Arestarea preventivă – regulă sau excepţie în desfăşurarea procesului penal

Aşadar, după părerea mea, „refrenul” judecătorului atunci când se dispune măsura arestării preventive trebuie să fie „probe, probe şi iar probe”, aceasta fiind condiţia esenţială şi prioritară a luării acestei măsuri, desigur dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute la art. 223  alin. (1) şi (2) C. pr. pen.

Aceste probe ce susţin acuzarea, defavorabile inculpatului, prezentate de procuror. trebuie analizate extrem de critic de către judecător, care trebuie să le pună „în balanţă” cu toate celelalte probe ce rezultă din întreg dosarul de urmărire penală, cu probele în favoarea inculpatului despre care procurorul în referatul cu propunere de arestare mai greu face vorbire, deşi potrivit legii organele de cercetare penală trebuie să aibă în vedere probele „atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului” aşa cum rezultă expres nu numai din prevederile art. 306 alin. (3) C. pr. pen. ce reglementează în concret desfăşurarea procesului penal, dar şi din principiul fundamental al procesului penal vizând aflarea adevărului reglementat de dispoziţiile art. 5 C. pr. pen, mai exact din art. 5 alin. (2) teza I C. pr. pen.

De ce este cazul ca judecătorul să insiste atât de mult pe probe din care să rezulte infracţiunea ca o condiţie prioritară fără de care nu poate opera arestarea?

Încerc să arăt în acest sens că, în această fază de început a procesului penal, procurorul nu trebuie să strângă şi să administreze toate probele – nici nu ar fi posibil – ci un set minim de probe care prin ele însele pot constitui suportul convingerii judecătorului, a certitudinii că inculpatul a săvârşit fapta şi implicit infracţiunea pentru care se formulează propunerea de arestare preventivă.

O atare certitudine, convingere pe baza unui minim de probe ce ţine de procesul intim de deliberare a judecătorului, nu echivalează cu o antepronunţare, antepronunţarea operând atunci când judecătorul ar exterioriza procesul său intim de deliberare în motivare şi ar face cunoscută inculpatului convingerea că inculpatul a săvârşit fapta.

Ori judecătorul trebuie să motiveze arestarea atunci când redactează hotărârea nu pe „certitudinea” că a săvârşit infracţiunea pe care a avut-o în momentul deliberării, a scrierii minutei, ci pe „presupunerea” că a săvârşit fapta, expresie care se regăseşte atât de frecvent în motivarea hotărârilor judecătoreşti privind arestarea preventivă.

De ce cred totuşi că trebuie ca suportul probator să fie convingător pentru judecător în momentul arestării?

Pentru că dacă este insuficient, „subţire” judecătorul, după trimiterea în judecată, în vederea respectării principiului egalităţii armelor dintre acuzare şi apărare, va administra şi alte probe, de această dată solicitate mai ales de apărare în favoarea inculpatului, şi numai în urma completării acestui probatoriu judecătorul va trebui să delibereze dacă este vinovat sau nevinovat. Deliberarea va avea loc în primă instanţă pe baza acestui probatoriu, deliberare făcută de către un judecător şi apoi o altă deliberare în apel ca fază ultimă a procesului penal în care se pot administra probe noi sau readministra probele administrate în primă instanţă, conform prevederilor art. 420 alin. (5) C. pr. pen., deliberare făcută în complet de doi judecători.

Aprecierea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă se va face pe baza tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală şi în faza judecăţii în cele două grade de jurisdicţie, până în acel moment funcţionând prezumţia de nevinovăţie care nu este încălcată de judecător prin luarea măsurii arestării preventive, bazată numai pe un minim de probe insuficiente asupra aprecierii vinovăţiei pe fond a cauzei.

O atare deliberare definitivă are loc însă în condiţiile exprese ale art. 396 alin. (4) C. pr. pen. în care se arată: „Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat”.

Aşadar, nu trebuie să existe la finalul procesului cu inculpatul arestat această îndoială rezonabilă, consacrată de dictonul latin „in dubio pro reo” şi reglementată pentru prima dată la nivel de principiu fundamental, şi anume cel al prezumţiei de nevinovăţie în art. 4 C. pr. pen.

Astfel, art. 4 alin. (2) C. pr. pen. prevede în acest sens următoarele: „După administrarea întregului probatoriu orice îndoială în favoarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.

De menţionat că o atare prevedere expresă şi menţionată în conţinutul unui principiu fundamental al procesului penal nu era anterior în Codul de procedură penală.

Există astfel riscul pentru judecătorul care a arestat ca ,în final, un alt judecător sau alţi judecători să pronunţe o hotărâre definitivă de achitare dacă, după epuizarea întregului probatoriu administrat sau readministrat, va persista o îndoială în convingerea judecătorului că inculpatul a săvârşit fapta.

În această situaţie, răspunderea pentru soluţia de achitare şi dacă este cazul a unei arestări nelegale, este a judecătorului şi nu a procurorului, răspundere ce se poate observa că atrage atenţia şi preocuparea clasei politice astăzi.

