Câteva considerații referitoare la obiectul și competența de soluționare a recursului în materie civilă în actuala reglementare
Anamaria Câmpean - aprilie 5, 2023Deși decizia vizează lămurirea chestiunii competenței de soluționare a cauzelor având obiectul menționat, în practică existând ample discuții în ceea ce privește această problemă, nu este exclus ca interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție să aibă în vedere și scopul menționat mai sus. Dispozițiile art. 483 alin. (2) C. pr. civ. sunt de altfel menționate explicit în considerentele acestei decizii, la paragraful 85, arătându-se că materia asigurărilor este individualizată în mod expres de acest text de lege, fiind exclusă de la calea de atac a recursului.
III. Jurisprudența ulterioară relevantă a Curții Constituționale
Prin Decizia nr. 73/2020[9] s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de I.M. și C.M. în Dosarul nr. 23.868/215/2014* al Curții de Apel Craiova – Secția I civilă și s-a constatat că prevederile sintagmei „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. c)” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și a prevederile art. 94 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea acestei decizii, s-au reținut următoarele:
„15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în motivarea acesteia, se susține, în esență, faptul că textul de lege criticat discriminează părțile din litigiile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă, prin lipsa posibilității de a exercita calea de atac a recursului, în acest mod fiind încălcat principiul constituțional al accesului liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil.
16. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 21 privind accesul liber la justiție din Constituție, Curtea a statuat, în jurisprudența sa, că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens pronunțându-se și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituție, căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
17. De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).
18. Or, în prezenta cauză, autorii excepției au avut acces la judecarea cauzei în primă instanță, precum și în apel, beneficiind de o cale de atac, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.
19. În ceea ce privește susținerile privind încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, astfel cum acestea se interpretează potrivit art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma dispozițiilor 14 – Interzicerea discriminării cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – întrucât, în opinia autorilor excepției, se creează o situație discriminatorie între justițiabili, sub aspectul existenței dublului grad de jurisdicție –, Curtea reține că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, recursul este o cale de atac extraordinară, dar și una de excepție. Astfel, în privința posibilității de a promova recurs împotriva unei hotărâri judecătorești referitoare la cereri evaluabile în bani, legiuitorul a stabilit două criterii care exclud atacarea cu recurs a hotărârilor judecătorești. Astfel, un prim criteriu este materia în care a fost pronunțată hotărârea [materiile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare], iar al doilea criteriu este valoarea cererilor evaluabile în bani (a se vedea în acest sens Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 24). În acest context, legiuitorul a prevăzut că anumite hotărâri, pronunțate în anumite materii, cum sunt cererile privind administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz, să fie atacate numai cu apel, singura cale de atac devolutivă, potrivit art. 476 din Codul de procedură civilă.
20. Curtea mai reține că materia cauzelor nu poate constitui un criteriu discriminatoriu, dacă opțiunea legiuitorului este justificată în mod obiectiv și rezonabil respectiv, cu referire la prezenta cauză, dacă este justificată de natura cauzelor, un anumit grad de tipicitate, respectiv, un caracter repetitiv al cauzelor, astfel încât nu este întemeiată susținerea privind încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi”.
În același sens este și Decizia nr. 152/2021[10], prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate ridicată de D.M. și D.R.M. în Dosarul nr. 30.793/302/2015 al Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă și s-a constatat că dispozițiile sintagmei „nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. c) (…) și h) (…) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și ale art. 94 pct. 1 lit. c) și h) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Din analiza considerentelor deciziilor identificate mai sus, se desprind două idei care relevă modul de abordare al Curții Constituționale raportat la constituționalitatea textului de lege analizat, art. 483 alin. (2) C. pr. civ.
Astfel, se subliniază, din perspectiva încălcării art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție, faptul că recursul este o cale de atac extraordinară și de excepție (în cuprinsul primei decizii identificate anterior), din perspectiva art. 16 privind egalitatea în drepturi, astfel cum acestea se interpretează potrivit art. 11 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (1) din Constituție, și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reținându-se că materia cauzelor nu poate constitui un criteriu discriminatoriu, dacă opțiunea legiuitorului este justificată în mod obiectiv și rezonabil, respectiv dacă este justificată de natura cauzelor, un anumit grad de tipicitate, respectiv un caracter repetitiv al cauzelor.
