Contrabalansarea a două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare și dreptul la viață privată

Reglementarea legală a dreptului la liberă exprimare

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Art. 30 din Constituție – Libertatea de exprimare

„(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații. (4) Nicio publicație nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

Aplicabilitate din perspectiva CEDO, dar și a legiuitorului constituant

Dreptul la liberă exprimare consacră două aspecte distincte:

1) Libertatea de opinie. Niciunei persoane nu îi poate fi adusă vreo atingere pentru exprimarea opiniilor sale. Aceasta este valabilă atât pentru informațiile sau ideile recepționate favorabil sau considerate drept inofensive ori indiferente, cât și pentru acelea care „scandalizează, șochează sau neliniștesc” (Petrina c. României, par. 38)^[1]. Singura rezervă o constituie paragraful al doilea al art. 10 al Convenției, care se referă la o serie de „exigențe ale pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere într-o societate democratică” (Handyside c. Marii Britanii, par. 49)^[2]. Este firesc să existe posibilitatea fiecărei persoane de a-și forma și de a-și exprima propriile concepții despre lume, viață, aspecte sociale, politice ori alte domenii de interes pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu poate fi sancționat pentru că nu împărtășește o anumită opinie sau pentru că nu dorește să își exprime o anumită opinie, chiar dacă este chestionat asupra unui subiect de interes general. Mai mult, art. 9 din Convenție reglementează libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acestea din urmă au însă un anumit specific, fiind subsumate ariei extrem de largi a libertății de exprimare.

Reprezintă oare o încălcare a libertății de exprimare următoarea situație: un restaurant aflat în centrul unui oraș turistic afișează o plăcuță care permite doar intrarea în local a persoanelor de sex feminin, doar dacă acestea poartă fustă lungă? Trebuie observat care este motivul care stă la baza acestei limitări. În ipoteza în care acel restaurant ar fi deținut de pildă, de către o persoană adeptă a religiei islamice, obligarea femeilor să poarte o anumită ținută în interiorul acestuia ar putea să aibă la bază motive religioase. Totodată, trebuie să avem în vedere și amplasarea localului, în centrul unui oraș turistic, care va fi populat în mare parte a timpului de oameni extrem de diverși din punct de vedere al naționalității, etniei, religiei și obiceiurilor. De asemenea, este necesar să facem diferența între un templu, o moschee sau alt loc sacru, pe de o parte, pe care dacă dorim să îl vizităm, ne asumăm faptul că trebuie să respectăm conduita specifică și normele nescrise ale fiecărei religii în parte și un restaurant, pe de altă parte, care este un loc în care se servește mâncare pentru absolut oricine. Există o interferență cu obligația de a nu discrimina. Să privim în alt mod lucrurile: ar exista vreo formă de discriminare dacă pe plăcuța afișată în afara localului ar scrie „permis accesul doar europenilor și americanilor”? Cu siguranță da. La fel se întâmplă și în cazul femeilor care ar putea servi masa acolo doar dacă ar purta fustă lungă. Această limitare nu are doar un caracter discriminatoriu, ci aduce atingere și libertății de exprimare a persoanelor de gen feminin, care ar putea trece pragul acelui local doar îmbrăcate în fustă lungă, nu purtând pantaloni ori fustă midi sau mini. Libertatea de opinie nu se rezumă la simpla exprimare a unor păreri, ci cuprinde și libertatea de a alege cum ne comportăm, îmbrăcăm, vorbim etc., cât timp aceste alegeri se situează în limitele moralei și cele ale legii.

2) Libertatea de informare reprezintă dreptul de a comunica informații fără restricții și totodată dreptul de a primi informații. Desigur, termenul „informație” nu se referă doar la faptele și știrile brute sau chestiunile de interes general, ci și la informațiile produse în mod deliberat cum sunt programele de radio sau de televiziune, muzica, mesajele publicitare și discursul comercial, operele de artă sau exprimarea poziției într-un proces. Libertatea de exprimare în oricare dintre formele sale intră în joc din momentul în care informația împrumută un suport destinat să facă publică. Dreptul de a primi informații este garantat de Convenție doar în măsura în care deținătorul informațiilor dorește comunicarea lor, întrucât prin art. 10 nu se urmărește asigurarea accesului la informații pe care deținătorul nu dorește să le facă publice. În același timp, observăm maniera extrem de cuprinzătoare în care legiuitorul constituant a ales să reglementeze dreptul la o exprimare liberă a individului. Astfel, art. 30 alin. (1) din Constituție face următoarea enumerare: gânduri, opinii sau credințe și libertatea creațiilor de orice fel. În plus, prin ambele instrumente juridice sunt ocrotite și suporturile prin care se transmite orice tip de informații, fiind deci ocrotită și libera circulație a acestora din urmă. Prin sintagma „alte mijloace de comunicare în public” se acoperă orice fel de mijloc de transmitere a informației către public, fie el general sau particular.

Desigur, art. 10 nu protejează idei sau opinii contrare valorilor ocrotite de Convenție (Lehideux și Isorni c. Franței, par. 53)^[3]. Constituția se află în acord cu textul Convenției și în ceea ce privește limitele acestei libertăți, care nu este una absolută. Astfel, Convenția statuează că libertatea de exprimare nu poate depăși granițele impuse de situații precum prevenirea unor infracțiuni, protejarea securității naționale, protecția sănătății, a moralei sau a drepturilor altora. În același timp, legiuitorul român a ales să detalieze un set de valori cărora nu li se poate aduce atingere în detrimentul exprimării libere a unor opinii. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Dar oare în nicio situație? Cărui alineat îi vom da prevalență când există un conflict între par. 1 și 2 ale art. 10 din Convenție? Se va realiza o contrabalansare a acestora, în special în ipoteza în care interesele concurente aparțin unor persoane fizice, nefiind implicate autorități sau instituții publice, conform dictonului „Libertatea mea se sfârșește acolo unde începe libertatea celuilalt” (John Stuart Mill).