De aceea, „refrenul” de bază ca suport al arestării pentru judecător trebuie să fie „proba” din care să rezulte certitudinea la acel moment al soluţionării propunerii de arestare că inculpatul a săvârşit fapta, e adevărat un minim de probe strânse de procuror în defavoarea inculpatului în faza de urmărire penală din care să rezulte această convingere, pentru că ulterior, dacă nu există cel puţin acest minim de probe clare, există posibilitatea ca până la finalizarea procesului penal să fie administrate în cursul judecăţii multiple alte probe şi în favoarea inculpatului, aşa cum s-a arătat, care să conducă în final la o îndoială rezonabilă prevăzută de lege şi implicit la o soluţie de achitare pe baza acesteia.

Aşadar, arestarea ca şi condamnarea trebuie să se pronunţe pe bază de probe, fie ele într-un set minim la arestare, din care să rezulte certitudinea că s-a săvârşit fapta şi infracţiunea şi nu suspiciunea rezonabilă de săvârşire a acestora.

O altă observaţie sau comentariu poate fi făcut în continuare cu privire şi la noţiunea de „indicii temeinice” din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune – noţiune uzitată des în spaţiul public – pe baza căreia nu se poate dispune măsura arestării preventive potrivit Codului de procedură penală.

Astfel, conform art. 202  alin. (1) C. proc. pen. care este cadrul general al luării tuturor măsurilor preventive, aceste măsuri pot fi dispuse „dacă există probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune” şi dacă există desigur şi celelalte condiţii prevăzute de lege.

Analizând însă dispoziţiile speciale vizând fiecare măsură preventivă distinct de acest cadru general al luării tuturor măsurilor preventive, se constată că numai la luarea măsurii reţinerii sau a controlului judiciar se face referire la textul art. 202  alin. (1) C. pr. pen. care face trimitere în conţinutul său nu numai la probe, dar şi la indicii temeinice – conjuncţia este „sau”.

De observat în acest sens textul art. 209  alin. (1) C. pr. pen. privind reţinerea ce trimite la dispoziţiile art. 202 C. pr. pen. şi textul art. 211  alin. (1) privind controlul judiciar ce trimite la dispoziţiile art. 202  alin. (1) C. pr. pen.

Totuşi, atunci când legiuitorul reglementează luarea celorlalte măsuri mai severe ca şi consecinţă, şi anume controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu, se face trimitere numai la prevederile art. 223 C. pr. pen. vizând arestarea preventivă, deci o trimitere numai la probe.

De observat de această dată textul art. 216  alin. (1) vizând controlul judiciar pe cauţiune ce trimite la condiţiile art. 223  alin. (1) şi (2), precum şi textul art. 218 alin. (1) vizând arestul la domiciliu ce trimite la condiţiile prevăzute de art. 223 C. pr. pen., referirea din conţinutul ambelor texte la prevederile art. 202  alin. (1) C. pr. pen. vizând numai scopul nu şi condiţiile de luare a acestor măsuri preventive.

Aşadar, ar rezulta la prima vedere că numai măsura reţinerii sau a controlului judiciar pot fi luate şi pe baza unor indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, desigur în măsura în care n-ar exista probe din care să rezulte certitudinea săvârşirii faptei.

Totuşi, arăt în continuare că dacă reţinerea sau controlul judiciar se dispun când persoana cercetată are calitatea de inculpat, atunci pe considerentele arătate pe larg la arestare ce trimit la dispoziţiile art. 309  alin. (1) privind punerea în mişcare a acţiunii penale se poate ajunge la concluzia şi a necorelării acestui text al art. 202  alin. (1) prima teză C. pr. pen. cu dispoziţiile art. 309  alin. (1) C. pr. pen., astfel că, în opinia mea, numai pe bază de probe – pot fi şi indicii temeinice care se pot adăuga probelor, dar nu pot fi exclusive – din care să rezulte certitudinea că inculpatul a săvârşit fapta şi nu pe baza unor suspiciuni rezonabile de săvârşire a acesteia se pot lua şi aceste măsuri preventive.

Mai exact, în opinia mea, numai în cazul reţinerii ca suspect se poate lua măsura reţinerii pe baza unor indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că a săvârşit fapta, aşa cum pretind expres dispoziţiile art. 202  alin. (1) C. pr. pen.

Desigur, tot în acest cadru privind pe suspect se poate vorbi şi de probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că a săvârşit fapta, aşa cum pretind dispoziţiile art. 202 alin. (1) C. pr. pen., astfel că această suspiciune rezonabilă vizează numai reţinerea ca suspect şi nicidecum suspiciunea rezonabilă ce ar rezulta din probe privind săvârşirea faptei de către inculpat, pe care am înlăturat-o conform celor precizate anterior.

