Răspunderea minorului în diferite ţări europene

Evoluţia delincvenţei juvenile în lume şi mai ales diversitatea formelor prin care aceasta se manifestă, ca şi gravitatea unora dintre ele (faptele săvârşite cu violenţă, de exemplu), au făcut ca regimul juridic al minorului infractor să devină o problemă de interes major. Cu alte cuvinte, dimensiunea istorică a reglementărilor pentru minori nu poate fi desprinsă de civilizaţia şi cultura juridică europeană, care includ şi experienţa românească^[1].

Unii autori^[2] confirmă observaţia atunci când afirmă că „dreptul european” – privit în sens larg şi generic, în dimensiunea culturală a valorilor şi principiilor civilizaţiei europene, echivalează cu „tradiţia juridică europeană”, explicată de originile medievale comune a unor reglementări şi de către evoluţia elementelor convergente până în epoca modernă. Acest proces este marcat, în evoluţia lui, de o pluralitate de versiuni care influenţează unicitatea de fond a substratului istorico-cultural al dreptului european pentru a face loc unor sisteme sau instituţii juridice cu tradiţii clare, distincte. Este cazul sistemelor de drept Continental (romano-germanic) şi de Common Law, în cadrul cărora întâlnim, de asemenea, tradiţii cum sunt cele ale Ţărilor scandinave, de exemplu^[3] iar odată cu codificările din secolul al XIX-lea şi o serie de variante locale ori naţionale foarte diferite^[4].

Ceea ce intervine, în prezent, ca element de noutate, în procesul general, este faptul că adaptarea legislaţiei româneşti, inclusiv cea privitoare la minori, la reglementările europene, devine obligatorie, cel puţin sub raportul principiilor ei fundamentale, din momentul în care ţara noastră s-a angajat în reforma juridică, reclamată de tranziţia de la regimul totalitar la o societate deschisă şi democratică.

Pentru actuala politică penală românească, ce vizează prioritar prevenirea delincvenţei minorilor, exigenţele care decurg din obiectivele umaniste cu privire la constituirea unui nou sistem instituţional şi a unui spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie, reprezintă suportul principiilor şi direcţiilor sale de intervenţie şi totodată garanţia asigurării unui echilibru al acţiunilor şi măsurilor pe care aceasta le generează.

S-ar putea susţine că diversitatea tipurilor instituţionale europene, de răspuns la delincvenţa minorilor, care se regăsesc, în prezent, cu variante şi în restul lumii, este dată de diversitatea reacţiilor sociale la fenomen şi la unele modele legislative ce ţin, la rândul lor, de diversitatea exigenţelor, a situaţiilor şi a interpretării comportamentelor deviante şi delincvente în societate, a varietăţii acestora şi a pretenţiilor actuale faţă de condiţia umană în general, şi nu în ultimul rând particularităţile şi intervenţiile statului în probleme de prevenire şi control^[5].

Literatura de specialitate^[6] oferă un spor de claritate în această privinţă atunci când sesizează, în cadrul deosebirilor calitative existente în mod obiectiv între ţările occidentale puternic industrializate şi celelalte ţări – prezenţa unei tipologii ca expresie a modului propriu în care se combină factorii care explică existenţa fenomenului infracţional în lumea contemporană.

Se remarcă de aceea, o mare variabilitate a criteriilor juridice cu privire la natura şi conţinutul delincvenţei juvenile determinată între altele şi de o mare diversitate a limitelor de vârstă luate în considerare pentru stabilirea majoratului penal şi nu numai.

Sunt sugestive în acest sens şi opiniile unor specialişti^[7], prin care susţin că dificultăţile de integrare europeană, sunt generate de diferenţele existente între diferite culturi juridice care se confruntă între ele pe linia a numeroase probleme dar şi de inegalitatea sistemelor de drept între care se realizează „transplantul juridic” care s-ar cere să aibă în comun caracteristicile dreptului post-modern ale secolului XXI.

O asemenea diversitate îngreunează şi întârzie, formarea unei conştiinţe europene comune, inclusiv juridică, necesară a sta la baza voinţei comune a statelor membre^[8].