În ceea ce privește prima statuare, aceasta este în evidentă contradicție cu cele reținute prin Decizia nr. 369/2017, în cuprinsul căreia s-a arătat explicit că recursul este o cale de atac extraordinară, dar nu una excepțională.
Apoi, referitor la cea de-a doua, conform căreia materia cauzelor nu poate constitui un criteriu discriminatoriu, dacă opțiunea legiuitorului este justificată în mod obiectiv și rezonabil, apreciem că este discutabil în ce măsură se poate aprecia că analizarea justificării obiective și rezonabile a legiuitorului la excluderea căii de atac a recursului după materie, care este reperul luat în considerare de către Curte în vederea verificării constituționalității dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. pr. civ., este una previzibilă, aceasta ținând cont de considerentele Deciziei nr. 369/2017.
Previzibilitatea interpretării poate fi totuși dedusă raportat la practica constantă a Curții Constituționale referitoare la această chestiune.
Astfel, prin Decizia nr. 532/2020[11], Curtea a arătat că: „observă că art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reglementează dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală, însă nu există obligativitatea extinderii acestui principiu și în materie civilă. Față de această împrejurare, în jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabilă. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13).
23. Or, având în vedere prevederile constituționale cu privire la căile de atac, Curtea reține că art. 129 din Constituție prevede faptul că împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. De altfel, prevederile art. 126 alin. (2), potrivit cărora «competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege», coroborate cu cele ale art. 129 precitate, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativele stabilirii condițiilor de exercitare a căilor de atac, inclusiv a gradelor de jurisdicție și a căilor extraordinare de atac”.
De asemenea, prin Decizia nr. 743/2021[12], s-au reținut următoarele:
„20. Totodată, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, Curtea mai reține că legiuitorul are o marjă de apreciere referitor la alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului, cum este, în prezenta cauză, a hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești în procesele funciare. În acest sens sunt și Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea, în acel caz fiind vorba despre hotărâri pronunțate în materie de carte funciară, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26 (hotărâri pronunțate în materia insolvenței), prin care Curtea a constatat că existența unor reglementări diferențiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcție de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021), paragraful 23, nepublicată încă, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, adaptate specificului materiei în care sunt edictate”.
Un raționament similar rezultă și din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 72/2021[13], Curtea având în vedere cu privire la justificarea instituirii unei singure căi de atac în materia conflictelor de muncă, faptul că, „având în vedere specificul și implicațiile lor sociale, conflictele de muncă se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a prevăzut pentru soluționarea acestor două grade de jurisdicție, respectiv o singură cale de atac. Nicio dispoziție constituțională sau reglementare internațională nu stabilește gradele de jurisdicție și numărul căilor de atac care trebuie prevăzute pentru judecarea diferitelor litigii, reglementarea acestor probleme intrând în atribuțiile exclusive ale legiuitorului naţional”.
Prin statuările din cuprinsul deciziilor menționate mai sus au fost reluate principiile clare care au stat la baza pronunțării deciziilor Curții Constituționale anterior revirimentului care a avut loc cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 369/2017, atribuția legiuitorului de a reglementa căile de atac și condițiile de exercitare a acestora fiind cenzurată drastic numai cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 369/2017, pentru motivele expres și explicit indicate în considerentele acesteia.
Prin urmare, la acest moment se poate trage concluzia rezonabilă că, de principiu, Curtea Constituțională nu se va pronunța în sensul admiterii excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) C. pr. civ., în cazul în care acestea sunt invocate din aceleași perspective avute în vedere la pronunțarea deciziilor menționate mai sus, desigur în condiţiile în care nu va interveni un alt reviriment jurisprudențial al Curții Constituționale privitor la această chestiune.
