Antinomiile economice ale bunăstării și nevoia schimbării paradigmelor constituționale

Putem spune că dreptul a intrat, începând cu secolul trecut, într-un ambuteiaj ideologic complex care a prevestit pierderea hegemoniei și a inviolabilității istorice a proprietății private, omul devenind un individ înregimentat în comandamentele politicilor de stat. Iar în sprijinul acestei concluzii vine și alin.1, art.1 din Protocolul nr.1 (la CEDO). Alineat care stabilește expres limitele dreptului de proprietate și anume: pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legislative ale statelor și în condițiile generale ale dreptului internațional. În plus, alineatul următor recunoaște statelor puterea exorbitantă de a adopta orice legi „[…] pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Așadar, fiscalitatea, această activitate a statului despre care Toma din Aquino spunea că este o formă autorizată de jaf, iar Montesquieu, cu fina-i ironie, susţinea că nimic nu necesită atâta înţelepciune precum prelevarea acelei părţi din averea supuşilor, a fost preluată și dezvoltată de ideologiile statului și ridicată la rangul de știință.

O asemenea schimbare a concepției legislative în care fiscalitatea, în numele binelui comun, se întronează peste dreptul de proprietate și chiar peste întreaga lume, se mai poate explica și prin eșecul lamentabil al capitalismului (bazat pe proprietatea particulară), în urma „Marelului Crah” din 1929^[27], dar și pe atrocităţile celor două conflagrații mondiale „motivate” de extinderi teritoriale, care au revărsat peste întreaga omenire un ocean nemărginit de suferințe. Cu toate acestea, asemenea explicații pot fi istorice, politice, dar nicidecum juridice, fiindcă așa cum am arătat, dreptul de proprietate nu poate fi fundamentat pe moftul unei majorități, fie ea parlamentară sau convențională. El este un produs esențial al culturii și istoriei umanității, un drept a cărui existență întemeiată pe valori morale și filosofice o găsim aprofundată în teoriile și conceptele dreptului natural care, la rândul său, nu poate fi expulzat din dreptul modern, altminteri nu am mai fi în prezența dreptului, ci doar în mâinile unei majorități politice.

Din nefericire însă amplitudinea fiscalității moderne asupra micilor proprietari ne arată că aceasta a depășit cu mult imaginația societății sclavagiste și feudale. Devenind astăzi una dintre pârghiile esențiale de supunere și control a vieții umane, în general, și a piețelor economice, în particular.

De aceea, nu întâmplător, prin acte juridice legislate a fost înlesnită intruziunea fiscalităţii în sfera raporturilor juridice private. De așa manieră încât executarea obligaţiilor fiscale reprezintă astăzi unitatea de măsură a legalităţii tranzacţiilor particulare cu proprietăţi (clădiri, terenuri sau a mijloacelor de transport)^[28].

Și cum este în obișnuința răului să nu-i scape nici ultimele consecințe, prin Constituţia noastră postdecembristă s-a interzis cetăţenilor dreptul de a avea iniţiativă legislativă în materie fiscală^[29], în condiţiile în care statele în general (și România în particular) sunt încă departe de a-și fi respectat față de proprii cetățeni angajamentele internaționale și constituționale cu privire la asigurarea decenței traiului.

3. Piața economică și fiscalitatea

Dacă proprietatea privată a fost puternic afectată de politicile publice și în special de fiscalitate, nici piața economică, sursă indispensabilă a traiului uman, nu putea rămâne netransformată. De aceea, în cele ce urmează vom face unele referiri cu privire la evoluția acestei surse tradiționale (piața economic) și la influențele fiscalității.

Așa cum bine se știe, astăzi noțiunea de piață economică este asociată cu democrația, cu libertatea, dar și cu ideea de bunăstare sau de creştere a calităţii vieţii. Ea este recunoscută fără rezerve de constituțiile lumii moderne care, asemenea constituției țării noastre, au declarat-o ca fiind valoare fundamentală^[30].

