Cadrul normativ internațional ce reglementează răspunderea pentru erorile judiciare și jurisprudența CEDO relevantă
Alexandru Mariț - mai 15, 2023Autori:
Alexandru Mariț
Roman Eremciuc
Introducere
În ce priveşte problema responsabilităţii judecătorilor pentru erorile judiciare, răspunderea judecătorilor, în general, dreptul internaţional explică unele principii generale reieșite din rezerva că orice reglementare naţională în acest domeniu trebuie să fie făcută în aşa mod încât să nu intervină în principiile independenţei, imparţialităţii şi inamovibilităţii judecătorului, ca unica persoană care înfăptuieşte justiţia[1].
În acest sens, este relevantă practica Curţii Europene, mai ales în ce priveşte definirea conceptului de „tribunal independent şi imparţial, constituit în baza legii”, sub aspectul aplicării articolului 6 din Convenţie, recomandările Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (Rec(1994)12) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, avizele consultative a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), Carta Europeană a Judecătorilor etc.
Analiza acestor acte internaţionale relevă existenţa unor principii fundamentale de la care statele nu pot deroga şi trebuie să le implementeze direct în legislaţia sa, totodată lăsându-i posibilitatea statului suveran să decidă asupra unor aspecte specifice care deopotrivă nu trebuie să contrazică aceste standard, și anume:
– Principalul aspect este acela că judecătorul, ca să-i fie asigurată independenţa şi imparţialitatea în judecarea cauzelor, nu trebuie în mod direct să fie sesizabil de orice persoană sub aspectul reparării erorii judiciare admise[2].
– Statul trebuie să asigure că în cadrul său legislativ permite ca orice eroare judiciară să fie posibil de a fi reparată printr-o cale eficientă de apel, contestaţie, într-o jurisdicţie naţională ierarhic superioară[3].
– Răspunderea directă pentru eroarea judiciară o poartă statul, care trebuie să fie sesizat de persoana considerată prejudiciată.
– Eroarea judiciară trebuie să se refere obligatoriu la o încălcare a unui drept fundamental al persoanei.
– Dacă statul repară persoanei integral prejudiciul cauzat de o eroare judiciară, aceasta nu îl împiedică de a adresa o acţiune de regres împotriva judecătorului care a comis eroarea.
– Dreptul statului la regres împotriva judecătorului se naşte doar dacă acesta din urmă a comis eroare în mod intenţionat, deliberat.
– Nu se admite stabilirea responsabilităţii directe sau implicite a judecătorului pentru erorile judiciare neglijente, grave sau impardonabile.
– Toate sancţiunile în privinţa judecătorului trebuie aplicate cu respectarea principiului proporționalității sancţiunilor.
– Orice acţiune de regres sau orice contestaţie a acţiunii judecătorului, trebuie făcută cu acordul prealabil a unei autorităţi independente cu reprezentare juridică relevantă[4].
Caracterul inamovibil al personalităţii judecătorului nu îl exonerează de răspundere penală pentru actele ilegale de justiţie.
– Procedurile penale şi investigaţiile împotriva unui judecător urmează a fi iniţiate într-un mod derogatoriu de la procedura generală de sesizare.
Materiale utilizate şi metode aplicate
La elaborarea prezentului articol au fost studiate şi utilzate cadrul normative, juridico-normativ, comarativ-istoric, regional şi naţional care asigură protecţia juridică a drepturilor persoanelor. Au fost folosite metodele: istorică, comparativă, logică, a analizei şi sintezei, sistemică.
Rezultate obţinute şi discuţii
Într-adevăr, standardele internaţionale abordează cu atenţie multă principiile independenţei şi imparţialităţii judecătorului şi sunt destul de rezervate în stabilirea regulilor exacte de atragere la răspundere a judecătorilor şi responsabilitatea lor pentru erorile judiciare. Dreptul comunitar în general nu exclude în totalitate răspunderea penală a judecătorului, dar obligă statele la a face anumite rezerve privind acţiunile de investigaţii şi urmăriri penale în privinţa judecătorului, la a oferi garanţii suplimentare la demararea acţiunilor respective sub controlul unui organ care administrează justiţia şi este competent de a aprecia sub aspect disciplinar comportamentul judecătorului.
În ce priveşte atragerea unei răspunderi patrimoniale a judecătorului culpabil penal, dreptul comunitar nu face nici o remarcă, lăsând, prin urmare, aplicarea principiilor generale de constatare a prejudiciului material urmare a soluţionării chestiunii penale.
În această privinţă, judecătorii sunt supuşi unor reguli generale sau comune cu alţi subiecţi atraşi la răspundere penală şi în privinţa cărora sunt pretenţii materiale rezultate din acţiunea penală.
Dacă vorbim despre riscul abuzului la tragerea la răspundere penală, care intervine mult mai complicat comparativ cu cea disciplinară, stabilirea unor pedepse pecuniare sub aspect disciplinar ar putea anume naşte ce „ameninţare a cărei prezenţă poate să afecteze judecata”. Prin urmare, stabilirea unor pedepse pecuniare pentru abateri disciplinare nu este privită ca corespunzătoare standardelor dreptului comunitar.
În schimb, este discutabilă posibilitatea conform, standardelor comunitare, iniţierii unei acţiuni de regres împotriva judecătorului din partea statului care a reparat prejudiciul, şi care va avea la bază o abatere disciplinară care este legată de încălcarea dreptului omului şi care implicit sau direct a cauzat prejudiciu.
În acest sens, dreptul comunitar nu se expune direct, dar credem că pot fi utilizate principiile generale indicate mai sus. În fapt, dreptul comunitar nu recunoaşte faptul că un act sau un comportament al judecătorului calificat de stat ca unui disciplinar va genera o încălcare a dreptului omului, deoarece iarăşi se face legătură între o abatere disciplinară şi standardele profesionale.
