Autocunoașterea și întinderea dreptului consilierului de a investiga gândirea unei persoane

Legea educației naționale^[1] conține, între altele, și unele reglementări lapidare cu privire la consilierea și orientarea școlară. Dar ce reprezintă o astfel de consiliere?

În general, se spune că ar fi un concept complex care pornește de la teoria dezvoltării imaginii și a controlului de sine și că și-ar avea originea în principiile psihologiei dezvoltării personalității.

Cert este că psiho-pedagogia îl abordează ca pe un concept indisolubil legat de autocunoaștere ori, așa cum spune unul dintre autorii contemporani, urmărește „abilitatea persoanei (copil, tânăr sau matur) de a-și rezolva singur problemele, de a-și asigura desfășurarea vieții în mod optim, prin însușirea/ învățarea de cunoștințe și formarea de deprinderi, cât și a modului de punere în aplicare a acestora, în situații concrete”^[2]. Revenind la economia aceleiași legi educaționale, deducem și faptul că persoana îndreptățită să exercite consilierea este la nivelul învăţământului primar cadrul didactic, la nivel secundar (gimnazial, liceal, şcoala de arte şi meserii), un cadru didactic cu un grad mai înalt de specializare, iar la nivel terțiar specialistul, adică o persoană strict calificată, care se distinge de cadrul didactic^[3]. În plus, actul normativ ne mai vorbește și de crearea unor unităţi conexe învăţământului preuniversitar, precum centrele judeţene de resurse şi asistenţă educaţională, entități înzestrate cu acele prerogative care țin de organizarea și supravegherea orientării școlare și profesionale^[4].

Pentru a înțelege însă dificultatea exercitării și a întinderii dreptului de a consilia din perspectiva autocunoașterii, în cele ce urmează vom purcede la o scurtă trecere prin revistă a noțiunii.

1. „Cunoașterea”/„autocunoașterea” în general

Când vorbim despre cunoaștere^[5], primul gând care ne tresare în minte nu este despre teoriile lui Flavell. Ci despre conștientizarea sau înțelegerea faptelor și a informațiile cu care venim în contact. Privită astfel, adică fără o încărcătură super-elitistă, iar dicționarul explicativ^[6] consonează cu o asemenea descriere, cunoașterea pare-se a fi o chestiune intim legată de creație, una care a „mobilat” dintotdeauna gândirea omului.

Sigur că, asemenea oricărui alt termen de vocabular, și cunoașterea a dobândit de-a lungul timpului felurite nuanțe semantice, alunecări fonetice și abordări, în funcție de limbă, de specificul fiecărei etapei istorice, de domeniile la care se referă, de culturi, de contexte etc. Dar această problematică nu a schimbat în esență înțelesul noțiunii. Chiar și în limbajul uzual al postmodernității ea își păstrează semnificația primară anteenunțată, respectiv aceea de a dobândi sau a poseda cunoștințe și informații ori, într-o exprimare mai utilitaristă, de a dezvolta în om capacități și abilități (aptitudini și deprinderi) menite să-i facă viața mai ușoară. Asta nu înseamnă că noțiunea nu survolează și înțelesuri mai spectrale, mai particularizate, pe care le vom întâlnim de regulă pe diversele paliere ale științelor, mai ales ale celor socio-umane.

Prin urmare, abordarea holistică a cunoașterii ne-ar propulsa analiza într-un cadru complex, vast, situație în care noțiune nu se va lăsa ușor de cucerit, fie și în contextul în care am rezuma-o la cei doi monoliți axiologici, libertatea și adevărul. O încărcătură cu care vine din istorie și de care nu se poate disocia. Platon, de pildă, așeza la baza noțiunii valori fundamentale, precum credința, adevărul și justificarea, pe care moderniștii, începând cu gânditorii de avangardă ai sec. XVIII, le-au reeditat într-o dialectica materialistă și scientistă. În orice caz, toate aceste valori sunt astăzi studiate pe larg de către științele socio-umane și nu e cazul să le dezbatem aici. Amintim doar că asocierea cunoașterii cu libertatea și adevărul o regăsim și în prima Enciclică a lui Ioan Paul al II-lea, document în care se arată că „Libertatea, dacă vrea să fie umanizatoare, trebuie să se orienteze mereu spre adevăr, adică spre ceea noi suntem în mod genuin, şi trebuie să corespundă adevărului fiinţei noastre”^[7].

