar de către avocaţi sau jurişti, chiar dacă acestea sunt juridic bine argumentate şi întemeiate, lucrând cu emoţiile acestora. O simplă apariţie a părţilor în faţa judecătorului în care să li se propună împăcarea, nu este suficientă.

– judecătorul este nevoit să îşi schimbe statutul, să se adapteze necesităţilor părţilor, să le ofere suficient timp şi atenţie pentru negociere. Or, judecătorul nu discută deschis şi nici nu empatizează cu părţile pentru a înţelege doleanţele acestora, deoarece acesta este obişnuit să fie echidistant. Succesul medierii se datorează în mare parte cunoştinţelor şi aptitudinilor pe care le posedă mediatorul, care ajută părţile să descopere necesităţile reale şi să depăşească limitele poziţiilor invocate în actele prezentate instanţei, oferind, spre deosebire de judecător, siguranţă şi confort părţilor;

– se lungeşte durata examinării cauzelor în judecată: termenul acordat pentru mediere este de până la 50 de zile. În cazul în care medierea eşuează, dosarul urmează a fi redistribuit unui alt judecător, iar punerea cererii pe rol va dura alte câteva zile. Astfel, pentru o mediere judiciară eficientă, durata examinării majorităţii acestor cauze se va lungi cu cel puţin 2 luni.

Spre deosebire de Deciziile nr. 266/2014^[16] și nr. 560/2018^[17] pronunțate de Curtea Constituțională a României, prin Hotărârea nr. 8/2018^[18], Curtea Constituţională a Republicii Moldova a declarat constituţională această procedură, reținându-se în esență că obligativitatea parcurgerii medierii judiciare nu afectează caracterul voluntar al discuţiilor şi al negocierilor ce ţin de fondul medierii, iar reglementarea unei proceduri pur facultative nu este la fel de eficientă ca una obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu. În plus, s-a statuat că, în cadrul medierii judiciare, părţile sunt cele care deţin prerogativa admiterii sau a respingerii oricărei soluţii de rezolvare amiabilă a litigiului, judecătorul având doar rolul de a asista şi facilita discuţiile părţilor, tratându-le dintr-o poziţie neutră, pe când părţile au un rol activ în soluţionarea litigiului.

Art. 182² C. pr. civ. al Republicii Moldova reglementează procedura medierii judiciare, statuând că, după acceptarea spre examinare a cererii de chemare în judecată, instanţa judecătorească, în termen de 5 zile, stabileşte pentru părţile în proces data şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului. În cadrul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului, instanţa informează părţile despre legea aplicabilă litigiului, durata procedurilor, posibilele cheltuieli de judecată, posibila soluţie asupra cazului şi efectele ei pentru părţile la proces.

Scopul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului este să ajute părţile să comunice, să negocieze, să identifice interesele lor, să evalueze poziţiile lor şi să găsească soluţiile reciproc satisfăcătoare. Instanţa întreprinde măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase şi, în acest scop, le poate solicita prezența lor personală, (chiar dacă sunt reprezentate în proces) şi le acordă un termen de conciliere de maxim 15 zile. Termenul medierii judiciare nu poate depăşi 45 de zile de la data la care a fost fixată prima şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului.

Obiectivele principale ale procedurii medierii judiciare sunt: soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti, evitarea cheltuielilor de judecată, adică soluţionarea unui litigiu cu celeritate, fără costuri mari şi în conformitate cu interesele părţilor^[19].

Art. 182³ C. pr. civ. al Republicii Moldova reglementează obligativitatea păstrării confidenţialității, ceea ce exclude aplicarea principiului publicităţii şedinţelor de judecată, astfel că la şedinţa de soluţionare amiabilă a litigiului vor fi prezenţi doar participanţii la proces. Dacă în procedura medierii judiciare au avut loc sesiuni separate cu părţile, conținutul discuțiilor nu poate fi divulgat nici măcar celeilalte părții fără acordul persoanei vizate.

Soluţionarea amiabilă a litigiului are drept finalitate încheierea unei tranzacţii, care, în termen de 3 zile este confirmată de către instanță printr-o încheiere de confirmare a acesteia şi de încetare a procesului (în care sunt menționate condiţiile tranzacţiei), nu înainte însă ca judecătorul să explice părților efectele acestui act de dispoziție.