Nu vom zăbovi asupra Antichității și Evului Mediu deoarece sunt puține lucruri de spus, știind că de la Aristotel și până la Toma d’Aquino etica și dreptatea au reprezentat teoretic principiile directoare care au guvernat piețele și, în general, relațiile economice. Prin urmare, vom începe cu secolul XVIII, adică de la momentul în care piața economică a capătat configurații inedite sub influențele teoriilor unor personalități notabile, precum filosoful și economistul scoțian Adam Smith, considerat „părinte“ al liberalismului economic, John Maynard Keynes, Friedrich August von Hayek şi Milton Friedman.

Potrivit lui Smith, cu care pare să înceapă istoria liberală a pieței economice, sursele bunăstării sunt: dorinţa de obţinere de profit, diviziunea muncii, comerțul şi concurenţa. Însă, în opinia gânditorului, pentru ca toate acestea să-și demonstreze eficiența este necesar ca statul să nu intervină. Adică să lase actorilor particulari cât mai multă libertate de acțiune (așa-zisa doctrină „laissez-faire”^[31]). În felul acesta, spune Adam Smith, piețele se vor autoregla și echilibra de la sine, singure, prin așa-zisa „mână invizibilă”. El, statul, trebuie doar să se îngrijească de a asigura apărarea țării, ordinea și siguranța publică, infrastructură și educație, neputând interveni în jocul pieței decât în mod excepțional, mai precis atunci când intenţionează să promoveze bunăstarea generală. Cu toate acestea, Smith nu a renunțat la acele valori morale esențiale pe care s-a clădit istoria umanității, așezând la baza oricărei activități economice, ca și condiții indispensabile, lipsa lăcomiei (cumpătarea), echitatea, încrederea, simţul onoarei şi empatia reciprocă, ultima fiind considerată forța motrice a convieţuirii în societate.

Inteligibilă și seducătoare, teoria smithiană s-a bucurat de un succes răsunător în plina revoluție industrială a secolului XIX, fiind preluată, potrivit doctrinelor, de adepții capitalismului care au asimilat-o acestei ideologii. În realitate preluarea a fost doar selectivă deoarece a vizat acele idei convenabile legate de urmărirea profitului și libertatea pieței (a unei piețe nesupuse legilor), ceea ce i-a atras numele de „capitalism nereglementat”. În orice caz, epurată de valori morale, teza smithiană a devenit în versiunea capitalistă mult mai apropiată darwinismului economic decât valorilor smithiene. Acesta a fost și motivul pentru care capitalismul a fost aspru criticat și pentru care și-a dat obștescul sfârșit în anii „Marii depresiuni” interbelice (1929-1933).

Reinventându-se sub denumirea neoficială de „capitalism reglementat”, în temeiul unei ideologii numită și intervenţionism economic (bazat pe teoria keynesistă)^[32], acest regim s-a contrapus evident tezei smithiene (susținătoare a autoreglării pieței). Mai precis s-a întemeiat pe ideea intervenției statului în economia de piață și pe cea a încurajării dezvoltării sectorului public. O teorie care, deși a părut imbatabilă, și-a demonstrat ineficiența în faţa stagflaţiei provocate de criza petrolului anilor ’70.

În urma acestui eșec ciclopic, ştafeta lumii economice va fi preluată de neoliberalismul economic^[33]. Și această ideologie, declarată prin „Şcola de la Chicago“ continuatoarea (cu unele modificări) tezei smithiene, a încercat asemenea precedentei să prelungească viața capitalismului. Numit de această dată „capitalism reglementat” (și cunoscut astăzi sub denumirea de „consumerism” sau „consumism”) a reușit prin în anii`80 o oarecare înviorare economică. Cert este că, deși nu a acordat atenție valorilor morale smithiene, neoliberalismul economic a influențat major modelele actuale ale economiilor lumii, punând accentul pe minimalizarea rolului statului în economie, pe extinderea corporaţiilor particulare și pe instituirea unei adevărate dictaturi fiscale. Sub aspect corporativ, această ideologie a dat startul consumerismului prin încurajarea companiilor multinaționale care au ajuns să controleze toate piețele economice ale lumii (anatemizându-le libertatea și, implicit, cererea și oferta) și a instituit, în opinia unor specialiști^[34], o adevărată tiranie economică contra micilor întreprinzători. Din perspective fiscale, s-a ajuns la impozitarea întregii populaţii şi la obligarea agenților economici particulari să reţină şi vireze statului impozitele din veniturile salariale, transformându-i astfel pe toți comercianții privați în agenţi neplătiţi ai statului. Lucruri nemaiîntâlnite până atunci și care, așa cum era de așteptat, au ofuscat nu doar breasla comercianților particulari, ci și lumea consumatorilor.