Din momentul în care un act sau o acţiune a judecătorului este calificată ca una disciplinară, aceasta priveşte exclusiv autoritatea şi rolul judecătorului, profesiunea de judecător, obligaţia acestuia faţă de stat[5].
Din momentul în care un comportament sau act al judecătorului în fapt generează o încălcare dreptului fundamental, atunci se apreciază în ce măsură sunt ameninţate drepturile persoanei prejudiciate sau prevalează pretenţiile statului vis-à-vis de exercitarea atribuţiilor judecătorului.
Dacă prin actul judecătorului au fost mai grav afectate drepturile omului sau interesele fundamentale ale persoanei comparativ cu cele ale pretenţiilor statului, atunci în mod evident că fapta judecătorului nu poate fi calificată ca una disciplinară, şi prin urmare se supune procedurilor de răspundere penală ori eventual civilă, cu respectarea regulilor enumerate mai sus[6].
Ca rezumat al standardelor comunitare vis-à-vis de răspunderea judecătorilor prevederi relevante se indică în pp.75-77 din Avizul nr. 3 al CCJE după cum urmează:
„În ceea ce priveşte răspunderea penala, CCJE considera ca: i) judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru infracţiuni comise în afara funcţiei lor juridice; ii) răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli neintenţionate în exerciţiul funcţiei”.
În final, mai sunt relevante explicaţii privind co-raportul între independenţa şi imparţialitatea pe care statul trebuie să asigure judecătorului expuse în Rezoluţia Asociaţiei Europene a Magistraţilor privind evoluţia legislaţiei în R.Moldova care tinde să introducă un control administrativ asupra deciziilor judecătoreşti care au făcut deja obiectul procedurilor de apel şi face astfel posibil ca judecătorii să fie pasibili de sancţiuni disciplinare şi pecuniare pentru deciziile lor. (Siofok, 27 septembrie-2 octombrie 2006): „… Standardul universal recunoscut al independenţei puterii judecătoreşti interzice orice interferenţă improprie sau care nu oferă garanţii printr-un proces judiciar şi impune ca deciziile judecătorilor să nu poată fi puse în discuţie altfel decât prin procedura de apel prevăzute de lege. Guvernul sau puterea administrativă a statului nu poate lua nici o decizie care să invalideze retroactiv deciziile judecătoreşti cu excepţia unor cazuri excepţionale de amnistie, de graţiere sau altele similar.
Fiind paznicii independenţei şi cei care interpretează legea, judecătorii nu pot face obiectul unor acţiuni disciplinare în baza simplei exercitări a funcţiilor lor judecătoreşti, cu excepţia cazului în care comportamentul nedemn al unui judecător este dovedit[7].
Mult mai important este faptul că judecătorii nu pot fi constrânși să lucreze sub ameninţarea unei sancţiuni financiare, a cărei existentă poate influenţa, chiar inconştient, hotărârile lor. Erorile judiciare trebuie să fie soluţionate pe calea apelului, în spiritul respectării jurisdicţiei şi a procedurii, interpretând, aplicând legea sau evaluând probele; celelalte erori judiciare care nu pot fi îndreptate prin acest mod trebuie să conducă, mai mult, la o acţiune a părţii nemulţumite împotriva statului. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate absolută pentru a se apăra în cadrul acţiunilor corelate cu exercitarea, cu bună credinţă a funcţiilor lor, acţiuni îndreptate direct împotriva lor”[8].
Analizând opinia Comisiei de la Viena, referitor la răspunderea judecătorilor, statutăm că, în punctul 70 din Recomandarea Consiliului Europei CM/Rec (2010)12, de asemenea, se prevede categoric că „judecătorii nu trebuie să fie personal responsabili în cazul în care decizia lor este anulată sau modificată în cadrul procedurilor de atac”.
În aceeași ordine de idei, în contextul în care numărul deciziilor anulate în cadrul procedurilor de atac este utilizat în calitate de indicator al calității hotărârilor judecătorești, CCJE în avizul său nr. 6 ia act de faptul că „… ar trebui să se ia în considerație principiul independenței judiciare interne și faptul că anularea deciziilor trebuie să fie acceptată ca un rezultat normal al procedurilor de atac, fără nici o vină din partea primului judecător”[9].
Comisia de la Viena remarcă faptul că, deși standardele europene permit judecătorilor să fie trași la răspundere penală în exercitarea funcțiilor lor judiciare, pragul este destul de înalt. Articolul 66 din Recomandarea CM/Rec(2010/12) stabilește: „Interpretarea legii, stabilirea faptelor sau aprecierea probelor de către judecători în scopul soluționării cauzelor nu trebuie să genereze răspunderea civilă sau disciplinară a acestora, cu excepția cazurilor de fapte ilegale săvârșite cu intenție și a neglijenței grave”.
Pragul înalt pentru răspunderea penală este reiterat în memoriul explicativ la Recomandarea CM/Rec (2010/12): „Atunci când judecătorii exercită funcțiile lor judiciare, ei trebuie să fie trași la răspundere penală numai în cazul în care e clar că ilegalitatea a fost comisă în mod intenționat”.
CCJE a avut aceeași poziție în Avizul nr. 18 (2015): „Cu privire la răspunderea civilă, penală și disciplinară (denumită mai sus «responsabilitate punitivă»), CCJE subliniază faptul că remediul principal pentru erorile judiciare care nu implică rea-credință trebuie să fie utilizarea căilor de atac. În plus, în scopul de a proteja independența judiciară de presiunile nejustificate, o atenție mare trebuie acordată în ceea ce privește stabilirea răspunderii judecătorilor în materie penală, civilă și disciplinară.