Tranzacția nu va fi încuviință dacă contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului.

În ipoteza în care una sau ambele părţi refuză soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, procesul se examinează în continuare de acelaşi judecător, sau, după caz, complet de judecată. Prin derogare de la această regulă, dacă litigiul nu a putut fi soluţionat în termenul prevăzut ori părţile nu au ajuns la un consens în privinţa tuturor pretenţiilor, instanţa de judecată, în termen de 3 zile de la primirea refuzului sau expirarea termenului de mediere judiciară, emite o încheiere nesusceptibilă de vreo cale de atac cu privire la încetarea procedurii de mediere judiciară, dosarul fiind ulterior repartizat aleatoriu unui alt judecător, sau după caz, unui alt complet de judecată.

În opinia noastră modalitatea în care este reglementată medierea judiciară obligatorie în Republica Moldova este una greoaie și de natură a conduce la tergiversarea soluționării cauzelor, instituind obligații excesive în sarcina judecătorilor.

În plus, constatăm că art. 60 şi 212 C. pr. civ. al Republicii Moldova consacră soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, de natură a asigura celeritatea procesului civil, oferind părţilor dreptul de a înceta procesul prin tranzacţie în orice fază a procesului civil, inclusiv la faza executării hotărârii judecătoreşti şi punând în sarcina judecătorului obligaţia de a lua măsuri pentru ca părţile să-şi rezolve amiabil problemele litigioase^[20].

Acesta este motivul pentru care mulţi specialişti în domeniu consideră că medierea judiciară obligatorie reprezintă o dublare a procedurii de soluţionare a litigiului prin tranzacţia părţilor, apreciind suficient doar Capitolul XLV (art. 487-art. 490) din C. pr. civ. al Republicii Moldova, introdus prin Legea nr. 211/ 2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative^[21].

Acest capitol, având denumirea marginală „Procedura de confirmare a tranzacţiei încheiate în scopul prevenirii unui proces civil şi de eliberare a titlului executoriu al acesteia”, reglementează procedura de confirmare de către instanţa judecătorească a tranzacţiei încheiată în procesul de mediere, pentru ca aceasta să dobândească autoritate de lucru judecat, constituind o procedură de control prin care instanţa verifică îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru valabilitatea tranzacţiei extrajudiciare, pentru a-i recunoaşte forţa juridică.

Asemănător legislației naționale, una dintre condiţiile esenţiale este ca tranzacţia să nu contravină legii ori să încalce drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, intereselor societăţii sau ale statului^[22]. Aşadar, instanţa nu va confirma o tranzacţie prin care părţile recunosc valabilitatea unui act juridic ce contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Încheierea privind confirmarea tranzacţiei extrajudiciare produce aceleaşi efecte ca şi încheierea de confirmare a unei tranzacţii judiciare, instanţa de la domiciliul sau de la sediul pârâtului fiind obligată a elibera titlul de executare silită^[23].

De regulă, aceste tranzacţii extrajudiciare sunt încheiate pe calea medierii, dar este admisă confirmarea de către instanţa de judecată a tranzacţiilor extrajudiciare încheiate fără mediator. Cererea de confirmare a tranzacţiei prin care părţile previn un proces civil şi de eliberare a titlului de executare silită constituie actul de sesizare a instanţei de judecată prin care se urmăreşte recunoaşterea forţei juridice a acesteia pe cale judiciară şi executarea ei silită.

Dacă tranzacţia este încheiată pe calea medierii, cererea de confirmare a tranzacţiei se depune în scris de partea care a câştigat, personal sau prin reprezentant, în cuprinsul acesteia fiind indicate datele de identificare ale părților și ale mediatorului, la care se anexează convenţia de mediere şi copia de pe procesul-verbal privind încetarea procesului de mediere.

Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 137/2015 încetarea medierii se consemnează într-un proces-verbal, potrivit modelului aprobat de Consiliul de mediere, semnat de mediator, care se înmânează părţilor şi, după caz, se prezintă instanţei de judecată, de arbitraj sau organului de urmărire penală, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, acesta se anexează la cerere în copie, fiindcă mediatorul este obligat să asigure păstrarea procesului-verbal şi a materialelor aferente procesului de mediere timp de 4 ani de la data încetării procesului de mediere.

