Cât de actuală mai este astăzi concepţia Adunării Constituante din 1991 privind competenţa jurisdicţională a Curţii Constituţionale?

Există o legătură cauzală între principiul supremaţiei Constituţiei, statuat iniţial de Adunarea Constituantă (denumită, uneori, şi Constituanta) în art. 51 din Constituţie şi instituirea Curţii Constituţionale ca organism însărcinat cu exercitarea controlului constituţionalităţii legilor. România avea în 1990 o experienţă relativ îndelungată în privinţa jurisdicţiei constituţionale ca formă de activitate a puterii judecătoreşti, relativizată însă în perioada de guvernare cuprinsă între anii 1948 – 1989. Schimbarea sistemului de guvernare şi a regimului politic în decembrie 1989 a pus problema construcţiei unui nou sistem constituţional şi, în cadrul acestuia, a unei ordini juridice în care Constituţia să se afle la baza întregii activităţi normative. Adunarea Constituantă a construit un sistem al principiilor constituţionale în deplin acord cu standardele şi valorile generale ale democraţiei constituţionale occidentale, între care se afla şi principiul supremaţiei Legii fundamentale. Adunarea Constituantă a trebuit apoi să forjeze un mecanism de asigurare a supremaţiei Constituţiei şi, în acest sens, a optat pentru modelul european de jurisdicţie constituţională, potrivit căruia constituţionalitatea ordinii juridice este garantată prin intervenţia unei Curţi Constituţionale în competenţa căreia a intrat controlul general de constituţionalitate al anumitor acte normative şi proceduri stabilite în Legea fundamentală.

În Tezele proiectului de Constituţie pentru Titlul IV – Consiliul Constituţional (denumit, uneori, şi Consiliu), teza 6 a prevăzut următoarele:

„6. Consiliul Constituţional are următoarele atribuţii principale:

a) din oficiu sau la sesizare se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor şi a ordonanţelor Guvernului emise în baza delegării legislative. Sesizarea Consiliului Constituţional aparţine Preşedintelui României, preşedintelui fiecăreia dintre camerele parlamentului, guvernului, Curţii Supreme de Justiţie, unuia sau mai multor grupuri parlamentare, unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Decizia Consiliului Constituţional se comunică organului care a emis actul. Ea este obligatorie şi definitivă;

b) din oficiu şi obligatoriu se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor organice, înainte de promulgarea lor. Decizia Consiliului Constituţional este obligatorie şi definitivă;

c) din oficiu şi obligatoriu se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor camerelor parlamentului. Decizia Consiliului Constituţional este obligatorie şi definitivă;

d) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă definitiv rezultatele sufragiului;

e) confirmă existenţa împrejurărilor care justifică interimatul exercitării funcţiei de Preşedinte al României de către preşedintele Senatului;

f) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă definitiv rezultatele acestuia;

g) hotărăşte, în caz de contestaţie, asupra alegerii deputaţilor şi senatorilor;

h) hotărăşte asupra contestaţiilor având ca obiect neconstituţionalitatea unui partid politic;

i) decide în cazul conflictului de competenţă între autorităţile centrale sau între acestea şi cele locale;

j) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de Constituţie sau de legi organice.”

În privinţa tipului de control al constituţionalităţii legilor, Comisia constituţională care a redactat tezele proiectului de Constituţie, a optat clar pentru controlul politico-jurisdicţional preferat de o manieră generală după cel de-al Doilea Război Mondial. Sigur, Adunarea Constituantă ar fi putut opta pentru clasicul model de jurisdicţie încredinţată instanţei supreme, care fusese utilizat în România după anul 1912, când a fost recunoscut şi impus instanţelor judecătoreşti pe cale pretoriană şi apoi consacrat la nivel constituţional în 1923. Disputele polemice care au avut loc în Constituantă pe tema alegerii modelului de jurisdicţie constituţională s-au axat, pe de-o parte, pe argumentarea superiorităţii modelului european creat de juristul austriac Hans Kelsen, iar, pe de altă parte, pe susţinerea competenţei puterii judecătoreşti în materie de control al constituţionalităţii legilor. În cele din urmă, a învins opţiunea pentru modelul kelsenian.