Sarcinile de interpretare a legii, evaluare a probelor și a stabilire a faptelor, efectuate de către judecător pentru a soluționa cauzele nu trebuie să genereze răspunderea civilă sau disciplinară a judecătorului, cu excepția faptelor ilegale săvârșite cu intenție, eroare intenționată sau, fără îndoială, neglijență gravă”.
În mod similar, Comisia de la Veneția în Criteriile privind Statul de drept, adoptate în 2016 impune cerința ca motivele pentru aplicarea măsurilor disciplinare să fie „definite în mod clar” și „sancțiunile să fie limitate la infracțiunile săvârșite cu intenție și din neglijență gravă”.
Comisia de la Veneția a urmat, de asemenea, această abordare în opinia Amicus Curiae din 2016 pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind dreptul de recurs al statului împotriva judecătorilor, când a constatat că: „Găsirea unui echilibru corect între răspunderea judiciară și protejarea independenței judiciare este o sarcină dificilă. Comisia de la Veneția a fost întotdeauna în favoarea acordării judecătorilor a imunității funcționale, astfel încât să le permită să-și exercite atribuțiile în conformitate cu standardele profesionale, fără a fi expuși răspunderii individuale, cu excepția cazurilor de comitere a faptelor ilegale cu intenție sau din neglijență gravă. Standardele profesionale, în conformitate cu care judecătorii urmează să-și exercite funcțiile, trebuie să fie clar definite prin lege”[10].
Curtea Europeană a interpretat articolul 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției, în linii generale, în felul următor, în contextul Raportului Explicativ la Protocolul nr. 7 această dispoziție este aplicabilă numai atunci când condamnarea inițială a fost inversată din cauza unui fapt nou sau recent descoperit și care a demonstrat în mod concludent că în procesul original a existat un viciu serios care a afectat procesul judiciar.
Curtea este de părere că a existat intenția autorilor Articolului 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției pentru a restricționa domeniul de aplicare a acestuia, într-o manieră foarte îngustă. Dreptul la despăgubire a fost exclus în privința reversării unei condamnări bazate pe un fapt ori o probă cunoscută, dar apreciată diferit în proceduri redeschise, și care nu este legată de „fapte noi sau recent descoperite”.
Astfel, pentru a înțelege conceptul, următoarele spețe sunt relevante. În una din primele cauze Bachowski v. Poloniei, nr. 32463/06 din 2 noiembrie 2010, Curtea Europeană s-a pronunțat asupra inaplicabilității art. 3 din Protocolul nr. 7 și a interpretat ce ar însemna fapte noi sau recent cunoscute în situația solicitării unor îndemnizații în caz de anulare a unei „condamnări penale”, motivate de schimbarea regimului politic (reabilitare).
În fapt, în anul 1959, reclamantul a fost condamnat pentru „difuzarea de informații false” la trei ani de închisoare pentru că a distribuit broșuri care criticau dominarea Poloniei de către Uniunea Sovietică. În 2001, ca urmare a unui recurs depus din numele său de către Ombudsman, condamnarea sa a fost anulată.
În cadrul acestei proceduri, Curtea Supremă a considerat că reclamantul nu a comis infracțiunea pentru care a fost condamnat și că condamnarea sa se baza pe o interpretare și o aplicare inacceptabilă a dreptului penal material. În 2004, un tribunal regional a acordat reclamantului o reparație pentru prejudiciul suferit. Reclamantul a contestat cu apel suma indemnizației, pe care acesta o considera prea mică, însă apelul său a fost respins.
În drept, Curtea s-a subscris la concluziile instanțelor naționale care au anulat condamnarea reclamantului. Ar fi incompatibil cu principiul preeminenței dreptului și a respectării drepturilor omului ca o condamnare penală, motivată în mod vădit, de obiectivele unui regim politic represiv, să rămână valabilă după anularea acesteia la cererea persoanei condamnate, în conformitate cu prevederile aplicabile din dreptul intern.
Totodată, achitarea reclamantului a rezultat dintr-o reevaluare efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a elementelor de probă care au fost deja produse și erau cunoscute de instanță în 1959 și nu din revelarea unor fapte noi. În acest context, Curtea relevă că, conform lucrărilor preparatorii privind art. 3 din Protocolul nr. 7, această dispoziție se aplică doar dacă condamnarea inițială a fost anulată în temeiul unui fapt nou sau recent descoperit, demonstrând de o manieră concludentă că procedura inițială a fost grav viciată de o eroare a procesului judiciar.
Aceasta arată că autorii aveau intenția de a încadra strict câmpul de aplicare a articolului 3 din Protocolul nr. 7, dreptul la indemnizare fiind exclus în caz de anulare a condamnării bazată pe alte motive decât cele ce țin de apariția unor fapte noi sau recent descoperite.
Prin urmare, circumstanțele cauzei nu relevă temei de aplicare al Articolului. 3 din Protocolul nr. 7[11].
Anterior, în cauza Matveyev v. Russia,nr. 26601/02 din 3 iulie 2008, Curtea a interpretat similar Articolul 3 din Protocolul nr. 7 și a notat că dreptul la despăgubiri oricum nu a fost aplicabil, deoarece anularea condamnării reclamantului a avut loc pe baza reexaminării acelorași probe și fapte anterior cunoscute și evaluate diferit.
Astfel, Raportul Explicativ la Articolul 3 din Protocolul nr. 7 stipulează clar că natura procedurii utilizate pentru anularea unei condamnări este mai puțin importantă. Raportul explicativ, de asemenea, a confirmat faptul că această dispoziție este aplicabilă numai în cazul în care condamnarea a fost inversată pe motiv că un fapt nou sau recent descoperit arată în mod concludent că a existat o eroare judiciară, astfel că nu există nici o obligație de a plăti despăgubiri în cazul în care condamnarea a fost inversată sau a avut loc o grațiere pe un alt motiv.
