Beneficiul ratat și comisionul datorat de către debitorul consumator creditorului bancar pentru rambursarea anticipată a capitalului împrumutat, după decizia CJUE în cauza VR Bank Ravensburg‑Weingarten

1. Preliminarii

Problematica compensării, pentru creditorul profesionist, a beneficiului ratat ca urmare a sistării curgerii dobânzilor pentru sumele din capitalul rambursat anticipat primește accente bulversante, prin prisma efectului descurajant pe care aplicarea clauzei de compensare l-ar avea asupra intenției debitorului consumator de a se debarasa cu o vigilență accelerată de obligația rambursării sumelor împrumutate. La „nadir”, întunecând orizonturile exercitării dreptului de rambursare anticipată recunoscut creditorului consumator, intervin interogații precum: compensarea creditorului bancar pentru beneficiul ratat (al dobânzii neîncasate ca urmare a „comprimării” intervalului de timp pentru care se acordă împrumutul, ca urmare a intervenirii rambursării anticipate) nu s-ar analiza în penalizarea debitorului (inadmisibilă, juridic^[1]) pentru executarea voluntară a principalei sale obligații generate în contractul de împrumut, obligația de rambursare a capitalului împrumutat? „Sancționarea” sau penalizarea efortului consumatorului debitor de a restitui anticipat sumele împrumutate ar putea fi motivată in extremis pe considerente de echitate economică, însă cât de reale sunt premisele unei imposibilități de revalorificare/fructificare imediată, de către creditorul profesionist (care nu acordă împrumuturi ocazionale, ca elemente episodice, ci al cărui obiect principal de activitate este reprezentat de prestarea serviciilor financiare de creditare), a sumelor rambursate anticipat? „Importul” și „aclimatizarea” unei soluții tipice din sfera raporturilor civile clasice de creditare^[2], cum este cea a compensării elementelor din categoria lucrum cessans printr-o compensație alocată creditorului care ratează posibilitatea perceperii dobânzii (fructelor civile) care ar fi fost generate de capitalul împrumutat dacă intervalul stipulat inițial pentru efectele contractului s-ar fi menținut și ar menține pertinența în perimetrul serviciilor bancare de creditare B2C, în pofida premiselor radical diferite (prin prisma inegalității posturii contractuale)?

Cauza VR Bank Ravensburg-Weingarten^[3] a provocat reflexia practicienilor pe o suită de paliere, în ansamblul lor subordonate problemei de a stabili existența și întinderea dreptului creditorului bancar la compensație pentru beneficiul ratat (fructele civile neîncasate sub forma dobânzilor aplicate capitalului împrumutat) ca urmare a rambursării anticipate (totale sau parțiale) a sumelor împrumutate de către debitorul consumator.

Argumentele înaintate în prezentul comentariu sunt direcționate către aserțiunea potrivit căreia dobânda (fixă/variabilă) percepută acoperă pentru creditor lucrum cessans, astfel încât comisionul suplimentar de rambursare eșalonată nu se mai justifică juridic, nefiind permis creditorului profesionist să încerce a acroșa o obligație de plată a unei sume cu titlu de comision pentru executarea de către debitor a obligației principale de plată (a ratelor de credit); dacă s-ar admite soluția contrară, debitorul ar avea de executat o obligație de plată (a unui comision) pentru că și-a executat obligația principală de plată (a ratelor de credit), aspect care juridic nu poate fi justificat, întrucât ar însemna ca debitorul să fie „penalizat” pentru că și-a executat la termen obligația principală de plată a ratelor (în caz contrar, la momentul la care și-ar executa obligația de rambursare la scadență, conform contractului, debitorul ar urma să plătească, cu titlu de comision, o sumă suplimentară pentru a-i fi acceptată ca valabilă executarea obligației principale, ceea ce legiuitorul european, respectiv cel național au conchis că nu se poate motiva prin logica juridică aplicabilă prestării serviciilor de finanțare B2C).