Ținând cont însă de faptul că excluderea la acest moment a căii de atac a recursului în funcție de valoarea obiectului litigiului este practic interzisă raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, în mod evident, limitarea situațiilor în care calea de atac este exclusă poate fi făcută numai raportat la natura cauzei, această excludere fiind de principiu apreciată de către Curtea Constituțională ca excedând limitelor sale de verificare, în condițiile menționate în jurisprudența sa, citată anterior.
În acest fel s-a procedat de altfel de către legiuitor prin Legea nr. 310/2018, prin care au fost menționate la art. 483 alin. (2) și alte materii în cazul cărora recursul nu este admisibil, probabilitatea ca lista materiilor în care calea de atac a recursului să fie exclusă, fie prin modificarea dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. pr. civ., fie prin legi speciale, fiind una relativ mare.
IV. Concluzii
Consecința reglementării obiectului recursului în aceste repere obligatorii stabilite de către Curtea Constituțională este aceea că, la acest moment, calea de atac a recursului este admisibilă pentru orice fel de pretenții al căror obiect are limita minima de 1 leu, curțile de apel, în favoarea cărora a fost stabilită competența de soluționare a recursurilor în cauzele al căror obiect are o valoare de până la 200.000 lei[14], judecând un număr mare de dosare al căror obiect are o valoare de până la 10.000 lei, în aceste cauze fiind admisibilă exercitarea atât a căii de atac ordinare a apelului, cât și a celei extraordinare a recursului, ceea ce probabil implică de multe ori costuri mai mari decât valoarea efectivă a litigiului, în timp ce litigii cu o valoare net superioară, uneori de ordinul milioanelor de lei, sunt excluse de la calea de atac a recursului ca urmare a excluderii explicite conform art. 483 alin. (2) C. pr. civ. (raportat la materia în care se judecă) sau ca urmare a excluderii căii de atac a recursului prin legi speciale[15].
Din punctul nostru de vedere, actuala reglementare este discutabilă, fiind lipsit de logică a se acorda posibilitatea parcurgerii a trei grade de jurisdicție în litigii de importanță minoră din toate perspectivele, atât a valorii obiectului, cât și a problemelor de drept care se ridică, în timp ce, în litigii în care valoarea obiectului este foarte mare, consecințele practice ale modului de soluționare al acestora asupra părților fiind semnificative (putând fi prezumat în mod rezonabil că și problemele de drept care se ridică au de cele mai multe ori o complexitate ridicată), să fie acordată posibilitatea de accedere la numai două grade de jurisdicție, posibilitate apreciată, pe bună dreptate, de către Curtea Constituțională ca respectând pe deplin standardele constituționale și convenționale.
Chiar dacă, astfel cum s-a arătat pertinent și în doctrina recentă[16], soluția Curții Constituționale care a determinat modificarea Codului de procedură civilă poate fi justificată din perspectiva încălcării prevederilor art. 16 din Constituție, stabilirea unui prag valoric, fără alte elemente care să diferențieze tipurile de cauze care să fie susceptibile de recurs, constituind o înfrângere a principiului egalității cetățenilor în fața legii, în mod cert prin suprimarea căilor de atac de către legiuitor nu se aduce atingere prevederilor art. 129 din Constituție, acest text de lege statuând principiul legalității căii de atac, iar nu principiul exercitării căilor de atac. De asemenea, prin modalitatea de reglementare de către legiuitor a căilor de atac, nu se aduce atingere nici principiului constituțional al liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României[17], acest principiu garantând numai accesul la o instanță, iar nu și la anumite căi de atac exercitate împotriva hotărârii pronunțate de către instanța de judecată, în același sens fiind și practica Curții Europene a Drepturilor Omului din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În consecință, în mod incontestabil pot și se impun a fi găsite soluții care să reechilibreze sistemul căilor de atac, astfel cum acestea au fost găsite și aplicate de către alte state europene[18], soluții care să asigure respectarea tuturor principiilor constituționale aplicabile acestui domeniu, dar, totodată, să asigure și respectarea celorlalte principii fundamentale care guvernează procesul civil, în principal cel al celerității, care de asemenea ține de dreptul de acces la instanță, astfel cum rezultă explicit din prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție și, nu în ultimul rând, prin care să fie avute în vedere cele statuate de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369/2017, respectiv faptul că Înaltei Curți de Casație și Justiție îi revine rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție, acest rol neputând fi îndeplinit numai prin atribuirea competenței de soluționare a recursurilor în interesul legii[19].