Cererea de confirmare a tranzacţiei este supusă regulilor de drept comun privitoare la soluționarea oricărei cereri de chemare în judecată, cu excepţiile stipulate în art. 489 C. pr. civ. al Republicii Moldova, respectiv: procedura examinării unei astfel de cereri este una urgentă, fiind stipulat un termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii, fără citarea părţilor. Oportunitatea reglementării urgenţei porneşte de la asigurarea realizării în termen rezonabil a drepturilor subiective ale părţii care cere executarea tranzacţiei, în acest interval de timp fiind incluse termenul pentru intentarea procesului, pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare, examinarea cererii în fond, deliberarea şi pronunţarea încheierii^[24].

În vederea respectării principiului contradictorialităţii în procesul civil, instanţa trimite părţii care se opune executării benevole a tranzacţiei copiile de pe cererea de confirmare a tranzacţiei şi de pe materialele anexate, stabilind un termen pentru prezentarea referinţei.

Prin urmare, cererea de confirmare a tranzacţiei încheiate în scopul prevenirii unui proces civil şi de eliberare a titlului executoriu al acesteia poate fi examinată doar în baza documentelor anexate la cererea reclamantului şi a referinţei pârâtului şi a probelor anexate la aceasta, adică, în principiu, este o procedură scrisă. Totuşi, dacă instanţa consideră necesar, aceasta convoacă părţile interesate pentru audieri, înştiinţându-le despre data, ora şi locul şedinţei, fără întocmirea procesului-verbal. O astfel de necesitate poate să apară atunci când trebuie elucidate anumite circumstanţe importante ale cauzei care rezultă din înscrisurile prezentate în instanţă, ori pentru a se controla veridicitatea acestor documente.

Cererea de confirmare a tranzacţiei şi de eliberare a titlului de executare silită este soluționată printr-o încheiere, prin care fie se refuză confirmarea acesteia, fie este admisă.

Potrivit art. 489 alin. (3) C. pr. civ. al Republicii Moldova este refuzată confirmarea tranzacţiei dacă aceasta contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului, ori a fost încheiată cu încălcarea prevederilor 32 alin. (3) din Legea nr. 137/2015 cu privire la mediere. Doar această încheiere este susceptibilă de recurs, astfel cum reiese din art. 490 C. pr. civ. al Republicii Moldova.

Observăm așadar o limitare legislativă cu privire la posibilitatea de a ataca cu recurs încheierea de admitere a cererii de confirmare a tranzacţiei, pe care, contrar opiniei doctrinare^[25], nu o apreciem a încălca regula dublului grad de jurisdicţie, care să fie corectată de legiuitor.

Art. 12 alin. (1) C. ex. al Republicii Moldova nr. 443/2004 prevede că de regulă titlul executoriu se eliberează la cererea creditorului, cu excepția cazului în care se emite o încheiere privind confirmarea tranzacţiei, ipoteză în care judecătorul urmează să elibereze din oficiu şi titlul executoriu, susceptibil de executare silită.

2. Arbitrajul

Arbitrajul este o instituție relativ nouă în Republica Moldova, fiind în curs de dezvoltare și guvernat de prevederile Legii nr. 23/2008 cu privire la arbitraj^[26] și ale Legii nr. 24/2008 cu privire la arbitrajul comercial internațional^[27], reglementarea generală fiind stabilită în art. 477-486 C. pr. civ. al Republicii Moldova.

În doctrină se apreciază că dispersarea reglementărilor arbitrale naționale în aceste acte normative impune redefinirea unui model mai consolidat al legislației arbitrale naționale, impunându-se reglementarea unui cadru legislativ unitar, în vederea asigurării unei transparențe mai mari a acestui sector^[28].

Acesta reprezintă o formă privată de soluționare a diferendelor dintre părți, prin numirea unor persoane fizice în calitate de arbitri, fiind considerat a fi un mijloc util de soluționare rapidă și echitabilă a litigiilor care pot să rezulte din tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii.

Asemănător legislației naționale, și în Republica Moldova arbitrajul prezintă numeroase avantaje pentru părțile în litigiu prin existența încrederii acestora în persoana arbitrilor, confidențialitatea informațiilor, rapiditatea adoptării soluției, cheltuieli de judecată reduse cât și posibilitatea recunoașterii internaționale a sentințelor arbitrale. Acesta poate fi ad-hoc, organizat pentru soluționarea unui litigiu sau instituționalizat, fiind creat de către instituții permanente de arbitraj sau în cadrul acestora, activând în baza propriilor regulamentelor interne și având un număr determinat de arbitri.

