Restrângerea exercițiului libertății religioase în preajma sărbătorilor pascale – o analiză critică

- iunie 2, 2020

I. PREZENTARE CRONOLOGICĂ A ACTELOR JURIDICE PRIN CARE S-A OPERAT RESTRÂNEGEREA LIBERTĂȚII RELIGIOASE

La data de 16 martie 2020, Președintele României a semnat Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României[1], măsură ce a fost încuviințată de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020[2]. Ulterior, la 17 martie, Ministrul Afacerilor Interne a emis Ordonanța militară nr. 1 din 17 martie 2020 privind unele măsuri de primă urgență care privesc aglomerările de persoane și circulația transfrontalieră a unor bunuri[3]. Lecturând decretul se constată că acesta nu prevede nicio măsură de restrângere a exercițiului  credințelor religioase, însă ordonanța militară stipulează următoarele: «Se suspendă toate activitățiile […] religioase […] realizate în spații închise» [art. 2]. Stipularea măsurii a generat reacții puternice în rândul credincioșilor[4], dar și în rândul acelora care, în general, nu agrează prezența Bisericii Ortodoxe Române în spațiul public[5]. Nici acțiunile care aveau să pună în discuție corectitudinea juridică a actului nu au întârziat să fie înteprinse, astfel că, la 7 aprilie a.c. a fost îregistrată la Curtea de Apel Iași crerea de chemare în judecată a petentului Petrescu Ioan, formulată în contradictoriu cu pârâta Ministerul Afacerilor Interne, în Dosarul nr. 155/45/2020, obiectul acțiunii fiind: «anularea parțială a art. 2 din Ordonanța militară nr. 1/2000». Ca o coincidență, la data de 14 aprilie s-au petrecut două evenimente conexe și cu relevanță pentru analiza de față, anume:

– Admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Afacerilor Interne şi respingerea acţiunii petentului Petrescu Ioan ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

– Emiterea de către Președintele României a unui nou Decret pentru prelungirea stării de urgență pe teritoriul României[6], în Anexa nr. 1 a acestuia prevăzându-se expres că: «Slujitorii cultelor religioase recunoscute oficial în România pot oficia în lăcașurile de cult, în spații publice sau în spații private: practicile și ritualurile cu caracter public specifice cultului, fără participarea publicului; practicile și ritualurile cu caracter privat specifice cultului, precum botezurile, cununiile sau înmormântările, cu participarea numărului minim de persoane, potrivit normelor canonice și cu respectarea strictă a măsurilor de protecție individuală și colectivă pentru prevenirea răspândirii COVID-19 [art. 1 alin. (2) lit. a) și b)]. În fine, Ordonanța militară nr. 2 privind măsurile de prevenire a răspândirii COVID-19[7] a introdus la art. 2 noi alineate, în acestea stipulându-se următoarele: «Se pot oficia slujbe în lăcașurile de cult de către slujitorii bisericești/religioși, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online; se pot oficia acte liturgice/religioase cu caracter privat [botezuri, cununii, înmormântări], la care pot participa maximum 8 persoane, precum și împărtășirea credincioșilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora» [art. 9 alin. (1) pct. 1]. Măsura de prelungire a stării de urgență a fost încuviințată de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020[8].

 

II. LIBERTATEA RELIGIOASĂ LA NIVEL CONSTITUȚIONAL ȘI RESTRÂNGEREA EXERCIȚIULUI EI. ASPECTE RELEVANTE

 Libertatea religioasă, ca dimensiune[9] sau parte[10] a libertății de conștiință, este consacrată în Constituția României[11], prin intermediul mai multor alineate ale art. 29, dar mă voi referi strict la acelea care sunt relevante pentru analiza de față.

1. Libertatea religioasă la nivel constituțional

a) «Libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o formă» [art. 29 alin. (1)][12]. Credințele religioase sunt acele sentimente și acte pe care o persoană le raportează la lumea înconjurătoare și la existență. Libertatea religioasă implică atât o latură interioară cât și una exterioară de manifestare. Din perspectiva laturii interioare, ce presupune dreptul persoanei de a avea sau adopa, în forul interior, o credință, libertatea religioasă are un caracter absolut, în sensul că statul nu poate să o restrângă[13]. Din perspectiva laturii exterioare, presupunând dreptul persoanei în a-și exterioriza respectiva credință prin participare la slujbe, procesiuni etc.[14], libertatea are un caracter relativ, statul putând să o restrângă[15], însă doar pe cale de excepție, deoarece regula o constituie imposibilitatea îngrădirii credințelor religioase.