2. Direcții argumentative orientate către invalidarea dreptului creditorului bancar la compensarea dobânzii neîncasate ca efect al rambursării anticipate

Tezele argumentative pe care se sprijină soluția invalidării dreptului creditorului la compensație pentru rambursare anticipată sunt în număr de patru:

(i) un argument de echitate și de disciplină contractuală, centrat pe aserțiunea conform căreia riscul menținerii într-o stare de „nefructificare” a sumelor încasate anticipat, deși prezent în cazul particularilor ori al subiectelor de drept civil care acordă împrumuturi ocazionale, nu se regăsește în situația creditorului bancar, printre obiectele principale de activitate ale căruia se numără inclusiv plasarea capitalului prin credite contractate cu caracter oneros;

(ii) un argument de oportunitate și de tehnică juridică, focalizat pe ideea inadvertenței și inadecvării recurgerii la normele dreptului comun (civil/comercial) pentru rezolvarea problemei retribuirii elementului lucrum cessans pentru creditorul bancar în raporturile B2C în eventualitatea rambursării anticipate, raporturi caracterizate printr-o inegalitate^[4] ostensibilă între părțile contractuale;

(iii) argumentul literal, în dreptul român al consumului, al prohibiției aplicabile clauzelor care prevăd încasarea unei compensații pentru rambursare anticipată în materia creditelor cu destinație de investiție imobiliară (art. 40 alin. (3) din O.U.G. nr. 52/2016, modificată), coroborat cu argumentul efectului punitiv și descurajant pentru debitorul care alge să își achite anticipat obligațiile de plată;

(iv) argumentul extras din riscul privării de utilitate a prevederilor legale din dreptul unional/național al consumului privitoare la plafonarea (cu titlu de comision/cost al serviciilor ancilare accesate de consumator la momentul rambursării anticipate) comisionului de rambursare anticipată la nivelul maxim de 0,5% x suma rambursată anticipat, pentru creditele contractate pentru o durată inferioară termenului de 12 luni și de maxim de 1% x suma rambursată anticipat, pentru creditele contractate pentru o durată superioară termenului de 12 luni; deși textul art. 67 din O.U.G. nr. 50/2010, cu modificările ulterioare, nu se referă la compensarea pentru creditor a elementelor din categoria lucrum cessans ori a beneficiului nerealizat, ci la comisionul perceput pentru reajustarea/reemiterea graficului de rambursare ori, în cazul rambursării integrale, eliberarea documentației care atestă încetarea/stingerea raporturilor contractuale, se poate aprecia că respectivul plafon legal ar deveni iluzoriu, creditorul bancar putând transfera povara financiară aplicată debitorului consumator dinspre situația în care ar încasa comisionul de rambursare anticipată (plafonat prin legislația specială) către situația în care ar masca aceste intenții de eludare a textelor legale sub forma clauzei de compensare pentru rambursare anticipată (dacă s-ar admite că, în cazul ultimei specii de clauze, nu ar interveni un plafon legal ori o cauză de nulitate/ineficacitate).

Apreciem că argumentele care ar putea fi înaintate în perimetrul contractului civil de împrumut de consumație, în ipotezele care presupun rambursarea anticipată, integrală sau parțială a capitalului împrumutat, pentru a valida pretențiile creditorului la compensarea beneficiului nerealizat ca urmare a sistării curgerii dobânzii asupra sumelor recuperate nu se pot regăsi în materia împrumuturilor bancare B2C. Pentru creditorul bancar, nu doar că este inexistent riscul nefructificării rapide a capitalului împrumutat prin recontractarea (în calitate de creditor) a unor împrumuturi pe piața de creditare B2C sau pe piața interbancară, dar, în practică, această operațiune necesită câteva secunde, minute ori cel mult (rarisim) zile, pentru relocarea sumelor recuperate prin rambursarea de către debitorii consumatori, acordându-le altor potențiali debitori, percepând dobândă (fructele civile generate de capitalul împrumutat) ori investindu-le în obligațiuni și alte titluri de valoare; astfel, argumentul ratării beneficiului încasării dobânzii pentru sumele rambursate anticipat nu doar că este ilogic și lipsit de pertinență în raporturile de credit B2C, dar frizează absența oricărei temperanțe.

