Arestarea preventivă – regulă sau excepţie în desfăşurarea procesului penal

Sigur, în reglementarea Codului de procedură penală, pentru arestarea inculpatului din probe nu trebuie să rezulte numai o simplă suspiciune sau bănuială, aşa cum a fost explicată ci o „suspiciune rezonabilă”, o bănuială rezonabilă.

Din nou, din lectura DEX-ului – interpretarea literară gramaticală este una dintre metodele folosite în lămurirea conţinutului unei norme juridice, a unei expresii juridice dacă nu există o interpretare tehnică şi, în cazul de faţă, nu este – rezultă că termenul rezonabil face trimitere la expresiile „care se menţine în limite normale, obişnuite, care nu are nimic ieşit din comun, fără exagerări, cumpătat”.

Aşadar, suspiciunea rezonabilă este o bănuială a organului judiciar, fie el poliţist, procuror, judecător, dar o bănuială făcută în limitele unei aprecieri normale, obişnuite, în mod echilibrat, cumpătat, fără exagerări.

De precizat că bănuiala că a comis o faptă – într-o interpretare normală a omului obişnuit, de rând, de care dreptul nu se poate distanţa –  fie ea şi rezonabilă, nu poate fi asimilată ca sens cu o certitudine că a comis fapta.

Aşadar, s-a ajuns la susţinerea în spaţiul public că, aşa fiind textul art. 223 alin. (1) C. pr. pen., arestarea se poate dispune numai pe baza unor suspiciuni rezonabile, a unor bănuieli că persoana a săvârşit fapta şi implicit infracţiunea, astfel că procurorul poate formula mult mai uşor o propunere de arestare preventivă, arestare care devine astfel regulă şi nu excepţie în desfăşurarea procesului penal.

Totuşi, consider însă că o asemenea interpretare nu trebuie să fie reţinută întrucât arestarea urmează a fi dispusă, în opinia mea, numai dacă din probe rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârşit o infracţiune, aşa cum se prevede în textul art. 309 alin. (1) C. pr. pen. şi nu pe baza unor suspiciuni rezonabile ce ar rezulta din aceleaşi probe, aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. pr. pen..

În acest sens, arăt că deşi în Codul de procedură penală se prevede în materia arestării preventive că aceasta se dispune conform prevederilor art. 223 alin. (1) C. pr. pen. „numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune” totuşi, în prealabil, când se dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. ce determină dobândirea de către suspectul împotriva căruia s-a efectuat urmărirea penală a calităţii de inculpat, formularea legiuitorului este alta.

Astfel, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către procuror când „…constată că există probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune”. Ori ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale este dată întotdeauna prealabil întocmirii referatului de către procuror cu propunerea de arestare preventivă, mai mult prealabilă momentului când judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează propunerea de arestare preventivă.

Analizând  această condiţie de punere în mişcare a acţiunii penale conform art. 309 alin (1) C. pr. pen. menţionat se constată însă, de această dată, că pentru punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai subzistă condiţia rezultării din probe a suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârşit o infracţiune, ci numai condiţia constatării că există probe din care să rezulte că o persoană în calitate de suspect – nu se poate pune în mişcare acţiunea penală decât dacă în prealabil s-a efectuat urmărirea penală faţă de suspect – a săvârşit o infracţiune.

Paradoxal, ar rezulta că la momentul când procurorul dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale să se constate că suspectul a săvârşit o infracţiune, deci să existe o certitudine în acest sens, pe când judecătorul, atunci când ulterior soluţionează propunerea de arestare preventivă să nu mai aibă o certitudine ci numai o suspiciune, o bănuială rezonabilă, aşa cum rezultă din cele arătate mai sus.