b) «Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii» [art. 29 alin. (3)]. În acest alineat sunt consacrate două principii fundamentale și conexe: libertatea cultelor religioase și organizarea lor statutară, în condițiile legii. Prin cult se înțelege: «într-o accepțiune organică–o asociație/organizație religioasă și într-o accepțiune funcțională–ritualul practicat»[16]. Cultul [asociația/organizația] are libertatea, între altele, să își exercite propriul ritual religios [slujba], bucurându-se această libertate, care este de rang constituțional. Statutul reprezintă actul juridic de organizare și, totodată, de legătură al cultului religios cu statul. Ca o paranteză, deși în Constituție se folosește doar termenul statut, în Legea nr. 489/2006 se folosește, alături de acesta, și sintagma coduri canonice [ 8 alin. (3)][17], prin urmare va rămâne în sarcina CCR să se pronunțe, pe viitor, în sens restrictiv sau extensiv, asupra constituționalității sau nu a sintagmei[18]. În fine, este de observat caracterul diriguitor al legii. Ea trasează condițiile în care cultele religioase se pot organiza și prevederile statutare nu pot contraveni legii, deoarece respectarea legii reprezintă o obligație de rang constituțional [art. 1 alin. (5)]. Așadar, vorbim de o limitare a cultelor religioase în a se organiza intern, limitare care este prevăzută de Constituție, in abstracto și care devine in concreto, atunci când legea o prevede expres[[19].

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

[2] Hotărârea Parlamentului nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020.

[3] Publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 219 din 17 martie 2020.

[4] În contextul existenței fobiei de Coronavirus, precum și a restricțiilor operate în domeniul exercițiului credințelor religioase, pe unele site-uri cu conținut religios sa vorbit de un «VAL DE INTIMIDĂRI și ACUZAȚII IRESPONSABILE cu iz de persecuție ANTI-ORTODOXĂ din partea dușmanilor ideologici ai Bisericii»; «DENUNȚ PENAL pentru PREOȚII Catedralei Mitropolitane din CLUJ pentru folosirea aceleiași lingurițe euharistice» sau «EMIL MOISE cere testarea sau IZOLAREA LA DOMICILIU A TUTUROR SLUJITORILOR BISERICII». Informație preluată de la adresa: http://www.cuvantul-ortodox.ro. Pagină accesată la data de 19 aprilie 2020, ora 19:45 [ora Franței].

[5] Este relevantă în acest sens opinia domnului Andrei Caramitru, acesta precizând pe pagina sa de Faceboock, între altele, că și el dorește instituirea aceleiași măsuri [de a închiderii bisericilor-s.n.]. De asemenea, Caramitru Junior a amenințat că va da în judecată Biserica Ortodoxă Română și că va instiga zeci de mii de oameni să îi urmeze exemplul. Mai mult, dânsul a catolgat Biserica Ortodoxă Română ca fiind deja o organizație extremistă. Tot în același spirit, și domnul Emil Moise, afirma pe pagina sa de Faceboock că: «Preoții ortodoși din România trebuie să fie testați sau izolați la domiciliu». Declarația domnului Moise a fost preluată de la adresa: www.cuvantul-ortodox.ro. Pagină accesată la data de 19 aprilie 2020, ora 19:55 [ora Franței].

[6] Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 martie 2020.

[7] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 21 martie 2020.

[8] Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020.

[9] M. Andreescu, Libertatea conștiinței. Implicații juridice și religioase, în rev. «Management Intercultural», vol. XVII, nr. 2 [34] din 2015, p. 308.

[10] Alți specialiști renumiți ai dreptului constituțional, și nu numai, afirmă că: «libertatea religioasă este parte a libertății de conștiință». M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 57.

[11] Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare [art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156]. Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18 – 19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale a României nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.

[12] Sunt de părere că, la rândul său, și art. 29 alin. (1) din Constituția României consacră, implicit, o autonomie pesonală în domeniul în domeniul libertății religioase, la fel ca art. 9 din Convenție. A se vedea, în mod deosebit, Hotărârea CEDO nr. 2346/02 în cauza Pretty c. Regatului Unit, în care s-a arătat, indirect, că autonomia personală în materie religioasă presupune: «manifestarea unei religii sau credințe prin venerare, învățare, practicare [a cultului-s.n.]». Unii specialiști în domeniu drepturilor omului, au afirmat că: «Curtea [CEDO-s.n.] nu a dat o definiție a ceea ce înseamnă autonomia, deși a folosit destul de frecvent noțiunea, în două accepțiuni: autonomie persoanlă, care decurge în principal din art. 8 din Convenție, dar care are implicații și în ceea ce privește viața religioasă, și mai ales, autonomia comunităților religioase, aflată în inima libertății de religie, garantată de art. 9 din Convenție». Pr. I.-G. Corduneanu, Neutralitatea religioasă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 206.