Așa se face că, potrivit sondajelor, la nivelul UE, 4 din 5 persoane sunt în mod tranșant deranjate de întregul sistem economic, având convingerea că acesta îi favorizează pe cei bogați, iar în unele țări (Germania, Austria) chiar se solicită „o nouă ordine economică”^[35]. Lucrurile nu stau diferit nici în România unde piața economică este monopolizată de capitalul străin de cca 3 decenii. Iar din perspectiva standardelor eficienței economice și a ponderii fiscale la bugetul de stat, capitalul autohton, deși precar, are cel mai mare aport la bugetul de stat^[36], în timp ce multinaţionalele înregistrează profituri colosale și contribuie cel mai puțin la buget. Urmare a acestei stări indezirabile, Curtea de Conturi a României reține că marile companii “transferă profituri în afara României între 7 şi 10 miliarde de euro, sumă care, dacă ar fi impozitată, ar aduce la buget între 1 şi 1,5 miliarde de euro – aproximativ 3% din bugetul consolidat şi 0,9% din PIB pe anul 2016”^[37].

Pe de altă parte, observăm că fiscalitatea, dincolo de influențele ei pantagruelice pe care le exercită în întreaga lume asupra pieței, proprietății și orânduirii sociale, s-a dovedit provocatoare și din perspectiva opticii presiunii fiscale. Și, aici, ne referim în primul rând la faptul că literatura economică modernă abordează statul, în plină eră a universalizării drepturilor omului, ca pe o entitate dotată cu puteri demiurgice, precum reglarea piețelor economice, a sistemelor de impozitare, a inegalităților sociale, distribuirea veniturilor și averilor etc. Ba chiar s-a mers până acolo încât să se acrediteze ideea de agresivitate sau de violență (morală) fiscală, referindu-ne desigur la așa-zisa „presiunea fiscală”. O agresiune care se calculează prin utilizarea unui regulator, numit şi „curba Laffer”^[38], pe baza criteriului cât poate un contribuabil să suporte și nu cât ar trebui (cât e just), lucru care a făcut ca, în ultimele decenii, randamentul fiscal să se focalizeze pe urmărirea nivelul de impunere maximal. De asemenea, se mai vorbește și despre existența unor tendințe „firești” între „cea a statului care doreşte ca aceasta (n.n. presiunea fiscală) să fie tot mai mare…și cea a contribuabilului care doreşte o presiune fiscală cât mai mică”^[39].

Din păcate, începând cu secolul trecut, toate aceste inepții care aduc grave ofense dreptului și democrației, au devenit modele de gândire „fabricate” în cele mai prestigioase instituții economice de învățământ din lume, fiind apoi transpuse din teorie în viața cotidiană.Se pare că singura explicație a acestor îndoctrinări ignobile este aceea de formare a unor mentalități care să accepte la nivel cognitiv superioritatea statelor și a butaforiilor fiscale în raporturile cu omul și cu drepturile sale fundamentale.

Ori un status-quo fiscal, esenţial pentru mainstream-ul lumii economice, care a „prescris” optimul fiscal în raport de gradul de conformare al contribuabilului la plata impozitelor, așezând eficienţa (foloasele urmărite, utilitatea) înaintea eticii (adică, cum ar trebui, cum ar fi just), reprezintă poate cea mai elocventă expresie a despotismului fiscal și, implicit, a lipsei de respect față de societate și drepturile ei.

Este evident că, așezarea statului şi a contribuabililor pe poziții cleptomanice, a căror miză este nivelul maximal de suportabilitate fiscală (cât poate în loc de cât trebuie), ne aduce în prezența unei veritabile confiscări patrimoniale pentru tot ceea ce depășește cât trebuie. Confiscare care, în opinia lui Pascal Salin, este mai nocivă decât naționalizarea (n.n. actualmente interzisă prin legi) fiindcă, în cazul naționalizării, cel desproprietărit forțat este totuși despăgubit^[40].