Procedura arbitrajului are ca temei convenția de arbitraj a părților prin care se remit spre soluționare în arbitraj toate litigiile sau o parte din ele, care au apărut sau care vor putea eventual apărea între părți. Convenția de arbitraj poate exista sub formă de clauză compromisorie sau compromis^[29].

În literatura de specialitate^[30] s-a notat că derularea afacerilor presupune anumite relații contractuale, de aceea un rol extrem de important în soluționarea litigiilor între agenții economici îi revine Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț şi Industrie a Republicii Moldova.

Aceasta are sarcina de a promova arbitrajul comercial intern şi internaţional precum şi procedura medierii şi alte căi alternative de soluţionare a litigiilor comerciale în mediul de afaceri al Republicii Moldova^[31].

Comparativ cu alte Curți de Arbitraj din țară, aceasta este cea mai solicitată, grație experienței vaste și reputației ireproșabile. Dacă inițial prevalau dosarele internaționale, întreprinzătorii autohtoni fiind sceptici față de eficiența metodelor alternative de soluționare a litigiilor, însă treptat percepția lor s-a schimbat, inclusiv datorită faptului ca partenerii de business de peste hotare preferă arbitrajul şi mai puțin procesele în instanțele judecătorești tradiționale care, de obicei, sunt anevoioase şi nu lasă loc de negocieri. Astfel, în ultimii ani tot mai mulți agenți economici din Moldova apelează la această Curte de Arbitraj^[32].

Arbitrii sunt persoane cu o înaltă calificare şi o bogată experienţă în domeniul dreptului şi/sau în relaţiile economice internaţionale şi posedă cunoştinţe speciale necesare pentru soluţionarea litigiilor ce ţin de competenţa Curţii de Arbitraj, fiind independenți și imparțiali. Lista arbitrilor este publică şi conţine informaţii despre arbitrii, experienţa şi calificarea acestora. Părţile litigante sunt cele care desemnează arbitrii și pot conveni asupra numărului celor care vor forma tribunalul arbitral. De regulă, acesta este format din 3 arbitri: doi arbitri numiţi de părţi şi preşedintele tribunalului arbitral^[33].

Subliniem faptul că doar litigiile în baza contractelor ce conțin clauza de arbitraj pot fi soluționate de Curtea de Arbitraj, de aceea întreprinderile sunt încurajate să includă în contractele comerciale clauza compromisorie privind arbitrajul^[34].

Potrivit doctrinei, Curtea de Arbitraj îşi aduce permanent aportul şi la îmbunătățirea cadrului legislativ național, astfel că, pe lângă activitatea de soluționare a litigiilor, aceasta a oferit expertiza la perfecționarea legislației în domeniul arbitrajului și la racordarea acesteia la standardele internaționale^[35].

Observăm că spre deosebire de Republica Moldova, în care această instituție este relativ nouă, în România aceasta se bucură de o reglementare unitară, bine structurată în C. pr. civ., având o sferă de cuprindere mult mai extinsă și o utilizare mult mai vastă.

3. Concluzii

Medierea este considerată de către literatura de specialitate din Republica Moldova ca reprezentând cea mai lejeră și productivă soluție pentru rezolvarea conflictelor, asigurând un dialog dintre părțile aflate în conflict.

Asemănător legislației naționale și în statul analizat pot fi supuse medierii litigiile civile cu privire la drepturile și obligațiile care sunt, sau pot face, obiect de examinare în instanța de judecată sau arbitraj și de care părțile pot dispune liber, prin tranzacție, în condițiile legii.

Constatăm că, spre deosebire de legislația din Republica Moldova, în România nu există un capitol special în C. pr. civ. consacrat medierii judiciare.

Cât privește arbitrajul, chiar dacă asemănător legislației naționale, și în Republica Moldova acesta prezintă numeroase avantaje pentru părțile în litigiu, în acest din urmă stat trebuie redefinit un model mai consolidat al legislației în materie, în vederea asigurării unei transparențe mai mari a acestei instituții.
DOWNLOAD FULL ARTICLE