Revenind însă la tematică noastră, am putea spune că piatra filosofală a oricărei forme de consiliere și orientare, dar și a progresului uman în general, o constituie cunoașterea ca proces funciar al unei gândiri libere și oneste.

În ceea ce privește, autocunoaștere, în teorie se spune că este o provocare care implică necesitatea cercetării și explorării propriei personalității, a propriilor calități și vulnerabilităților în raport cu sine dar și cu ceilalți. O provocare care trebuie abordată cu realism și cu luciditate, astfel încât persoana în cauză să devină conştientă de posibilitățile pe care le are şi pe care le poate pune în valoare.

În realitate, cunoașterea și cu deosebire autocunoașterea, așa cum vom vedea, sunt termeni cu o profunzime axiologică mult mai adâncă. Totuși, ca să putem vorbi in concreto de consilierea și orientarea unei persoane sau a unui grup de persoane nu este suficient ca specialistul să dețină o cultură a cunoașterii impresionantă (ca summum de informație), fie ea și filosofică. Deoarece, în esență, el, specialistul, operează cu realități, iar realitățile, cum spune Noica, iese adeseori sărăcite de la întâlnirile cu filosofia^[8]. Trebuie, în primul rând, ca persoana care consiliază să se bucure de o amplă și profundă cunoaștere a propriei persoane, fiindcă ar fi nepotrivit să primim sfaturi de la cel care nu se cunoaște pe sine. Și, pe de altă parte, trebuie bine înțelese mecanismele cunoașterii la nivelul personalității umane în general și a educabilului investigat, în particular, desigur pentru a-l putea consilia fără a-i friza spațiile intime ale intelectului și vieții private ocrotite juridic (și aici avem o mare problemă a științelor, așa cum vom arăta în continuare). Ori, toate acestea ne obligă la o analiză a cunoașterii/autocunoașterii din mai multe perspective, mai ales că nu există un domeniu științific care să satisfacă întru-totul noțiunea de cunoaștere a ființei umane.

2. Ce ne spun științele pedagogice despre cunoaștere/autocunoaștere?!

De regulă, pedagogia folosește concluziile psihologiei și aserțiunile unor științe. Astfel că pedagogul, deși tangent profesional cu toate preocupările vieții, cel puțin la nivel secundar și terțiar nu se poate substitui întru totul psihologului, filosofului și nici altor specialiști din domenii care s-ar intersecta cu cunoașterea ființei umane. Așa se face că, în general, cunoașterea nu este abordată de pedagogie în vastitatea și complexitatea ei conceptuală. Nici nu ar avea cum. Ci doar ca o activitate asociată instruirii (ca parte integrantă a educării). O activitate despre care Miron Ionescu ne spune în celebra sa carte „Instrucție și educație”, devenită „evanghelie” a birocrației educaționale românești, că privește „acţiunea complexă de informare, de înzestrare a elevilor cu cunoştinţe, de transmitere şi însuşire de cunoştinţe, de îmbogăţire a experienţei cognitive, de lărgire a orizontului cultural, ştiinţific şi tehnic, de formare a abilităţilor”^[9].

Cam aceleași formulări neatractive, redundante și care tind a spune totul dar transmit foarte puțin, le regăsim în multe manuale de pedagogie, aproape „trase la indigo”. Cunoașterea de sine a ajuns astfel să fie fosilizată la câteva aspecte banale, cum ar fi unele jocuri de calculator sau aserțiuni generale, de genul că ar fi dinamică sau că ar avea la bază experiența de viață ce vine odată cu vârsta etc. Tot pedagogia ne mai vorbește și de importanța deosebită a autocunoașterii, spunându-ne că este mai relevantă chiar și decât evaluările psihologice sau aprecierile externe deoarece ar privi „confruntarea impresiilor despre sine cu cele ale altora şi extragerea unei concluzii realiste, punerea în balanţă a realizărilor personale, potenţialităţilor, calităţilor şi trăsăturilor individuale etc. de care individul este conştient că le are şi le poate pune în valoare”^[10]. Într-adevăr, pedagogia are dreptate. Autocunoașterea este importantă. Dar la ce folosesc toate asemenea truisme din moment ce nimeni nu știe cum se ajunge într-un asemenea punct, ori care sunt metodele care-i permită omului accesul ?!