DOWNLOAD FULL ARTICLE[9] Publicată în M. Of. nr. 557 din 26 iunie 2020.
[10] Publicată în M. Of. nr. 480 din 10 mai 2021.
[11] Publicată în M. Of. nr. 74 din 25 ianuarie 2021.
[12] Publicată în M. Of. nr. 105 din 2 februarie 2022.
[13] Publicată în M. Of. nr. 410 din 20 aprilie 2021.
[14] Prin art. IV din Legea nr. 310/2018.
[15] Cererile având ca obiect partaj, masă succesorală, uzucapiune, asigurări, expropriere etc.
[16] N.-S. Cârlan, https://www.universuljuridic.ro/dreptul-de-acces-la-o-instanta-de-judecata-si-dublul-grad-de-jurisdictie-in-materie-civila-in-jurisprudenta-curtii-constitutionale/.
[17] Impunându-se evident a se ține cont de dezlegările date acestei chestiuni de către Curtea Constituțională, care a statuat, mai întâi prin Dec. nr. 500/2012 și ulterior prin alte decizii (a se vedea și Dec. nr. 240/2019), obligativitatea legiferării în sensul stabilirii unei căi de atac care să poată fi exercitată împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță.
[18] Pentru o analiză de drept comparat și propuneri de lege ferenda în acest sens, a se vedea N.-S. Cârlan, studiul citat, p. 10 și urm.
[19] Importantă de menționat din această perspectivă este recenta decizie pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sub nr. 79/2022, publicată în M. Of. nr. 61 din 25 ianuarie 2023.
Prin această decizie, s-a statuat că:
„În interpretarea dispozițiilor art. 497 din Codul de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) din Codul de procedură civilă, în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță”.
Pornind de la prevederile art. 497 C. pr. civ., astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 310/2018 și făcând un amplu și pertinent „excurs istoric” în ceea ce privește recursul judecat de instanța supremă, Înalta Curte de Casație și Justiție trage concluzia că, prin raportare și la prevederile art. 498 și art. 501 alin. (3) și (4) C. pr. civ., nu se poate aprecia că textul art. 497 C. pr. civ., care impune regula că și în cazul recursului judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție aceasta poate casa cu trimitere o singură dată în cursul procesului, s-ar putea interpreta în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi ținută să rejudece după casare și în situația în care starea de fapt nu este pe deplin stabilită în cauză, fiind necesară reaprecierea acesteia sau administrarea de probe noi în rejudecare.
De subliniat este faptul că, în cuprinsul acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție face referire de mai multe ori la rolul constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii la nivelul tuturor instanțelor judecătorești, ceea ce principial este corect, dar se face abstracție de faptul că acest rol a fost deja mult diminuat în urma modificărilor aduse căii de atac a recursului prin Legea nr. 310/2018, modificări impuse în mare parte ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție face trimitere în considerentele deciziei la expunerea de motive care a însoțit proiectul legii privind noul Cod de procedură civilă, or, astfel cum am arătat în cuprinsul studiului, principiile avute în vedere de această lege la reglementarea căii de atac a recursului au fost abandonate în mare parte prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Faptul că Legea nr. 310/2018 nu cuprinde o expunere de motive pertinentă, care să justifice schimbarea de optică a legiuitorului, nu poate fi, din perspectiva noastră, invocat ca argument care să susțină interpretarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor art. 497 C. pr. civ. în vigoare la acest moment.