Întrucât este o disonanţă greu de acceptat privind momentele de maximă responsabilitate a organelor judiciare în desfăşurarea unui proces penal cu consecinţe atât de mari asupra restrângerii drepturilor şi libertăţii unei persoane, cum este momentul dispunerii de către procuror a punerii în mişcare a acţiunii penale şi momentul soluţionării de către judecător a propunerii de arestare preventivă formulată de către procuror, am constatat, verificând conţinutul acestor texte, şi anume al art. 223 alin (1) şi 309  alin. (1) C. pr. pen., că textul art. 309  alin. (1) C. pr. pen. aflat astăzi în vigoare privind condiţiile punerii în mişcare a acţiunii penale de către procuror, anterior avea o altă formulare, el fiind modificat prin art. III pct. 4 din O.U.G. nr. 3 din 7 februarie 2014, după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, prin care s-au luat măsuri de implementare necesare aplicării Codului de procedură penală ce intrase în vigoare la 1 februarie 2014.

Această formulare anterioară a art. 309  alin. (1) C. pr. pen. reglementată de Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală avea următorul conţinut în privinţa punerii în mişcare a acţiunii penale de către procuror, şi anume când se constată „că există probe din care rezultă motive întemeiate de a crede că o persoană a săvârşit o infracţiune”.

Aşadar, în mod expres legiuitorul a înlăturat formularea juridică „motive întemeiate de a crede” din conţinutul textului art. 309  alin. (1) C. pr. pen. ce poate fi asimilată mai larg ca şi conţinut cu expresia „ suspiciune rezonabilă” din prevederile art. 223  alin. (1) C. pr. pen., mai exact a înlăturat existenţa bănuielii rezonabile la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, astfel că punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face nu ca urmare a existenţei unei suspiciuni rezonabile cum e în cazul arestării,  ci numai ca urmare a unei certitudini ce rezultă din probe că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, aşa cum rezultă din formularea enunţată a art. 309  alin. (1) C. pr. pen. „…când există probe din care rezultă că inculpatul a săvârşit o infracţiune”.

Aşadar, se poate pune întrebarea: care este intenţia legiuitorului în aplicarea actualului Cod de procedură penală în privința dispunerii măsurii arestării preventive? Această măsură preventivă se dispune atunci când din probe rezultă certitudinea că a săvârşit fapta, desigur la nivelul unui set minim de probe, sau când din aceleaşi probe rezultă bănuiala că a comis fapta pentru care se cere arestarea?

În opinia mea, chiar dacă la prima vedere s-ar susţine că se aplică prevederile art. 223  alin. (1) C proc. pen. privind existenţa unei suspiciuni rezonabile – acesta este sediul materiei arestării preventive – la o privire mai atentă se poate ajunge la concluzia că arestarea preventivă se poate dispune mai degrabă conform conţinutului art. 309  alin. (1), şi anume când din probe rezultă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi nu pe baza unei suspiciuni rezonabile aşa cum prevăd dispoziţiile art. 223  alin. (1) C. pr. pen.

Eu cred că în „avalanşa” multiplelor modificări şi completări  articolelor din Codul de procedură penală, aşa cum a fost el adoptat prin Legea nr. 135/2010, aduse mai ales prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a acestuia şi prin O.U.G nr. 3/2014 după intrarea în vigoare, s-a omis a se face corelarea textului art. 223  alin. (1) cu textul art. 309  alin. (1) C. pr. pen.

Nu se poate susţine că pe un minim de probe procurorul să aprecieze că inculpatul a săvârşit fapta şi ulterior, în instanţă, pe baza aceloraşi probe sau poate mai multe – dacă între timp după punerea în mişcare a acţiunii penale s-au mai administrat şi alte probe –  judecătorul să dispună arestarea, ca şi condiţie esenţială, nu pe certitudinea, ci pe bănuiala, pe suspiciunea rezonabilă că a săvârşit fapta.