Pe de altă parte, o astfel de preocupare se distanțează vizibil și de motivaţiile intrinseci ale indivizilor, adică de acele elemente care în accepţiunea psihologiei^[41] joacă un rol central în cristalizarea conştiinţei civice. Altfel spus, este expresia trivială a abuzului puterii statului care acţionează într-o logică ce reliefează mai degrabă instinctul prădător al naturii umane. Problematici pe care sociologia ni le semnalează ca fiind specifice popoarelor sau populaţiilor cu distanţă mare faţă de putere (DIP)^[42], care nu atins încă un prag rezonabil al conștiinței democratice.

Aşadar, dincolo de curba Laffer sau de orice altă metodă de analiză a presiunii fiscale, ideea în sine de presiune sau povară fiscală, precum și de acceptare a celor „două tendinţe diametral opuse”, mai sus citate^[43], în scopul stabilirii randamentului fiscal^[44], evidențiază premisa vădit eronată de la care se porneşte în demersul analizării raportului fiscal între stat şi cetăţeni. Însăși faptul că în cadrul unei anumite societăți coexistă cele două tendinţe diametral opuse, exprimă ruptura raporturilor juridice fiscale dintre stat și particulari. Adică modul profund defectuos în care statul și autoritățile fiscale gestionează aceste raporturi juridice, periclitând grav siguranța democrației și a statului de drept. Mai ales că repartizarea resurselor economice a fost concepută de așa manieră încât alimentează contrastul dintre săraci și bogați. Contrast aflat în continuă creștere în toate țările lumii^[45] în condițiile în care serviciile oferite de aceste entități și instituții publice sunt de regulă falacioase și indezirabile. Din păcate, printr-un asemenea mod de abordare a fiscalității se neglijează echitatea, relevanța percepției și încrederii sociale și nu în ultimul rând valorile fundamentale ale oricărei democrații. Context în care considerăm îndreptățită remarca unui autor care spune că „aplicarea «criteriului eficienţei» asupra unui sistem de schimburi…devine irelevantă şi ilegitimă dacă drepturile de proprietate schimbate nu au, ele însele, legitimitate morală”^[46].

De altfel, importanța deosebită pe care într-un stat de drept o are încrederea și satisfacerea aşteptărilor populației (nu doar la momentul obținerii puterii, ci și pe parcursul exercitării ei) este susținută de numeroși autori. Preocupați de studiul legitimității puterii, aceștia au evidențiat faptul că toate actele de putere (decizii politice, legi etc.) trebuie să „… exprime voinţa generală și să nu fie folosite împotriva unei părţi a populaţiei”^[47], subliniind importanța concordanţei dintre conţinutul deciziilor politice și aşteptările celor guvernaţi”^[48].

Și să nu credem că, la nivelul unor state ale Europei, UE nu a conștientizat vexarea așteptările sociale prin pedanterii fiscale. Prin practici utilizate în special de statele fost comuniste care, așa cum bine știm, au încurajat marile capitaluri (cu precădere multinaționalele) și au pauperizat mica proprietate și nivelul de trai al omului de rând. Dovadă fiind și faptul că, de mai mulți ani, UE încearcă apelarea la modele economice care să responsabilizeze companiile (RSI) pentru bunăstarea societății civile. O responsabilizare care, așa cum se arată întru-unul din jurnalele UE, se bazează pe principiul „restituirii către societate a unei părți din beneficiul obținut de la aceasta”^[49]. Ba chiar pe agenda sa de lucru se află ideea ca obligațiile statelor privind nivelul de trai al omului să fie transferate direct agenților economici (după logica pe care a fost construită lumea medievală), cu toate că în prezent această ipoteză contravine flagrant constituțiilor și tratatelor internaționale.

Interesant este și faptul că, în cadrul acestui model european, s-a adoptat în temeiul art. 3 alineatele (1), (2) și (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană un submodel personalist numit „economia binelui comun” (EBC). Se spune că acesta urmărește realizarea unei economii puse în slujba cetățenilor, adică a binelui comun^[50] care se va întemeia pe valori comune și universale, ca demnitatea, solidaritatea, justiția socială, democrația participativă etc. Și, foarte important, aceeași sursă ne mai spune că, tot în numele binelui comun, se mai are în vedere și construirea unei „piețe etice europene”. O piață care va servi cu precădere detensionării problemele micilor comercianți care, așa cum se știe, sunt nevoiți să lupte pentru supraviețuire într-o piață marcată de concurență neloială și de practici lipsite de orice etică^[51].