Dacă, pentru creditorul clasic, ca subiect de drept civil (persoană fizică ce acordă ocazional împrumuturi de tip mutuum în valorificarea sumelor de bani economisite ori o persoană juridică având un obiect de activitate altul decât cel al serviciilor de finanțare și care, ocazional, recurge la variante de creditare B2B în postura de creditor), ratarea beneficiului dobânzii (perceperii fructelor civile) pentru intervalul „abreviat” prin rambursarea anticipată ar putea ridica problema pertinenței alocării unor sume compensatorii (îndeosebi dacă există suportul oferit de inserarea unei clauze exprese de compensare, negociată cu debitorul, iar nu o clauză de adeziune), pentru considerentul că îi va fi dificilă relocarea rapidă ori cu o anumită fluiditate a sumelor către o altă destinație la fel de profitabilă (iar menținerea sumelor în patrimoniul său ca „inactive” ar implica riscul deprecierii valorice), pentru creditorul bancar în raporturile de creditare B2C, argumente de ordinul celor enunțate în raporturile B2B ori C2C nu se înconjoară de aceeași credibilitate, devenind mai degrabă ilogice sau transformându-se în sofisme inacceptabile. Pentru creditorul bancar, nu doar că nu se materializează în practică riscul deprecierii sumelor „inactive” (nefructificate) recuperate ca urmare a rambursării anticipate a împrumuturilor B2C, dar însăși fructificarea acelorași sume face parte din categoriile de activități curente, care cel mai adesea necesită microni de secunde pentru „reactivarea” pe alte premise contractuale a capacității bunului frugifer (capitalul împrumutat) de a genera profit pentru creditorul bancar.

Pe palierul secund al argumentației (cu o importanță egală, însă, cu a primului set de argumente) se situează, după cum am antamat în paragrafele anterioare, inadecvarea recurgerii la normele dreptului comun (civil/comercial) pentru rezolvarea problemei retribuirii elementului lucrum cessans pentru creditorul bancar în raporturile B2C în baza unor clauze potențial abuzive (convenite în absența negocierii, în formularea imprimată de proferens) care ar consacra dreptul creditorului profesionist la compensație pentru rambursare anticipată. Ilustrativ este exemplul cauzei VR Bank Ravensburg-Weingarten, în care clauza litigioasă (al cărei caracter abuziv era invocat de către consumator) prevedea dreptul profesionistului de a încasa o compensație într-un cuantum deloc neglijabil, de 28.000 euro pentru rambursarea integrală anticipată a unui credit imobiliar de 236.000 euro. Cuantumul compensației menționate în contractul de credit litigios era descurajant în mod ostensibil pentru debitorul consumator, în contextul în care legislația unională este orientată către diminuarea riscului de supraîndatorare a particularilor prin contractarea serviciilor financiare de creditare și către încurajarea debarasării cât mai rapide, printr-o executare voluntară, de obligațiile de plată asumate de consumatori în contractele de credit.

Terțiară în suita argumentelor contrare acordării unei compensații creditorului bancar în ipotezele rambursării anticipate a capitalului împrumutat, este aserțiunea potrivit căreia există legislații naționale, într-unele din statele membre, fiind și cazul dreptului român al consumului, care prevăd interzicerea perceperii unei compensații pentru rambursare anticipată; astfel, încasarea unei compensații pentru rambursare anticipată în materia creditelor cu destinație de investiție imobiliară este prohibită de plano conform prevederilor art. 40 alin. (3) din O.U.G. nr. 52/2016, modificată, fără a se mai intra în dezbaterea asupra fondului clauzei ori asupra caracterului formal-netransparent (pentru a evalua caracterul său abuziv). Plasarea, în materia creditelor imobiliare B2C, a clauzelor care prevăd o compensație pentru rambursare anticipată pe „lista neagră” a clauzelor abuzive este salutară, pentru că extirpă posibilitatea generării unor soluții de practică neunitară în aplicarea legislației specifice dreptului consumului; de altfel, în aplicarea art. 77 din Codul consumului, clauzele obscure sau susceptibile de multiple accepțiuni se interpretează invariabil în favoarea consumatorului. Cu toate acestea, ar putea persista „riscul importării” unor argumente dinspre dreptul civil comun, în perimetrul căruia compensarea beneficiului nerealizat ca urmare a rambursării anticipate este permisă, însă apreciem că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, preeminența normelor consumeriste prohibitive ar elimina dilemele referitoare la posibilitatea instanțelor de a valida dreptul creditorului profesionist la o astfel de compensație, cel puțin pe teritoriul creditării imobiliare, problematica enunțată urmând să subziste doar pentru celelalte specii de creditare B2C.