Condamnarea reclamantului, în speță, a fost casată pe motivul că ștampila poștală nu a fost valabilă la momentul evenimentelor și nu ar fi putut fi folosită pentru a obține un profit ilicit. Din probele la dosar, atât reclamantul, cât și instanța de judecată au fost conștiente că ștampila poștală utilizată de reclamant nu mai era valabilă. În consecință, condamnarea sa nu a fost casată pe temeiul „unui fapt nou sau recent descoperit”, ci ca urmare a unei reevaluări de către instanța superioară a probelor care deja au fost folosite în proces.
Rezultă că condițiile de aplicabilitate ale Articolului 3 din Protocolul nr. 7 nu au fost respectate.
Cauza Poghosyan și Baghdasaryan v. Armeniei, nr. 22999/06, 12 iunie 2012, s-a referit la un cumul de norme aplicabile situației reclamanților și a vizat imposibilitatea de a solicita despăgubiri morale de către o victimă a unei erori judiciare. Curtea a constatat încălcarea Articolului 13 (dreptul la un recurs efectiv) și a Articolului 3 din Protocolul 7 din Convenție. Astfel, în fapt, în 1999, primul dintre reclamanți a fost condamnat pentru omucidere și viol la 15 ani de închisoare. Acesta a continuat să pretindă că e nevinovat și în 2004 hotărârea de condamnare a fost casată și reclamantul a fost eliberat[12].
Doi dintre polițiștii care au efectuat ancheta inițială cu privire la omucidere au fost ulterior condamnați pentru investigare abuzivă, după ce un tribunal regional a constatat că îl supuseră pe reclamant la rele tratamente pentru a-l forța să mărturisească fapta. Într-o procedură civilă separată, primului dintre reclamanți i s-au acordat despăgubiri pentru profitul nerealizat, dar cererea de despăgubiri morale i-a fost respinsă pe baza faptului că acest tip de despăgubire nu era prevăzut de Codul Civil.
În drept, Articolul 3 și Articolul 13 din Convenție: constatarea unei încălcări a unei alte prevederi a Convenției nu este o condiție obligatorie pentru aplicarea art. 13, pentru aplicarea acestuia fiind suficient ca reclamantul să formuleze un capăt de cerere temeinic.
Primul dintre reclamanți a formulat, fără îndoială, un astfel de capăt de cerere, deoarece instanțele naționale constataseră că a fost supus la rele tratamente de către poliție. Articolul 13 este deci aplicabil, în ciuda faptului că plângerea formulată de către reclamant pe fondul Articolului 3 nu poate fi examinată de către Curte, deoarece relele tratamente au avut loc înainte de ratificarea Convenției de către Armenia. Curtea a statuat în cauze anterioare că acordarea de despăgubiri morale ar trebui să fie, în principiu, disponibilă ca parte din ansamblul de eventuale remedii efective pentru încălcări ale articolelor 2 și 3 fundamentale ale Convenției, deoarece despăgubirile morale nu au fost disponibile primului dintre reclamanți în dreptul intern și a fost lipsit de o cale de recurs efectivă.
În partea ce vizează Articolul 3 din Protocolul nr. 7 din Convenție, Curtea a notat că, deoarece hotărârea de condamnare a primului dintre reclamanți a fost casată și acesta a solicitat despăgubiri morale după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 7 în ceea ce privește Armenia, Curtea are competență ratione temporis și art. 3 din Protocolul nr. 7 este aplicabil. Deși această prevedere garantează plata unei despăgubiri potrivit legislației sau practicii interne, despăgubirea este datorată chiar și atunci când legislația sau practica internă nu o prevede.
Mai mult, scopul articolului 3 din Protocolul nr. 7 nu este doar de a recupera orice pierdere financiară cauzată de o condamnare ilegală, dar și de a acorda unei persoane condamnate ca urmare a unei erori judiciare despăgubiri pentru prejudiciul moral, cum ar fi trauma psihologică, anxietatea, tulburările psihologice, sau pierderea dorinței de a trăi. Nicio asemenea despăgubire nu a fost disponibilă reclamantului.
Cauza Allen c. Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 25424/09 din 12 iulie 2013, a examinat un aspect similar, atunci când o persoană a fost condamnată în temeiul unei probe medicale principale. Astfel, probele pe care jurații și-au întemeiat condamnarea au fost declarațiile unor experți medicali care au arătat că leziunile suferite de fiul reclamantei (sugar în vârstă de patru luni patru luni) ar fi putut rezulta din scuturare sau impact.
Condamnarea s-a bazat pe ipoteza acceptată cu privire la „sindromul copilului scuturat”, de asemenea, cunoscut sub numele de „traumatism cranian non-accidentale” („NAHI”), având ca rezultat o triadă de leziuni intracraniene: encefalopatie, hemoragii subdurale și hemoragii retiniene, produse fără folosirea forței nelegale. Toate cele trei leziuni erau prezente în cazul decesului fiului reclamantei. În urma unei verificări efectuate de către autorități a cazurilor în care au fost invocate dovezi medicale de specialitate, reclamanta a solicitat și a obținut dreptul de a formula apel peste termen.
Reclamanta și-a fondat apelul pe contestarea ipotezei acceptate cu privire la NAHI, pe baza faptului că noi dovezi medicale sugerau că triada de leziuni ar putea fi atribuite unei alte cauze decât NAHI. Reclamanta a fost eliberată din închisoare, după ce a executat șaisprezece luni. Ea a solicitat despăgubiri, dar nu i s-au acordat.