4. Concluzii

Modalitatea în care statele au înțeles să abordeze dreptul de proprietate, piața economică și fiscalitatea este fără îndoială rodul unor viziuni etatice colectiviste, așa cum acestea s-au putut afirma în vertijiile prefacerilor politico-sociale postbelice ale drepturilor omului și ale controversatei globalizării.

Din nefericire însă, în cuprinsul acestor transformări, marile capitaluri și fiscalitatea au rămas înfeudate unei gândiri egotice, motiv pentru care inegalitățile sociale și standardele precare de trai continuă și în zilele noastre să reprezinte plăgile cele mai nevralgice ale popoarelor. De aceea ne întrebăm ce se va întâmplă cu principala misiune a statelor, aceea de a pune capăt acestei stări dezonorante pe care tocmai ele au creat-o și întreținut-o și care nu este doar de ordin moral, ci și constituțional și internațional. Mai ales că printr-o multitudine de tratate și acorduri internaționale ele și-au asumat în mod solidar și expres răspunderea față de nivelul de trai al tuturor locuitorilor planetei.

Credem și noi că bunăstarea și-ar putea găsi o rezonabilă împlinire practică doar în condițiile în care în panteonul valorilor universale și naționale vor fi recunoscute și ocrotite juridic eficient libertatea piețelor și proprietatea privată necesară^[52]. Adică acea mică proprietate aristotelică menită să asigure elementele de bază ale traiului omului de rând și, implicit, libertatea acestuia. Sigur că în acest context devine imperioasă distincția dintre proprietatea privată necesară, indispensabilă traiului uman, și surplusul de valoare care excede necesarului; surplus pe care gânditorul din Stagiara și în general susținătorii școlii dreptului natural l-au catalogat ca fiind un abuz contra naturii.

Credem că o asemenea abordare disjunctivă este astăzi de maximă necesitate și utilitate, putând aduce un suflu de echitate economică, iar ca acest lucru să se întâmple, marile capitaluri nu trebuie anihilate. Este suficient ca dreptul de proprietate privată necesară să primească o ocrotire juridică absolută, inclusiv sub aspect fiscal^[53], iar excedentul să fie distribuit și valorificat de așa manieră încât să vină în întâmpinarea nevoilor sociale și a contrastelor de averi, atât cât este omenește posibil. Cu siguranță, o asemenea concepție nu poate fi ferită de critici, mai ales din partea teziștilor liberalismului clasic. Cu toate acestea, apreciem că filosofia dreptului contemporan trebuie, totuși, să țină seama de realitățile, de evoluția și de orientarea per ansamblu a societății. Și, aici, ne referim cu precădere la conceptele umaniste postbelice care au configurat normele și principiile dreptului internațional în direcția bunăstării crescânde a vieții tuturor oamenilor, scop față de care surplusul de proprietate nici nu ar putea legic să aibă o funcție mai relevantă.

În alte cuvinte, excesivitatea politicilor publice în detrimentul dreptului de proprietate particulară, ne obligă să pledăm pentru preemțiunea și inviolabilitatea absolută a dreptului de proprietate privată necesară (mica proprietate). O teză care, deși pare segregaționistă, se impune mai ales din perspectiva asigurării elementelor de bază ale traiului decent, prezentând multiple avantaje:

– În primul rând, diminuează necesitatea intervenției statului în asigurarea bunăstării omului de rând (statul dovedindu-se extrem de costisitor și ineficient) și neutralizează astfel contagioasa transformare a omului postmodern într-un asistat social;

– Dreptul de proprietate privată necesară reprezintă un suport stabil vieții și libertății omului și prezintă un grad relativ ușor de accesibilitate;

– Și, de ce nu, consolidează, fie și parțial, poziția dreptului de proprietate privată în raport cu ideologiilor antitetice (în special, capitaliste și comuniste) care timp de peste un secol au evaporat libertatea piețelor și au scurtcircuitat fundamentele tradiționale ale vieții private.

Sigur că, dincolo de limitele dreptului de proprietate privată necesară, realizarea bunăstării implică și o fiscalitate a proprietății excedentare. Însă o fiscalitate care să aibă capacitatea și mijloacele juridice de a regulariza beneficiile economice printr-o justiție socio-economică echitabilă și eficientă.