S-ar putea obiecta totuşi că intenţia legiuitorului român a fost aceea că arestarea preventivă se poate dispune doar pe baza unei suspiciuni rezonabile ce rezultă din probele administrate, cerută de dispoziţiile art. 223  alin. (1) C. pr. pen., deoarece aşa se prevede şi în art. 5  alin. (1) lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în care se arată că arestarea unei persoane se poate dispune când există motive verosimile de a bănui că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Totuşi, în acelaşi timp, se poate remarca faptul că dacă intenţia finală a legiuitorului român a fost aceea că arestarea să se bazeze pe probe, aşa cum am încercat să demonstrez şi nu pe baza unor motive verosimile de a bănui că s-a săvârşit fapta, aşa cum se precizează în Convenţie, o atare intenţie poate fi realmente tradusă în practica instanţelor noastre judecătoreşti luând în considerare aplicarea legii mai favorabile în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum se precizează expres în dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Ori din această perspectivă a aplicării legii penale mai favorabile în materia arestării preventive, pentru inculpat legea mai favorabilă este legea română întrucât arestarea se dispune pe probe din care să rezulte o certitudine, mai greu de stabilit decât urmare a unei bănuieli bazată pe motive verosimile, mai uşor de apreciat şi de invocat ca temei al arestării, ceea ce ar conduce la o frecvenţă mai mare a propunerilor de arestare preventivă, situaţie defavorabilă inculpatului.

De altfel, reglementarea desfăşurării urmăririi penale în Codul de procedură penală a suferit modificări prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, aşa cum rezultă din modificarea art. 305 C. pr. pen. care analizate, în contextul modificării ulterioare a art. 309  alin. (1) C. pr. pen., de această dată prin O.U.G. nr.  3/2014, conduce la concluzia menţionată că arestarea preventivă a unei persoane se poate dispune numai când din probe rezultă că inculpatul a săvârşit o infracţiune.

Astfel, pentru a dobândi calitatea de suspect, mai exact pentru a se efectua în continuare urmărirea penală faţă de o persoană trebuie să existe condiţia ca „…din datele şi probele existente în cauză să rezulte indicii rezonabile ….” [art. 305 alin. (3) C. pr. pen.] că acea persoană a săvârşit fapta pentru care în prealabil se începuse urmărirea penală in rem.

De precizat că potrivit art. 77 C. pr. pen. suspect este „persoana cu privire la care din datele şi probele existente în cauză rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”. Aşadar, „indiciile rezonabile” din conţinutul art.. 305  alin. (1) C. pr. pen. sunt suportul unei „bănuieli rezonabile” din conţinutul art. 77 C. pr. pen. în urma căreia persoana vizată dobândeşte calitatea de suspect.

Aşadar, pentru ca o persoană cercetată să devină suspect trebuie să existe condiţia ca din datele şi din probele – nu e suficient numai date ci şi probe, condiţia fiind „şi” nu „sau” – să rezulte indicii rezonabile că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Se poate ajunge astfel la concluzia că legiuitorul a avut în vedere la efectuarea urmăririi penale un curs ascendent cu privire la administrarea probelor, reglementând începerea urmăririi penale „in rem” numai pe simpla sesizare, desigur dacă nu există cazurile de împiedicare şi punere în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art.. 16  alin. (1) C. pr. pen., apoi continuarea urmării penale „in personam” când din datele şi probele obţinute rezultă indicii rezonabile că persoana vizată a săvârşit fapta, aceasta devenind suspect, şi în final punerea în mişcare a acţiunii penale când suspectul devine inculpat, dar numai atunci când există certitudinea rezultată din probe că suspectul a săvârşit fapta.

Din această succesiune logică a desfăşurării procesului penal, de la existenţa firească pentru început a suspiciunii, când persoana cercetată devine suspect şi apoi la existenţa certitudinii, când mai apoi suspectul devine inculpat rezultă, în opinia mea,  aceeaşi concluzie, că arestarea preventivă a unui inculpat se dispune atunci când din probe rezultă certitudinea că inculpatul a săvârşit fapta şi nu suspiciunea că a săvârşit fapta, prevalând astfel dispoziţiile art. 309  alin. (1) în detrimentul dispoziţiilor art. 223  alin. (1) C. pr. pen.
 

DOWNLOAD FULL ARTICLE