Reclamanta a pretins nerespectarea dreptului la prezumpția nevinovăției (Articolul 6 § 2 din Convenție), deoarece Regatul Unit nu a ratificat Protocolul nr. 7 din Convenție. Curtea nu a constatat violare. 49. În încheiere, în materia de compensații pentru erori judiciare Articolul 3 din Protocolul 7 al Convenției constituie cadrul special – lex specialis – comparativ cu cadrul general care reglementează garanțiile unui proces echitabil. Protocolul nu obligă la o procedură judiciară de compensare, deși ea este preferabilă.
Respectiv, unele din garanții incorporate în Articolul 6 din Convenție pot fi evitate și rămân la discreția statului. Aceasta reiese din caracterul accesoriu al întregului protocol care vine să suplimenteze anumite prevederi incorporate în Convenție și instituie unele drepturi separate (mutatis mutandis Maaouia v. France, nr. 39652/98 din 5 octombrie 2010, §§ 36-37 și Allen v. United Kingdom, nr. 25424/09 din 12 iulie 2013 § 105).
Anumite prevederi din Convenție, precum Articolul 5§5, instituie separat un drept de compensare pentru privare de libertate contrară acestui articol (Benham v. the United Kingdom, nr. 19380/92 din 10 iunie 1996 § 50).
Jurisprudența relevantă împotriva Republicii Moldova a examinat compatibilitatea Legii 1545 din 25 februarie 1998 doar ca un remediu ce oferă compensații pentru anumite încălcări, care pot intra în sfera de interes prin prisma definirii conceptului de eroare judiciară.
În deciziile Țopa c. Moldovei, nr. 25451/08 din 14 septembrie 2010, Arabadji c. Moldovei, nr. 25620/06 din 17 septembrie 2013 etc., și în hotărârea Mătăsaru și Savițchii c. Moldovei, nr. 38281/08 din 2 noiembrie 2010, atunci când a venit vorba despre epuizarea remediilor naționale pentru pretinse încălcări ale Articolului 5 din Convenție, Curtea a notat că reclamanții au avut hotărâri judiciare favorabile care le ofereau temei pentru a solicita despăgubiri (Țopa a fost achitat, Arabadji avea o hotărâre a judecătorului de instrucție care recunoștea încălcarea ilegalității reținerii sale, iar Mătăsaru avea o hotărâre prin care procedurile contravenționale în care el a fost arestat administrativ s-au clasat).
Reclamanții nu au făcut-o și, respective, nu au epuizat remediile. Curtea a susținut că deși sunt dispute cu privire la eficacitatea legii, reclamanții trebuiau să facă uz de ea și nu pot să o conteste in abstracto. 54. În cauza Veretco c. Moldovei, nr. 679/13 din 7 aprilie 2015, §§ 65-68 Curtea a notat asupra inaplicabilității Legii nr. 1545 asupra procedurilor de arestare a reclamantului din momentul în care dreptul la compensații apare doar după o achitare a reclamantului.
De asemenea, potrivit jurisprudenței dreptul la compensații, Art. 5§5 apare atunci când o încălcare a prevederilor paragrafelor anterioare este stabilită fie de o instanță judecătorească națională ori de Curtea Europeană. În acest sens, dreptul la compensații potrivit art. 5 § 5 trebuie asigurat cu un suficient grad de certitudine (Ciulla v. Italy, nr. 11152/84 din 22 februarie 1989).
în concluzie, principiul răspunderii şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (incriminarea subiectivă) presupune aprecierea tuturor reprezentărilor făptuitorului asupra caracterului faptei săvârşite, atât ale celor veridice (reale), cât şi ale celor eronate.
Pentru a caracteriza o faptă ilicită ca fiind faptă penală (infracţiune) este necesar să determinăm trăsăturile esenţiale fără de care nu poate exista infracţiunea: pericolul social, vinovăţia, prevederea faptei în legea penală. Lipsa uneia dintre aceste trei trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al faptei, înlătură infracţiunea şi, implicit răspunderea penală. Legiuitorul poate stabili că, dacă o faptă se săvârşeşte în anumite situaţii, condiţii etc., denumite cauze care înlătură caracterul penal al faptei, să nu mai fie considerată infracţiune şi deci se înlătură caracterul penal al acesteia. Infacţiunea reprezintă un act volitiv şi conştient. La comiterea unor acţiuni social – importante, persoana corelează realitatea obiectivă cu cunoştinţele pe care deja le are. Astfel, are loc o reflectare repetată a realităţii, cunoaşterea repetată a ei.
S-a vorbit că, pentru a constata infracţiunea, este necesar să se confirme că făptuitorul avea capacitatea psihică de a-şi da seama de acţiunile sale. Însă, în unele situaţii, făptuitorul nu poate acţiona în raport cu realitatea existentă în momentul săvîrşirii infracţiunii. O deficienţă de moment poate exclude vinovăţia persoanei.
Legislaţia penală a Republicii Moldova nu conţine prevederi speciale care reglementează răspunderea penală în prezenţa erorii, iar în doctrina procesual penală, eroarea este definită ca „reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii, fie a unor dispoziţii legale”.
Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt ori de drept în care a avut loc săvârşirea faptei, fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date. Din această caracterizare rezultă că nu există eroare în caz de îndoială (dubiu), ci doar în conştiinţa necunoaşterii exacte a acesteia. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii accepta riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte. Tot astfel, nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională care a determinat o greşeală de calcul sau aplicarea greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii (inginer, farmacist etc.), deoarece în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru cei în cauză de a cunoaşte realitatea (neglijenţa penală).
Eroarea influenţează direct factorul intelectiv al vinovăţiei şi indirect pe cel volitiv.
Răspunderea penală este o răspundere bazată pe vinovăţie, iar infracţiunea există numai dacă o faptă de pericol social, prevăzută de legea penală a fost comisă cu vinovăţie. Prin urmare, unei persoane i se pot imputa numai împrejurări de care a avut cunoştinţă în momentul săvîrşirii faptei ori pe care putea şi avea obligaţia să le cunoască.