Pentru a soluționa un astfel de litigiu, trebuie aplicat cu prioritate, standardul CEDO, astfel cum reiese din textul art. 11 și 20 din Constituție. Astfel, art. 11 din Constituție, intitulat „Dreptul internațional și dreptul intern” prevede: „(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției”, în timp ce art. 20 statuează că: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Obligațiile statului pentru a conferi legitimitate dreptului la liberă exprimare

Există o serie de obligații pozitive, dar și negative ale statului. Pentru a stabili dacă există o obligație pozitivă, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesul general și interesele indivizilor (Frăsilă și Ciocîrlan c. României, par. 55). Întinderea acestei obligații variază inevitabil, în funcție de diversitatea situațiilor din fiecare stat și de alegerile care trebuie făcute în privința priorităților pe de o parte, și a resurselor, pe de altă parte. Această obligație nu trebuie să fie interpretată nici în sensul de a impune autorităților o sarcină excesivă sau disproporționată. Poate fi vorba despre obligația de a legifera sau despre intervenția în raporturile dintre privați, astfel încât dreptul să fie ocrotit. În privința obligației negative principale a statului, nu se poate aduce atingere sau limita dreptul la liberă exprimare în așa măsură încât acesta să existe doar la nivel pur teoretic. Astfel, există situații care se concretizează într-o serie de ingerințe în libertatea de exprimare. Pentru ca ingerința să rămână în acest stadiu și să nu devină o încălcare, există o serie de pași de urmat. Astfel, trebuie să verificăm dacă este vorba despre o ingerință, dacă aceasta este prevăzută de lege, dacă urmărește un scop legitim și dacă este necesară într-o societate democratică. O ingerință în dreptul la liberă exprimare nu contravine Convenției dacă este prevăzută de lege, vizează unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate de par. 2 și dacă este necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestor scopuri (Axel Springer Ag. c. Germaniei, pct. 76)^[4]. Pot exista ingerințe de natură preventivă, concretizate în acte ale autorităților care nu permit expunerea unor idei și informații, ingerințe de natură punitivă, de pildă sancționarea jurnaliștilor de către instanțele naționale ca urmare a publicării unui articol într-un ziar local prin condamnarea acestora la pedeapsa închisorii^[5] și interdicția profesiei de jurnalist (Cumpănă și Mazăre c. României, par. 84, respectiv 115 și 118) sau sancționarea prin obligarea la plata unor daune-interese și interzicerea publicării unor materiale (de exemplu, Axel Springer Ag. c. Germaniei, par. 75) sau ingerințe intervenite în cursul difuzării unor informații, de pildă confiscarea unor cărți aflate deja pe piață, când se urmărește atât pedepsirea pentru punerea în circulație, cât și prevenirea răspândirii materialelor (Alinak c. Turciei, par. 24)^[6]. Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege, adică să se regăsească într-un text de lege intern. Poate fi vorba despre o infracțiune, ca aceea de tulburare a liniștii și ordinii publice, reglementată de art. 371 C. pen. ori despre o contravenție, ca aceea prevăzută de Legea nr. 61/1991. Aspecte importante sunt calitatea legii și, sub aspect material, ca aceasta să fie previzibilă și accesibilă. Previzibilitatea se referă la formularea textului legal în termeni suficient de clari pentru ca orice persoană să poată anticipa situațiile în care ea se aplică. Condiția este îndeplinită când justițiabilul poate ști, pornind de la textul legal relevant și, după caz, printr-o operațiune de interpretare a conținutului acestuia de către instanțe, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală (Bucur și Toma c. României, par. 81)^[7]. Legea trebuie să ofere suficiente garanții contra arbitrariului. Legea accesibilă este aceea al cărui text poate fi cunoscut de orice persoană interesată. O altă condiție esențială este aceea ca ingerința să fie necesară și proporțională într-o societate democratică. Necesitatea se referă la corespondența dintre ingerința incriminată și „nevoia socială imperioasă” (Cumpănă și Mazăre c. României, par. 88), urmând a se verifica „pertinența și suficiența” argumentelor invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința. Statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfel de nevoie, dar aceasta este compatibilă cu un control european, în ceea ce privește atât legislația, cât și hotărârile care o aplică, inclusiv cele pronunțate de o instanța independentă. Trebuie făcută de asemenea distincția între fapte, a căror materialitate poate fi dovedită, și judecăți de valoare, a căror exactitate nu poate fi probată. Dacă este lipsită de orice fundament de fapt, o judecată de valoare va fi însă excesivă (Cumpănă și Mazăre c. României, par. 98 și 99)^[8]. Condiția proporționalității este respectată dacă intervenția în libertatea de exprimare se află într-un raport rezonabil cu scopurile legitime urmărite. Pentru aprecierea caracterului proporțional se iau în calcul: măsura în care subiectul abordat în cadrul exprimării litigioase este de interes public, gravitatea și contextul afirmațiilor, natura și severitatea sancțiunii aplicate. În acest context, se analizează justul echilibru între dreptul la liberă exprimare (art. 10 din Convenție) și dreptul la respectarea vieții private (art.8 din Convenție). Ce înseamnă scopul legitim? Scopurile având caracter legitim sunt cele prevăzute în paragraful al doilea al art. 10 CEDO, respectiv: apărarea securității naționale, apărarea integrității teritoriale, apărarea siguranței publice, apărarea ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale, garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești.

DOWNLOAD FULL ARTICLE