Am face o gravă eroare în acest comentariu şi, de altfel, în toate comentariile consacrate problematicii competenţei instanţei de contencios constituţional, dacă am limita discuţia despre supremaţia Legii fundamentale, exclusiv pe raportul ierarhic de forţă juridică între Constituţie şi lege. Atunci când vorbim de jurisdicţia constituţională, trebuie să pornim de la valorile supreme şi principiile fundamentale ale democraţiei constituţionale, pentru a înţelege că rolul curţilor constituţionale sau, după caz, al instanţelor judecătoreşti care au printre atribuţii şi controlul de constituţionalitate, nu constă pur şi simplu şi mecanic în asigurarea concordanţei formale între lege şi Constituţie, întrucât acest lucru este valabil şi într-un regim politic totalitar. Rolul Curţilor Constituţionale într-un stat de drept constă, în primul rând, în asigurarea respectului fiinţei umane şi apărarea acelor drepturi şi libertăţi ale omului fără de care societatea însăşi îşi suprimă dreptul la existenţă Această justificare a controlului de constituţionalitate a fost făcută şi de raportorul Comisiei constituţionale (denumită, uneori, şi Comisia), profesorul Ion Deleanu, care a prezentat în Adunarea Constituantă tezele pentru Consiliul Constituţional. Practic, în Constituantă s-au confruntat două poziţii: pe de-o parte, argumentarea avantajelor şi dezavantajelor controlului judecătoresc, iar, pe de altă parte, susţinerea avantajelor controlului politico-jurisdicţional, fiecare dintre cele două modele având propria sferă de competenţă.

Nu vom prezenta în detaliu trăsăturile celor două modele, care dezvăluie, practic, avantajele şi dezavantajele fiecăruia. Vom menţiona doar, spre reflecţie, că dezavantajele controlului exercitat de o instanţă de drept comun, învederate de raportorul comisiei, sunt în prezent temeiuri serioase de critică a actualei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale. Afirmaţia pare categorică, dar este îndreptăţită, cel puţin în privinţa multor decizii ale Curţii Constituţionale. La fel, criticile aduse în Adunarea Constituantă Consiliului Constituţional se adeveresc astăzi întru totul în activitatea jurisdicţională a Curţii Constituţionale.

Din tezele proiectului de Constituţie referitoare la competenţa instanţei de contencios constituţional pot fi trase câteva concluzii, şi anume:

a) competenţa Consiliului Constituţional nu a fost limitată la domeniile enunţate explicit în teza 6, ci s-a prevăzut că acest organism poate să exercite şi alte atribuţii stabilite pe seama sa de Constituţie, precum şi de legi organice;

b) proiectul de Constituţie nu a reţinut competenţa Consiliului de a decide în cazul conflictului de competenţă între autorităţile centrale sau între acestea şi cele locale;

c) proiectul de Constituţie nu a reţinut competenţa Consiliului de a hotărî, în caz de contestaţie, asupra alegerii deputaţilor şi senatorilor;

d) nu a fost prevăzut explicit controlul de constituţionalitate iniţiat pe calea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate direct de către cetăţeni, părţi aflate în proces pe rolul unei instanţe judecătoreşti;

e) asupra legilor organice controlul se exercita din oficiu şi obligatoriu, înainte de a fi promulgate;

f) asupra legilor ordinare şi a ordonanţelor, controlul se exercita după promulgare din oficiu sau la sesizare.

Ni se pare discutabilă concepţia Adunării Constituante de a lăsa pe seama voinţei legislative a parlamentelor ulterioare, dreptul de a legifera prin legi speciale sau chiar printr-o lege a Consiliului Constituţional, atribuţii suplimentare ale instanţei de contencios constituţional. Este o cerinţă fundamentală ca atribuţiile instanţei de contencios constituţional să provină din voinţă constituantă, să fie stabilite limitativ şi exclusiv în Constituţie, pentru a nu permite ca prin conjuncturi politice şi legislative interesate politic, competenţa unui astfel de organism să fie extinsă din raţiuni particulare ale partidului de guvernământ.

În cadrul dezbaterilor s-au ridicat serioase obiecţii asupra unor atribuţii ale Consiliului stabilite în teze^[1]. Membrii Constituantei care au criticat chiar ideea de înfiinţare a Consiliului Constituţional au avut în vedere atribuţiile conferite acestuia prin tezele proiectului de Constituţie, graţie cărora organismul respectiv devenea, în optica criticilor săi, un organism înzestrat cu puteri excesive, care ar fi înfrânt voinţa suverană a Parlamentului şi ar fi devenit o supraputere în sistemul de guvernare. Alţi membrii ai Constituantei au cerut expres să se introducă în teze principiul exercitării controlului constituţionalităţii legii „în mod concret, posterior şi la speţă^[2]”. O interesantă propunere a fost făcută de deputatul Vasile Diacon. Acesta a propus, în esenţă, departajarea atribuţiilor de control între Consiliul Constituţional, căruia să-i revină competenţa de a decide asupra constituţionalităţii actelor normative referitoare la organizarea de stat, buget, amnistie, graţiere, armată şi, în general, a actelor de guvernământ şi instanţele judecătoreşti, responsabile cu exercitarea unui control posterior şi concret^[3].

DOWNLOAD FULL ARTICLE