Se pare totuși că pedagogia acestui început de mileniu se complace în poziția de „purtător de cuvânt” al altui pedagog numit „psihologie”. Fiindcă plasează întreaga problematică a autocunoașterii consilierului, specialistului psiholog, despre care ne spune că o pune în practică „prin activităţi personalizate cu elevii/părinţii/profesorii”^[11], deși, așa cum vom vedea, psihologia este încă departe de a fi descoperit cheia dezlegării problemei.

3. Care sunt supozițiile științelor psihologice despre cunoaștere/autocunoaștere?!

Din perspectiva obiectului de studiu, cunoașterea la nivelul științelor psihologice ar trebui să fie la „ea acasă”, chiar dacă noțiunea aparține „de baștină” filosofiei. Fiindcă aplecându-ne scrupulos asupra literaturii psihologice, constatăm că există o mai mare preocupare față de cercetarea acurateții percepției, socotindu-se că se face astfel o treabă științifică (bazată pe măsurători, metode, demonstrații și finalități). Numai că în momentul în care se atentează la cunoașterea gândirii persoanei, a gândirii despre gândire, fiindcă în fond asta ne interesează, măsurătorile încep să patineze, iar opiniile științifice se evaporă.

Într-o altă ordine de idei, se admite inter alia că noțiunea cunoașterii reprezintă un îndemn la adresa conștiinței omului, al propriei măsuri și al dezvoltării sale armonioase, însă toate aceste probleme legate de „conștiință”, de „propria măsură” și de „dezvoltarea armonioasă” invită deja psihologia la „banchetul” cu o sumedenie de alte științe (pedagogie, sociologie, economie, drept etc.), dar mai ales cu filosofia. De pildă, dacă ne încumetăm să analizăm retrospectiv felul în care psihologia s-a străduit să algoritmeze procesul cunoașterii ființei umane în secolul trecut, observăm că aceasta și-a fundamentat noțiunea (cunoașterea) pe cele 2 elemente folosite de antici în explicarea omului: a fi (esse) și a cunoaște (cogitare). Desigur, în cadrul unui proces în care se spune că eul întâlnește sinele^[12], adică persoana comunică cu sinele relevând conștiința de sine. Ceea ce s-ar traduce prin a deveni conștient de propria ființă, iar acest moment ar desemna, în opinia specialiștilor psihologi, așa-zisa trezire sau conștientizare a diferitelor aspecte ale vieții^[13].

Și, totuși, metodele științifice ale „trezirii” au rămas într-o veșnică nedeslușire. Ambițioasă din fire și din interes, psihologia continuă firul cercetărilor primei părți a secolului trecut, stăruind asupra instanțelor care guvernează viața psihică a omului sub celebra triadă freudiană formată din sine, eu și supraeu^[14]. În cuprinsul acestei teorii, sinele (considerat a fi recipientul și organizatorul tuturor opuselor^[15]) sau mai bine-zis realizarea sinelui devine scopul suprem al psihicului. Astfel, arhetipul sinelui format din reunirea contrariilor^[16], cum spune Gordon W. Allport, ar conduce la apariția conceptului autorealizării de sine^[17]. Ipoteză care explică dificultatea drumului către sine, dat fiind că eșecul sau greșeala ne pot întâmpină oricând. În orice caz, psihologia susține că aceste abordări au adus omul în fața unei concepții care ar fi schimbat viziunea asupra propriei persoane și, implicit, asupra lumii per ansamblu. Tot ce se poate! Doar că toate aceste elucubrații abstracte de explicare a mecanismelor cunoașterii ființei și de cuantificare a ei cu ajutorul testelor și a unor explozii de criterii și metode clinice și experimentale, mai mult sau mai puțin științifice, mai mult sau mai puțin adecvate, demonstrează un lucru cert. Și anume că psihologia se află încă departe de elucidarea fenomenul în sine – cunoașterea persoanei – ca să nu mai vorbim de destin. Iar Allport, de pildă, raliindu-se majorității psihologilor, nu are nicio reținere în a recunoaște că „Nici o persoană nu poate înțelege complet o altă persoană pentru că nici un om nu împărtășește direct motivele, gândurile și sentimentele celuilalt. Singurul eu la care avem acces este eul propriu”^[18].

În aceste condiții, consilierea ridică o interogație capitală: Cine poate decide pentru altul ce este bine? Sau cine se cunoaște pe sine într-atât încât să acceadă la cunoașterea altuia și să-i dea și sfaturi?