În fine, merită a fi subliniat faptul că, simetric, dacă s-ar admite că, pentru creditorul bancar și, în general, pentru creditorul profesionist, ar putea fi concepută survenirea unei pierderi patrimoniale (din categoria beneficiului ratat) ca urmare a recuperării anticipate a unor secvențe ori a totalității capitalului împrumutat unui debitor consumator, rămâne cel puțin la fel de pertinentă observația că și pentru debitorul consumator care recurge la gestul rambursării anticipate, poate fi concepută survenirea aceluiași tip de „beneficiu ratat”, dat fiind faptul că sumele destinate rambursării anticipate a creditorului ar fi putut fi direcționate către destinații mai profitabile, mai avantajoase (psihologic ori economic) ori mai fructuoase (investiții participative, investiții în bunuri a căror valoare se consolidează etc.). Alegând să aloce respectivele sume în direcția onorării anticipate a obligației de restituire a capitalului împrumutat, debitorul consumator renunță, la rândul său, la versiuni distincte de fructificare a sumelor în cauză.

La polul opus, în sprijinul recunoașterii dreptului creditorului profesionist la compensarea elementului lucrum cessans în ipoteza rambursării anticipate pot fi invocate două argumente: un argument de text din legislația unională și unul desprins din versiunea interpretativă permisivă, care încurajează „importul” unor mecanisme aparținând raporturilor de drept civil clasic pentru a fi transpuse în perimetrul raporturilor contractuale consumeriste. Textele Directivei (UE) 2023/2225 din 18 octombrie 2023 privind contractele de credit de consum și de abrogare a Directivei 2008/48/CE^[5] sunt permisive aplicării unei compensații de rambursare anticipată, însă permit legiuitorilor din statele membre să limiteze, în perimetrul creditelor de consum, posibilitatea compensării creditorului la situațiile în care suma rambursată într-o perioadă de 12 luni ar depăși un anumit prag minim, care condiționează reținerea compensației, această compensație nefiind aplicabilă sumelor mici sau situate sub pragul valoric minimal care ar urma să fie stabilit prin legislația națională (prag situat sub cuantumul de 10.000 EUR). În considerentul (70) al Directivei 2023/2225^[6], netranspusă în dreptul român la momentul redactării prezentului comentariu, se precizează că poate fi practicată de către creditorul profesionist o compensație de rambursare anticipată în materia creditelor pentru consum, însă nu pentru a acoperi orice tip de lucrum cessans, ci numai „pentru costurile legate direct de rambursarea anticipată”, expresie care glisează către zona comisionului de rambursare anticipată (perceput pentru serviciile ancilare implicate în reajustarea raporturilor contractuale ca urmare a rambursării anticipate).

Totodată, în considerentul (70) al Directivei 2023/2225 sunt enunțate principiile aplicabile stabilirii compensației datorate creditorului: (i) principiul transparenței și caracterul inteligibil al clauzelor care prevăd modalitatea de calcul a compensației; (ii) metoda de calcul selectată să nu prezinte un grad excesiv de complexitate, ci să fie facil de aplicat; (iii) să fie facilitat controlul ori supravegherea mecanismelor de stabilire a compensației (control realizat de către autoritățile competente). Relevant este, de asemenea, considerentul (71) al Directivei 2023/2225, care consacră permisiunea acordată legiuitorului din statele membre de a adopta norme speciale pentru a prevedea că această compensație pentru rambursare anticipată, astfel cum am menționat în paragrafele precedente, va fi „solicitată de creditor numai cu condiția ca suma rambursată într-o perioadă de 12 luni să depășească un anumit prag definit de statele membre. La stabilirea pragului, care nu ar trebui să depășească cuantumul de 10.000 EUR, statele membre ar trebui să ia în considerare valoarea medie a creditelor de consum de pe piața lor internă”^[7].