Ceea ce se mai impune a fi menționat în analiza acestei decizii este faptul că, din perspectiva noastră, considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 454/2018, avute în vedere la pronunțarea soluției, tranșează modul de interpretare a prevederilor art. 497 C. pr. civ. într-o altă manieră decât cea la care s-a oprit Înalta Curte de Casație și Justiție, relevante în acest sens fiind următoarele paragrafe din decizia Curții Constituționale:
„43. Examinând critica de neconstituționalitate formulată în privința art. I pct. 58 (cu referire la art. 497 din Codul de procedură civilă) din lege, Curtea reține că modificarea operată asupra art. 497 din Codul de procedură civilă limitează posibilitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție de a casa și trimite spre o nouă judecată cauza la instanța de apel sau prima instanță, după caz. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție poate apela la procedeul casării cu trimitere o singură dată în cursul procesului civil, ceea ce înseamnă că la o a doua casare a hotărârii va reține cauza spre judecare. În acest fel, calea extraordinară de atac a recursului devine cadrul procesual atât pentru cercetarea motivelor de legalitate, cât și al judecării pe fond a cauzei.
44. Prin Decizia nr. 201 din 30 martie 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 552 din 12 iulie 2017, paragraful 17, Curtea Constituțională a constatat că în noua lege procesual civilă legiuitorul a reașezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită pentru motive de nelegalitate și numai în condițiile prevăzute de lege. Totodată, Curtea a statuat că rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 26). Întrucât din punctul de vedere al instanței judecătorești competente să judece fondul după casare, se distinge între casarea cu trimitere și casarea cu reținere, rolul de instanță de casație al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu impune legiuitorului obligația ca, în ipoteza admiterii recursului, să reglementeze instituția casării cu trimitere sau a celei cu reținere, ambele soluții fiind, deopotrivă, constituționale, reprezentând o opțiune a legiuitorului de a normativiza numai una dintre aceste soluții sau ambele, fără a fi încălcat rolul instanței supreme. Legiuitorul se află în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia dacă reglementează ca regulă casarea cu trimitere pentru a decongestiona și evita supraaglomerarea instanței supreme, desigur, cu dezavantajul că dosarul cauzei va fi trimis instanței judecătorești a cărei hotărâre a fost casată, care va relua judecata, cu consecința deschiderii din nou a posibilității formulării recursului, iar în cazul admiterii acestuia se va relua procedura. Sau, din contră, legiuitorul poate reglementa casarea cu reținere dacă apreciază, având în vedere încărcătura Înaltei Curți de Casație și Justiție, că judecarea cauzei s-ar putea realiza în condiții de celeritate, evitându-se, astfel, reluarea unui parcurs procedural anevoios. De asemenea, legiuitorul, în funcție de opțiunea sa, poate reglementa ambele soluții posibile (casare cu trimitere/reținere), caz în care Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să aplice soluția legislativă în mod corespunzător. În acest context, Curtea subliniază faptul că excedează competenței sale cenzurarea opțiunii legiuitorului în favoarea unei soluții legislative sau a alteia, ambele deopotrivă constituționale (a se vedea Decizia nr. 748 din 4 noiembrie 2015, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2016, paragraful 27). 45. În momentul de față, Înalta Curte de Casație și Justiție, ca regulă, atunci când admite recursul formulat, va casa hotărârea și va trimite cauza spre rejudecare instanței competente [cu excepția (a) situațiilor în care hotărârea a fost casată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 sau 7, respectiv depășirea atribuțiilor puterii judecătorești sau încălcarea autorității de lucru judecat, caz în care hotărârea se casează, iar cererea se respinge ca inadmisibilă și (b) a contenciosului administrativ]. În schimb, ca regulă, celelalte instanțe judecătorești competente să soluționeze recursul, respectiv tribunalele sau curțile de apel, admit recursul, casează hotărârea și rețin cauza spre rejudecare (cu excepția situațiilor în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, caz în care trimiterea se poate dispune o singură dată în cursul procesului). 