O categorie foarte asemănătoare cu vinovăţia, care influenţiază în mod direct asupra răspunderii penale, este eroarea. Făptaşul se consideră vinovat dacă este conştient de acţiunile sale, prevede survenirea consecinţelor social – periculoase, le doreşte sau în mod conştient le admite (intenţia); sau dacă persoana care a săvârşit infracţiunea prevede posibilitatea survenirii urmărilor social – periculoase ale acţiunilor sale, dar consideră în mod eronat că ele vor putea fi evitate, sau nu prevede posibilitatea survenirii unor astfel de urmări, deşi trebuie şi poate să le prevadă (imprudenţa)[13].
Cercetarea problemei erorii în dreptul procesual penal al Republicii Moldova, reprezintă o necesitate practică chemată să contribuie la întărirea legalităţii, a ordinii de drept, cât şi intensificarea protecţiei intereselor persoanei. Cercetarea teoretică a problemei erorii cu atât mai mult este necesară şi actuală în prezent când suntem în procesul realizării reformei legislative şi judiciare în Republica Moldova.
Problema erorii se află la interconexiunea unei serii de ştiinţe, cercetarea sa de mai departe necesitînd cunoştinţe aprofundate în domeniul juridic, filosofic şi al psihologiei, aprofundarea cunoştinţelor despre om. Această cercetare necesită o integrare constructivă a cunoştinţelor date într-un întreg care ne-ar permite pe calea analizei, deducţiei şi inducţiei – forme logice şi mecanisme indispensabile cercetării ştiinţifice, a ne face o reprezentare generală dar şi una în detaliu, a erorii în dreptul penal, a caracteristicilor şi a factorilor săi determinanţi.
Generalizând cele expuse, susținem concluziile expuse de autoarea Vasilisa Muntean, ce activează în calitate de judecător[14], referitoare la:
1) Eroarea judiciară este un concept strâns legat de fondul cauzei. În legislaţia naţională, eroarea judiciară nu are o reglementare coerentă. Atât Codul de Procedură Penală, Codul contravenţional, cât şi Codul de Procedură Civilă se rezumă la reproducerea secvenţială a sintagmei eroare judiciară, dar fără a acorda acestei noţiuni o definire corespunzătoare. Pe de altă parte, Legea nr.1545 din 25.02.1998 enumeră o serie de încălcări a drepturilor fundamentale în cadrul procesului penal, în legătură cu aplicarea măsurilor speciale de constrângere (arestul, reţineri, percheziţii etc.) şi a măsurilor speciale de asigurare (sechestrări, percheziţii, ridicări etc.), dar nu se referă la încălcările de ordin procedural, care să afecteze fondul cauzei. În consecinţă, ajungem la concluzia că în legislaţia naţională, nu există o delimitare clară în privinţa încălcărilor procedurale care s-ar atribui la categoria erori judiciare.
2) Între conceptele eroare judiciară și eroare de drept există diferențe.
Astfel, eroarea judiciară este o încălcare gravă, categorică, care afectează fondul cauzei și modifică soluția întregului proces de judecată.
De exemplu, nu s-a ținut cont de expirarea prescripției pentru tragere la răspundere penală și persoana a fost condamnată. Eroarea de drept se manifestă prin acțiuni preliminarii, care pot influența buna desfășurare a procesului de judecată, dar nu afectează soluția finală. Spre exemplu, constituie o eroare de drept necitarea unei părți în proces, aplicarea eronată a unei măsuri preventive sau nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa. Erorile de drept nu sunt într-atât de grave, ca să modifice soluția finală a procesului.
Ele pot fi corectate prin casarea (retractarea) hotărârii de instanța superioară și nu tot timpul au ca consecință acordarea dreptului la repararea prejudiciului. Eroarea judiciară nu trebuie confundată cu eroarea materială admisă în conţinutul actului judecătoresc, mecanismul de corectare al căreia este prevăzut de art. 249 din Codul de Procedură Civilă.
3) Conchidem că la temelia apariţiei erorii judiciare se află o circumstanţă de fapt, numită viciu fundamental și care din cauza gravității sale, poate să influențeze decisiv hotărârea instanței de judecată.
La prima vedere, fiind necunoscut, acest viciu cu caracter fundamental afectează fondul cauzei şi cu greu poate fi depistat. În scopul uniformizării teminologiei juridice, recomandăm modificarea dispoziţiilor Codului de Procedură Penală şi a Codului contravenţional, prin substituirea expresiilor: viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărârea pronunţată prevăzută [art.6 pct.(44) din Codul de Procedură Penală], viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente care a afectat hotărârea respectivă [art. 287 alin. (4) din Codul de Procedură Penală] și viciu fundamental, care a afectat hotărârea de încetare a procesului contravențional (art.380 din Codul contravențional), cu sintagma eroare judiciară.
4) După natura sa juridică, instituţia reparării prejudiciului cauzat prin erori judiciare ţine de dreptul civil. Faptul că prejudiciul apare în cadrul derulării procedurii penale, nu afectează natura juridică a acestei instituţii. Natura juridică civilă a raporturilor care apar în procesul reparării prejudiciului cauzat persoanelor prin erori judiciare este determinat de faptul că aceste raporturi sunt patrimoniale, apar din iniţiativa persoanei vătămate şi sunt reglementate de norme ce se conţin în legislaţia civilă.
Metoda de reglementare a relaţiilor sociale privind repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare este dispozitivă, deoarece aceste raporturi pot lua naştere numai din iniţiativa persoanei reabilitate.