Se ridică astfel problema acelor transformări legislative care să producă schimbări de percepţie a comunităţii, a societăţii în general, cu privire la noile forme de marginalizare socială, în multe cazuri cu efecte de durată, pe care le implică un sistem represiv de politică penală, astfel încât să devină posibilă lărgirea sferei de reglementări necesare a fi adaptate la legislaţia comunitară^[9] şi, în consecinţă, diminuarea spaţiului de intervenţie a dreptului penal în privinţa minorilor, cu mutarea centrului de greutate în politica socială. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât într-o viziune modernă: „sistemele de drept nu trebuie separate de contextul lor nejuridic, social, politic şi istoric deoarece principalele legi şi precedentele judecătoreşti sunt aplicabile doar prin situarea lor într-un asemenea context^[10]”.

În domeniul justiţiei pentru minori, sistemele de drept urmează două modele^[11]: cel tradițional sau penal, conform căruia începând cu o anumită vârstă minorilor li se aplică pedepse, şi cel mai recent, nepenal, care acordă prioritate măsurilor educative, în ambele modele, minorilor, sub o anumită vârstă, care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, aplicându-li-se numai măsuri de protecţie.

Modelul tradiţional penal rămâne dominant, acesta recurgând atât la pedepse cât şi la măsuri educative, cum este, de exemplu, în dreptul englez, unde minorului îi sunt aplicabile, în principiu, numai pedepse, însă mai puţin severe în privinţa duratei şi a modului de executare decât cele aplicabile infractorilor majori. Alte legislaţii prevăd existenţa unui sistem mixt de sancţiuni alcătuit din pedepse şi măsuri educative, cum este, de exemplu, cazul Elveţiei, unde minorului i se poate aplica fie o pedeapsă, fie o măsură educativă, sau cazul Germaniei, unde minorului infractor i se aplică, în paralel cu pedepsele, şi măsuri educative (unele cu caracter coercitiv, iar altele disciplinare).

Modelul nepenal pune accent pe măsurile educative, cum este de exemplu în legislaţia belgiană unde a fost lansat conceptul de „minor aflat în pericol” (Legea din 8 aprilie 1965), concept care include indisciplina, vagabondajul şi comiterea de infracţiuni.

I. Legea penală franceză, care a constituit modelul reglementării din Codul penal de la 1864 foloseşte expresia „sans discernement” care s-a tradus în legea penală română cu expresia „fără pricepere” în privinţa minorului între 8 şi 15 ani care era asimilat în acest caz cu minorul sub 8 ani. Cu privire la această categorie de minori, legea franceză prevedea achitarea minorului, în timp ce legea română folosea expresia „nu se va pedepsi”.

În doctrina franceză au existat unele controverse cu privire la vârsta minorului care nu răspunde penal. S-a susţinut că instanţa corecţională, când judecă pe minorul mai mic de 15 ani, trebuia să răspundă la două chestiuni: la cea generală, a culpabilităţii, şi la cea a discernământului (priceperii)^[12]. Dacă se declară nevinovăţia minorului şi acesta este achitat (aşa cum se prevede în textul francez) ce se întâmplă cu culpabilitatea acestuia? Ne referim la ipoteza în care acesta a lucrat fără pricepere, dar este culpabil. Unii autori francezi au fost de părere că achitarea este o declaraţie de neculpabilitate, motivând cu sintagma din textul codului „va fi achitat”, deoarece achitarea nu poate fi pronunţată decât în favoarea persoanei care nu a fost găsită culpabilă^[13]. În opinia altor autori lipsa de discernământ la minori este o scuză absolutorie, iar sentinţa dată în favoarea lor este o sentinţă de absolvire^[14].

Garraud^[15] critică ambele teorii. În ceea ce o priveşte pe prima, este de părere că nu trebuie să uităm că minorul în primul rând a fost declarat vinovat şi numai apoi s-a cercetat chestiunea discernământului, prin urmare cuvintele întrebuinţate de legiuitor nu pot fi un argument în susţinerea acestei păreri. În art. 66 C. pen. francez (1810) se prevede că „nu este crimă nici delict”, deci, adevărate cauze de neculpabilitate. Nici teoria lui Blanche nu poate fi admisă deoarece legea vorbeşte de achitare şi nu de absolvire. După Garraud, achitarea din lipsă de pricepere are un caracter cu totul special, iar sentinţa pronunţată este din unele puncte de vedere una de neculpabilitate fiindcă se referă la un minor declarat culpabil (adică vinovat), iar din alt punct de vedere o sentinţă de achitare deoarece minorul nu este responsabil.

DOWNLOAD FULL ARTICLE