Prin urmare, departe de a proiecta o notă discriminatoare asupra surplusului de valoare economică al marilor capitaluri care au participat la dezvoltarea societății, dar în egală măsură și la amplificarea neajunsurilor ei, trebuie să admitem că proprietatea privată necesară, în pofida asigurării unui progres mai lent, își revendică la acest început de mileniu dreptul la o ocrotire juridică sporită. Admitem că un demers salutar l-ar putea reprezenta și declarațiile recente ale UE în vederea creării așa-ziselor „piețe etice”, adică a unor piețe eliberate de monopolurile și inechitățile marilor capitaluri, doar că până în prezent intențiile frumoase ale acestui for european au rămas doar pe hârtie.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că din unghiul prezentei lucrări transformările pe care le implică reconsiderarea dreptului de proprietate și al fiscalității, deși per ansamblu nu frizează substanțial legislația și politicile globalizatoare, obligă totuși la o analiză de perspectivă extrem de riguroasă în ceea ce privește:

– Criteriile de definire a proprietății necesare (obiect al dreptului de proprietate privată) care, printre altele, trebuie să țină seama de diversitatea tipologică a indivizilor. Fiindcă ceea ce este absolut necesar unei persoane poate fi diferit în cazul alteia (problemă extrem de sinuoasă și de complexă); și

– Reconsiderarea proprietății și a fiscalității pune în discuție filosofia statului ca întreg. Mai exact, considerăm că, în raport cu necesitatea respectării drepturilor omului, a sosit momentul reconceptualizării noțiunii de stat în sensul înlocuirii cu o comunitate morală. Adică, un stat social cu adevărat, centrat pe ideea unei relații empatice între reprezentanții acestuia și omul de rând. Un stat în care elementele neonorante care încă îi mai definesc statutul, precum forța, autoritatea, constrângerea ș.a. și care, de-a lungul timpului, l-au asemănat cu o entitate polițienească și prea puțin cu o democrație, să aibă o prezență cu totul subsidiară și excepțională. Prin susținerea acestui model achiesăm la concepția unuia dintre titanii intelectualității interbelice, Traian Brăileanu, care a prescris părbușirea constructelor statelor moderne, atrăgând atenția asupra faptului că un stat pentru a fi durabil trebuie să fie o comunitate morală „…într-un anumit fel, o familie”^[54]. În accepțiunea ilustrului vizionar, familia reprezintă modelul ideal de comuniune morală deoarece fiecare membru al său trăiește pentru ceilalți și prin ceilalți și astfel reușește excluderea conflictelor mai mult decât oricare alte modele.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