Asemenea, în final, nu putem să nu menționăm prevederile Recomandării nr. R (2000) 2 a Comitetului de Miniştri statelor membre cu privire la reexaminarea sau redeschiderea unor cauze la nivel naţional în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului conține anumite definiții care pot fi folosite mutatis mutandis pentru definirea atât viciilor fundamentale cât și a erorilor judiciare.
În partea sa relevantă Recomandarea indică: „… Invită, în lumina acestor consideraţii Părţile Contractante să asigure ca la nivel naţional să existe posibilităţi adecvate pentru a realiza, pe cât e posibil, restitutio in integrum;
Încurajează Părţile Contractante, în special, să examineze sistemele lor de drept naţionale în vederea asigurării că există posibilităţi adecvate pentru reexaminarea cauzei, inclusiv redeschiderea procedurilor, în cazuri în care Curtea a constatat o violare a Convenţiei, în special unde:
- partea lezată continuă să sufere consecinţe negative foarte grave datorită rezultatului deciziei naţionale în cauză, care nu sunt în mod adecvat remediate prin satisfacţia echitabilă şi nu pot rectificate decât prin reexaminare sau redeschidere, şi
- hotărârea Curţii duce la concluzia că: (a) decizia naţională contestată este în esenţă contrară Convenţiei, sau (b) violarea constatată este cauzată de erori sau deficienţe procedurale de o asemenea gravitate încît apare un dubiu serios în privinţa rezultatului procedurilor naţionale contestate”.
DOWNLOAD FULL ARTICLE
Bibliografie:
- Carta Europeană a statului judecătorului – „5.2. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unui organism independent, fără un formalism excesiv, reclamaţii privind nereguli în funcţionarea justiţiei într-o anumită cauză. Acest organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a reclamaţiei relevă o încălcare ca cea menţionată la punctul 5.1 din partea judecătorului, să sesizeze instanţa disciplinară sau cel puţin să recomande o asemenea sesizare unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului, competenţa de a o face”;
- Principiul IV al Recomandării Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (Rec(1994)12) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor: „Dacă judecătorii nu-şi îndeplinesc atribuţiile într-o manieră eficientă şi adecvată sau în caz de abateri disciplinare, trebuie luate toate măsurile necesare, sub rezerva ca ele să nu aducă atingere independenţei justiţiei”;
- Recomandării Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (Rec(1994)12) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, Principiul I p.2.b. „Puterea executivă şi cea legislativă trebuie să se asigure că judecătorii sunt p independenţi şi că nu sunt adoptate măsuri susceptibile de a pune în pericol această independenţă”, p.2.d „În procesul de luare a deciziilor, judecătorii trebuie să fie independenţi şi să acţioneze fără nici o restricţie şi fără a face obiectul vreunor influenţe, sugestii, presiuni, ameninţări sau imixtiuni, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. … Judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să dea socoteală vreunei persoane străine de puterea judiciară asupra rezolvării date cauzelor lor”;
- Recomandării Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (Rec(1994)12) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, Principiul I p.2.a.I – „Hotărârile judecătorilor nu pot fi susceptibile de a fi reanalizate în afara procedurile privind căile de atac prevăzute de lege” şi Principiul I p.2.a.IV – „Cu excepţia deciziilor privind amnistia, graţierea sau alte măsuri similare, guvernul sau administraţia nu trebuie să fie împuternicite a lua decizii care să anuleze în mod retroactiv efectele hotărârilor judecătoreşti”. Vezi p.55 al Avizului № 3 CCJE – „…Erorile juridice, fie că se referă la jurisdicţie, fie la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectificate astfel (inclusiv de exemplu întârzierea excesivă) trebuie, cel mult, să conducă la o plângere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului;
- Cebotari O., Nastas A., Principiul contradictorialității și egalității armelor în procesul penal. În: Revista Institutului Național al Justiției, nr.1(52), Chișinău, 2020;
- COMISIA EUROPEANĂ PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) REPUBLICA MOLDOVA, OPINIA AMICUS CURIAE PENTRU CURTEA CONSTITUȚIONALĂ PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ A JUDECĂTORILOR, adoptată de Comisia de la Veneția la cea de-a 110-aSesiune Plenară (Veneția, 10-11 martie 2017) pe baza comentariilor expuse de către Dna Monika HERMANNS (Membru supleant, Germania) Ddl Eirik HOLMØYVIK (Membru supleant, Norvegia) Dna Grainne McMorrow (Membru supleant, Irlanda) Strasbourg, 13 martie 2017 Avizul nr. 880/2017 CDL-AD (2017) 002 sau engl.;
- Opinia Amicus Curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind dreptul de recurs al statului împotriva judecătorilor (CDL-AD (2016) 015), punctul 69; a se vedea de asemenea, Avizul comun privind legea constituțională privind sistemul judiciar și statutul judecătorilor din Kazahstan (CDL-AD (2011) 012), punctul 60; Aviz cu privire la legile privind răspunderea disciplinară și evaluarea judecătorilor din „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” (CDL-AD (2015) 042), punctul 43 și Avizul asupra proiectului privind criteriile și standardele pentru alegerea judecătorilor și a președinților instanțelor în Serbia (CDL-AD (2009) 023), punctul 37;
- https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/117, accesat la 09.11.2022;
- https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/117, accesat la 09.11.2022;
- MINISTERUL JUSTIŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA, STUDIU cu privire la crearea mecanismului național de remediere și compensare pentru erorile judiciare și vicii de procedură, http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2016/12/Studiu-eroare-judiciara-.pdf, accesat la 10.11.2022;
- Nastas A., Răspunderea pentru declarațiile cu rea voință în dreptul penal, Editura „Pro-Universitaria”, București, 2022;
- Nastas A., Cernomoreț S., Cazacu D., Statements by the Prism of the Criminal Law În: The Annals of „Dunarea de Jos” University of Galati. Legal Sciences. Fascicle XXVI Vol 4, No 1, 2021, România;
- Constantin Florea, Vinovăţia şi pedeapsa penală, Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1987;
Vasilisa MUNTEAN, judecător, Judecătoria Chișinău, SEMNIFICAȚIA DOCTRINARĂ ŞI LEGALĂ A NOŢIUNII „EROARE JUDICIARĂ”, Revistă ştiinţifico-practică nr. 1/2018, Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova.