46. Astfel, Curtea constată că în dreptul pozitiv sunt consacrate atât casarea cu reținere, cât și casarea cu trimitere. Mai mult, pentru anumite situații limitativ prevăzute de lege este reglementată și casarea cu trimitere numai o singură dată, în cazul tribunalelor/curților de apel [art. 498 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Prin urmare, pentru casarea cu reținere sau casarea cu trimitere o singură dată, după care casarea este numai cu reținere, nu există nicio dificultate în privința soluției pe care o pot pronunța instanțele judecătorești antereferite într-o asemenea ipoteză. În aceste condiții, nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate pretinde că legea nu este previzibilă, din moment ce ipoteza considerată neconstituțională este deja reglementată în dreptul pozitiv și aplicată ca atare în privința tribunalelor/curților de apel. Chiar dacă noul text nu prevede în mod expres că instanța va rejudeca procesul în fond, este de observat că, din modul de redactare a textului criticat, s-a consacrat, în mod implicit, casarea cu reținere subsidiară celei cu trimitere, astfel încât un atare mecanism procesual implică rejudecarea procesului. 47. Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, sau Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi srl și alții împotriva Italiei, paragraful 109). 48. Deficiența redacțională anterior relevată vizează acuratețea exprimării, fără a fi de natură să imprime actului normativ în cauză un caracter imprevizibil, întrucât destinatarii acestuia, având în vedere calitatea lor (judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție), pot cu ușurință determina sensul dispoziției normative. Astfel, redactarea textului în discuție permite determinarea soluției pe care o poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la art. 397 – Soluționarea cauzei din Codul de procedură civilă. 49. Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la faptul că este limitată posibilitatea Înaltei Curți de Casație și Justiție de a casa cu trimitere o singură dată, aceasta este o opțiune a legiuitorului, opțiune care este normativizată și în privința tribunalelor/curților de apel pentru două ipoteze, respectiv situațiile în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. 50. Curtea mai reține că, prin efectul acestei dispoziții legale, dacă trimiterea nu se mai poate face instanței de apel, hotărârea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate fi susceptibilă de recurs sau dacă trimiterea nu se mai realizează la prima instanță, practic, părțile nu vor mai putea exercita apelul și recursul. Însă aceste chestiuni țin de opțiunea legiuitorului. Faptul că instanța supremă este una de casație nu înseamnă că soluția pe care o poate pronunța în legătură cu soluționarea recursului poate fi numai casarea cu trimitere, ci și casarea cu reținere. Nu se poate reproșa textului nici faptul că ar putea afecta dreptul la un proces echitabil, în sensul că părțile pot fi lipsite de un grad de jurisdicție și/sau de calea extraordinară de atac a recursului, sau principiul egalității în drepturi, în sensul că în funcție de jocul soluțiilor instanțelor judecătorești/conduita procesuală a acestora justițiabili aflați virtual în aceeași situație juridică se vor plasa, sub aspectul regimului procesual aplicabil, în situații diferite, cu un tratament juridic diferit. În acest sens Curtea reiterează faptul că deja în privința tribunalelor/curților de apel există, ca regulă, soluția casării cu reținere, iar din această perspectivă soluția legislativă preconizată în privința Înaltei Curți de Casație și Justiție este chiar mai favorabilă justițiabilului, în sensul că o singură dată va putea parcurge din noul ciclul procesual firesc și, de abia, după acest moment intervine casarea cu reținere. Totodată, Curtea subliniază caracterul obligatoriu al hotărârii de casare pentru instanțele judecătorești ale căror hotărâri au fost casate, iar acestea trebuie să se conformeze întru totul celor dispuse pentru a evita o nouă casare a hotărârii, ceea ce ar impune reținerea cauzei spre judecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție. 51. Reglementarea procedurii de judecată este de competența legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituție, acesta având o largă marjă de apreciere, în măsura în care se conformează dispozițiilor Constituției. Or, în raport cu criticile formulate, nu se poate susține că, prin modul în care și-a exercitat marja de apreciere, legiuitorul a încălcat art. 1 alin. (5) din Constituție”.
Fără a se intenționa a se face aici o analiză critică exhaustivă a acestei decizii, reiterăm faptul că este imperios necesar a se regândi calea extraordinară de atac a recursului de o manieră clară și coerentă, care să respecte toate principiile fundamentale care trebuie să guverneze această cale de atac.
Arhive
- aprilie 2024
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.