1. Aramă, E., Jecev, I. Legitimitatea – condiţie obligatorie a menţinerii puterii de stat. În: Revista Naţională de Drept, nr.4/2013.
2. Aristotel. Politica. Bucureşti: Ed. Naţională, 1924.
3. Boiangiu, I. N. Studiu comparat asupra dreptului de proprietate în legislaţia individualistă și comunistă, Teză de doctorat, Craiova, 1940.
4. Brăilean, T. Nenumele nimicului. Iaşi: Ed. Institutul European, 2004.
5. Cicero, M.T. Despre legii. Bucureşti: Ed. Ştiinifică, 1983.
6. Constituţia României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și republicată în M.Of., nr. 767 din 31 octombrie 2003.
7. Codul de procedură fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 547 din 23 iulie 2015.
8. Dobrescu, P. 4,6 milioane de români trăiesc cu mai puțin de 23 de lei pe zi! Distanța tot mai mare dintre bogații și săracii lumii și ai României. [vizitat la 06.2021]. Disponibil online: https://www.libertatea.ro/stiri/distanta-tot-mai-mare-dintre-bogatii-si-saracii-lumii-si-ai-romaniei-2524844
9. Dobrotă, G. Analiza presiunii fiscale și parafiscale în România şi în Uniunea Europeană. În: Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Economie, nr. 4/2010.
10. Donath, L. Gestiunea banilor publici. Timișoara: Mirton, 2009.
11. Georgescu, St. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani. Ediția a II-a. București: All Beck, 2001.
12. Hofsted, G., Hofsted, G.J., Minkov, M. Culturi și organizații, Softul mental – Cooperarea interculturală și importanța ei pentru supraviețuire. București: Humanitas, 2012.
13. Jurnalul Oficial al UE, C13 din 15 ianuarie 2016.
14. Luţescu, Ge. Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti, 1947.
15. Marinescu, C. Impozitul: progresiv sau uniform? [vizitat la 06.2021]. Disponibil online: http://www.ecol.ro/content/butaforia-optimului-fiscal-impozit-progresiv-vs-cota-unica
16. Marinescu, R. Diferență uriașă între impozitul pe profit plătit de companiile străine și cele românești la bugetul statului. Călin Popescu Tăriceanu: Greul în economia românească cade tot pe cârca amărâtelor de societăți românești. [vizitat la 06.2021]. Disponibil online: http://www.activenews.ro/economie/Diferenta-uriasa-intre-impozitul-pe-profit-platit-de-companiile-straine-şi-cele-romanesti-la-bugetul-statului.-Calin-Popescu-Tariceanu-Greul-în-economia-romaneasca-cade-tot-pe-carca-amaratelor-de-societati-romanesti-137187
17. Medaille, J. Dincolo de socialism și capitalism se afla distributismul. [vizitat la 09.2018]. Disponibil: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/cititi-în-ziarul-de-duminica-interviu-john-medaille-dincolo-de-socialism-și-capitalism-se-afla-distributismul-4528000/
18. Musceleanu, M. Evoluţia dreptului de proprietate. Tipografiile Române Unite S.A, 1931.
19. ONU. Declarația Universală a Drepturilor omului adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948. România a semnat Declaraţia la 14.12.1955. Admisă prin Rezoluţia 955 (X) a Adunării generale a ONU.
20. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de către Adunarea Generala a ONU, a intrat în vigoare la data de 03.01.1976. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212.
21. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de către Adunarea Generala a ONU, a fost ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212.
22. Popa, N., Dănișor, Gh., Dogaru, I., Dănișor, D.C. Filosofia dreptului: marile curente. Ediția a 2-a. București: C. H. Beck, 2007.
23. Popa, D. Isărescu: Multinaționalele trebuie să intre în legislația românească, să respecte fiscalitatea, regulile noastre. [vizitat la 06.2021]. Disponibil online:http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-21600876-isarescu-multinationalele-trebuie-intre-legislatia-romaneasca-respecte-fiscalitatea-regulile-noastre-cate-multinationale-sunt-fapt-romania-afaceri-deruleaza-cati-angajati.htm
24. Ritzer, Ge. Globalizarea nimicului: cultura consumului şi paradoxurile abundenţei. Bucureşti: Ed. Humanitas, 2010.
25. Salin, P. Tirania fiscală. Traducere de Mursa G. Iași: Ed. Universității Alexantru Ioan Cuza, 2015.
26. Smochină, A. OrganeleConstituţionale ale Republicii Moldova în condiţiile regimului totalitar. Chisinau,
27. Smochină A., Vlăescu Ge. Bunăstarea și/sau traiul decent al omului – interogație a trecutului și prezentului. În: Revista de studii juridice universitare, nr.1-2, Chișinău
28. Stanciu, M., Moisei-Schaatschneider, N. Ce înseamnă dreptul de proprietate în Metavers? [vizitat la 02.2023]. Disponibil online:http https://www.juridice.ro/801900/ce-inseamna-dreptul-de-proprietate-in-metavers.html
29. Tekeli, R. The Determinants of Tax Morale: the Effects of Cultural Differences and Politics. În: Policy Research Institute, Japonia, 2011, p. 2. [vizitat la 06.2021]. Disponibil online: https://documents.pub/docu ment/determinants-of-tax-morale-in-japan-and-turkey-2017-05-27-determinants-of-tax.html
30. Tratatul de la Paris din 1951, încheiat între Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, prin care s-a înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
31. Tratatele de la Roma din 1957 prin care s-a înființat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM).
32. Tratatul de la Maastricht sau de constituire a Uniunii Europene (TUE), semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
33. Vintilă, Al.-O. Traian Brăileanu, sub semnul imperativului categoric. În „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXI, nr. 5–6, București, 2010.