De altfel, o atare argumentare privind reţinerea suspiciunii rezonabile, legată de săvârşirea infracţiunii ce vizează numai pe suspect ce ar rezulta din probe sau indicii temeinice se „pliază” adecvat pe conţinutul expres al art. 77 C. pr. pen. ce defineşte suspectul în care se arată că acesta este „Persoana cu privire la care din datele şi probele existente în cauză rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”, definiţie în care noţiunea de „date” poate fi asimilată noţiunii de „indicii temeinice” din art. 202  alin. (1) C. pr. pen., cu atât mai mult cu cât în definirea noţiunii de „indicii temeinice” ce exista în Codul de procedură penală anterior se arăta că „Sunt indicii temeinice când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează … acte de urmărire penală a săvârşit fapta” (art. 68¹ C. pr. pen. anterior).

Aş mai adăuga o ultimă observaţie de această dată surprinsă tot în reglementarea concretă, la sediul materiei vizând măsurile preventive, ce poate fi interpretată ca argument pentru luarea de regulă a măsurii arestării preventive în detrimentul reglementărilor de principiu arătate mai înainte vizând caracterul excepţional al luării măsurii arestării preventive.

Astfel, pe lângă condiţia de bază a probelor fără de care nu se poate lua măsura arestării preventive, se adaugă obligatoriu şi condiţia îndeplinirii scopului acestei măsuri preventive şi anume asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, condiţie cumulativă prevăzută în mod expres în art. 202  alin. (1) C. pr. pen. prin conjuncţia „şi”, această ultimă condiţie cumulativă existând şi în reglementarea anterioară a Codului de procedură penală cu privire la măsurile preventive [art. 136  alin. (1) C. proc. pen].

De observat, şi în opinia mea este extrem de important, că în actualul Cod de procedură penală cu referire la aceeaşi materie vizând scopul măsurilor preventive se adaugă o altă alternativă a acestui scop – este folosită conjuncţia „sau” – şi anume „al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni” [art. 202 alin. (1) teza finală C. pr. pen.].

Aşadar, potrivit actualului text judecătorul poate lua măsura arestării preventive dacă este îndeplinită condiţia esenţială a probelor nu numai pentru buna desfăşurare a procesului penal – firesc să se ia această măsură dacă inculpatul fuge sau se ascunde, încearcă să influenţeze aflarea adevărului, exercită presiuni asupra persoanei vătămate, săvârşeşte o altă infracţiune [art. 223 alin. (1) C. pr. pen.], dar şi numai în vederea realizării scopului prevenirii infracţiunilor, fie el în forma specială sau generală.

Pe acest temei, ca inculpatul să nu mai săvârşească el pe viitor alte fapte penale, ce vizează prevenţia specială, dar mai ales pe temeiul ca şi alte persoane din comunitate, din societate să nu mai săvârşească asemenea fapte de corupţie sau de criminalitate organizată ce afectează atât de profund societatea noastră, se poate dispune şi oricând motiva această măsură preventivă a arestării, oferindu-se astfel un suport relativ mult mai uşor ca şi temei pentru formularea de propuneri de arestare preventivă.

Constat însă că acest scop al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni prevăzut astăzi în materia măsurilor preventive nu se regăseşte nici în Codul de procedură penală anterior. Mai mult el se regăsea în Codul penal anterior în art. 52 teza finală în care se menţiona textual că „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

Cum un asemenea scop nu este identificat nici în reglementarea actualului Cod penal vizând pedeapsa, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca o astfel de prevenţie, atât de necesară într-o societate afectată de corupţie şi de crime la nivel organizat, să fie înscrisă în Codul de procedură penală la capitolul rezervat materiei măsurilor preventive.

În opinia mea, cred însă că acest scop al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni vizează mai mult orientări de politică penală cu un caracter extrem de general, dar care nu corespund cadrului procesual penal vizând luarea unei măsuri preventive ce priveşte cazuri concrete şi bine determinate.

De aceea, în raport de specificul acestor cazuri, consider că chiar dacă oricând pot fi formulate şi soluţionate de judecător propuneri de arestare preventivă motivate pe prevenirea săvârşirii de infracţiuni, aşa cum se regăseşte în dispoziţiile concrete ale Codului de procedură penală la art. 202 alin. (1) teza finală, ce pot fi suportul ca arestarea preventivă să devină o regulă în desfăşurarea unui proces penal, totuşi, judecătorul urmează a da prioritate principiilor fundamentale ale procesului penal şi ale jurisprudenţei C.E.D.O., conform cărora arestarea preventivă trebuie să fie o excepţie şi nu o regulă în desfăşurarea procesului penal.

Este adevărat că trebuie să dea o ripostă fermă pentru diminuarea fenomenului corupţiei şi a criminalităţii organizate având în vedere cotele inimaginabile de pătrundere la vârfurile societăţii româneşti, dar consider că această ripostă trebuie dată numai şi numai în temeiul legii, al strictei sale interpretări ce defineşte mai ales legea procesuală penală.

O interpretare a legii în litera ei, dar în ansamblul ei şi în spiritul ei, aceste trei coordonate neputând fi despărțite, conduce la concluzia că, chiar dacă sunt necorelări, imperfecţiuni şi neajunsuri ce se impun a fi îndreptate, totuşi, măsura arestării preventive trebuie să fie luată în mod excepţional şi să nu fie o regulă a desfăşurării procesului penal.

DOWNLOAD FULL ARTICLE