[13] Libertatea credințelor religioase «sub aspectul laturii interioare, are caracter absolut». Vezi în acest sens: Decizia CCR nr. 47 din 31 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a,  nr. 409 din 31 mai 2017; tot referitor la acest aspect, în literatura de specialitate s-a precizat că: «o dimensiune importantă a conţinutului juridic propriu libertății de conștiință este „dreptul de a avea o convingere”. Acesta este un drept cu caracter general, protejează forul interior, adică domeniul convingerii personale şi al credinţelor religioase. Este important de a remarca că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o convingere nu poate fi supus unor restricţii, limitări, condiţionări sau derogări». M. Andreescu, op. cit., p. 309.

[14] Pentru o opinie similară, a se vedea: M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 57.

[15] Supra. cit.

[16] I. Muraru și E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ediția a XIII-a, Ed. Ch. BECK, București, 2008, p. 181; M. Safta, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 231.

[17] Din punct de vedere istoric, expresia „cod canonic” ia naștere abia la începutul sec. al XIX-lea, când Biserica Catolică promulga primul său Codex Iuris Canonici [cf. Codex Iuris Canonici Pio X Pontificis Maximi iussu digestu Benedicti Papae XV auctoritate promulgatus (Praefatione, fontium annotatione et indice analytico-alphabetico ab Emo Petro Card. Gasparri auctus)], Romae, 1917. Arhid. G. Grigoriță, Legea nr. 489/2006 și Biserica Ortodoxă Română, în rev. «Studii Teologice», seria a III-a, anul III, nr. 2 din 2007, București, p. 198.

[18] Referitor la utilizarea sintagmei coduri canonice în legea cultelor, dar din pespectiva legalității, un reputat specialist în Drept canonic este de părere că: «ea crează două unități de măsură, respectiv „statutele de organizare” sau „codicele”. Astfel, legea  intră în conflict cu ea însăși, căci nu se mai poate vorbi despre „culte egale în fața legii și a autorităților publice” [art. 9 alin. (2)], ci de „culte cu statut de orgnizare” și de „culte cu coduri canonice”. Deci, menținerea în textul de lege a acestui tip de formulare nu poate conduce decât la crearea unui regim legislativ discriminant. Actuala legislație canonică a Bisericii Catolice cuprinde două Coduri canonice: „Codex Iuris Canonici” [pentru Biserica Catolică Latină] și „Codex Canonum Ecclesiarum Orientalum” [pentru Bisericile Orientale Catolice]. Însă, cei doi codici nu reprezintă legislația unei singure Biserici locale, ci au un caracter universal. Deci, nu poate fi vorba în nicun caz de codici ai unor Biserici catolice din România, care ar putea fi recunoscuți de Statul român. Aceasta deoarece, pentru recunoașterea acestor documente canonice, Sfântul Scaun îcheie acorduri politice cu Statul interesat, acorduri numite „concordate”. Cum singurul concordat încheiat între România și Sfântul Scaun a fost denunțat unilateral de autoritățile române prin Decretul nr. 151/18 iulie 1948, ne întrebăm ce caută expresia conduri canonice în Legea nr. 489/2006». Arhid. G. Grigoriță, op. cit. pp. 197-199; pentru unii autori citați, statutul reprezintă «modalitatea de concretizare a organizării cultului religios». M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 58.

[19] Unii specialiști, pun un semn de egalitate între ipoteza de limitare și cea de restrângere, arătând, totodată, că: «în temeiul art. 53 alin. (1) din Constituție, orice restrângere a exercițiului oricărui drept și sub orice aspect nu poate fi presupusă, ci trebuie prevăzută expres de lege». T. Bodoașcă, Utilizarea operei de către terțe persoane fără consimțământul titularului dreptului de autor, în rev. «Universul Juridic» nr. 6 din 10 iunie 2019, București, p. 24; pentru opinie întru-câtva asemănătoare, a se vedea: I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 181.

Lasă un răspuns

1 2 3 4