[1] Principiul IV al Recomandării Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (Rec(1994)12) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor „Dacă judecătorii nu-şi îndeplinesc atribuţiile într-o manieră eficientă şi adecvată sau în caz de abateri disciplinare, trebuie luate toate măsurile necesare, sub rezerva ca ele să nu aducă atingere independenţei justiţiei”.
[2] În contextul Recomandării Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (Rec(1994)12) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, Principiul I p.2.b. “Puterea executivă şi cea legislativă trebuie să se asigure că judecătorii sunt p independenţi şi că nu sunt adoptate măsuri susceptibile de a pune în pericol această independenţă”, p.2.d „În procesul de luare a deciziilor, judecătorii trebuie să fie independenţi şi să acţioneze fără nici o restricţie şi fără a face obiectul vreunor influenţe, sugestii, presiuni, ameninţări sau imixtiuni, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. … Judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să dea socoteală vreunei persoane străine de puterea judiciară asupra rezolvării date cauzelor lor”.
[3] În contextul Recomandării Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei (Rec(1994)12) cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor, Principiul I p.2.a.I – „Hotărârile judecătorilor nu pot fi susceptibile de a fi reanalizate în afara procedurile privind căile de atac prevăzute de lege” şi Principiul I p.2.a.IV – „Cu excepţia deciziilor privind amnistia, graţierea sau alte măsuri similare, guvernul sau administraţia nu trebuie să fie împuternicite a lua decizii care să anuleze în mod retroactiv efectele hotărârilor judecătoreşti”. Vezi p.55 al Avizului № 3 CCJE – „…Erorile juridice, fie că se referă la jurisdicţie, fie la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectificate astfel (inclusiv de exemplu întârzierea excesivă) trebuie, cel mult, să conducă la o plângere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului.
[4] Carta Europeană a statului judecătorului – „ 5.2. Orice persoană trebuie să aibă posibilitatea de a adresa unui organism independent, fără un formalism excesiv, reclamaţii privind nereguli în funcţionarea justiţiei într-o anumită cauză. Acest organism poate, în cazul în care o examinare prudentă şi atentă a reclamaţiei relevă o încălcare ca cea menţionată la punctul 5.1 din partea judecătorului, să sesizeze instanţa disciplinară sau cel puţin să recomande o asemenea sesizare unei anumite autorităţi care are, potrivit statutului, competenţa de a o face”.
[5] Cebotari O., Nastas A., Principiul contradictorialității și egalității armelor în procesul penal. În: Revista Institutului Național al Justiției, nr.1(52), Chișinău, 2020, p. 39.
[6] Nastas A., Răspunderea pentru declarațiile cu rea voință în dreptul penal, Editura „Pro-Universitaria”, București, 2022, p. 34.
[7] Nastas A., Cernomoreț S., Cazacu D., Statements by the Prism of the Criminal Law În: The Annals of „Dunarea de Jos” University of Galati. Legal Sciences. Fascicle XXVI Vol 4, No 1, 2021, România.
[8] MINISTERUL JUSTIŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA, STUDIU cu privire la crearea mecanismului național de remediere și compensare pentru erorile judiciare și vicii de procedură: http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2016/12/Studiu-eroare-judiciara-.pdf, accesat la 10.11.2019.
[9] COMISIA EUROPEANĂ PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT (COMISIA DE LA VENEȚIA) REPUBLICA MOLDOVA, OPINIA AMICUS CURIAE PENTRU CURTEA CONSTITUȚIONALĂ PRIVIND RĂSPUNDEREA PENALĂ A JUDECĂTORILOR, Adoptată de Comisia de la Veneția la cea de-a 110-aSesiune Plenară (Veneția, 10-11 martie 2017) pe baza comentariilor expuse de către Dna Monika HERMANNS (Membru supleant, Germania) Ddl Eirik HOLMØYVIK (Membru supleant, Norvegia) Dna Grainne McMorrow (Membru supleant, Irlanda) Strasbourg, 13 martie 2017 Avizul nr. 880/2017 CDL-AD (2017) 002 sau engl.
[10] Opinia Amicus Curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind dreptul de recurs al statului împotriva judecătorilor (CDL-AD (2016) 015), punctul 69; a se vedea, de asemenea, Avizul comun privind legea constituțională privind sistemul judiciar și statutul judecătorilor din Kazahstan (CDL-AD (2011) 012), punctul 60; Aviz cu privire la legile privind răspunderea disciplinară și evaluarea judecătorilor din „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” (CDL-AD (2015) 042), punctul 43 și Avizul asupra proiectului privind criteriile și standardele pentru alegerea judecătorilor și a președinților instanțelor în Serbia (CDL-AD (2009) 023), punctul 37.
[11] https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/117, accesat la 09.11.2022.
[12] https://www.coe.int/en/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/117, accesat la 09.11.2022.
[13] Constantin Florea, Vinovăţia şi pedeapsa penală. Editura „Cartea Moldovenească”, Chişinău,1987.
[14] Vasilisa MUNTEAN, judecător, Judecătoria Chișinău, SEMNIFICAȚIA DOCTRINARĂ ŞI LEGALĂ A NOŢIUNII „EROARE JUDICIARĂ”, Revistă ştiinţifico-practică nr.1/2018, Institutul de Relaţii Internaţionale din Moldova.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.