Regimuri matrimoniale europene – soluții privind jurisdicția competentă

I. Introducere

Noile regulamente europene, în materia regimurilor matrimoniale și efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate se aplică începând cu data de 29 ianuarie 2019. Debutul aplicării este un prilej pentru a inventaria unele aspecte care sunt de resortul jurisdicției internațional competente. Primele lecturi critice ale regulamentelor (prezente, deja, în literatura de specialitate) vor fi urmate de problemele pe care le va ridica practica aplicării actelor normative europene. Pe de altă parte, noile reglementări au utilitate în ceea ce privește cooperarea judiciară, pe linia regimurilor matrimoniale și a efectelor patrimoniale ale parteneriatelor. Simplificarea cooperării va fi sprijinită de aplicarea celor două regulamente. Deocamdată, doar o parte dintre statele europene aplică acestor noi prevederi, România nefiind între țările care au agreat cooperarea.

Regulamentul (UE) 2016/1103 se preocupă de aspectele îndeobște tratate în contextul cooperării judiciare în materie civilă și comercială. Competența^[1] în cadrul regimurilor matrimoniale este decelată pe culoarul soluțiilor clasice și aduce unele aspecte de noutate. Legea aplicabilă este una dintre cele mai interesante părți din structura Regulamentului, datorită punctelor de legătură pe care le consacră și efectelor mutabilității voluntare a lex causae. Recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor concentrează, în principal, procedurile aferente și motivele pentru care hotărârea străină este refuzată la recunoaștere pe teritoriul forului.

Abordarea aspectelor de jurisdicție este subsumată „claselor” de competență pe care Regulamentul le stabilește și incidentelor procedurale (care prezintă particularități în contextul aplicării actului normativ pe teritoriul statelor membre).

Regimul matrimonial cu element de extraneitate este una dintre zonele de actualitate, datorită complexității și dinamicii relațiilor generate în cadrul cuplurilor internaționale. El este piatra unghiulară a organizării relațiilor dintre soți și are, ca unic izvor căsătoria, fiind considerat carta patrimonială a familiei^[2]. Național^[3] sau transfrontalier, regimul matrimonial^[4] rămâne o instituție de care nu se poate face abstracție, ci, dimpotrivă, complică raporturile de cuplu în viața privată internațională; realitatea transfrontalieră a introdus în ecuație factori care reclamă normative corespunzătoare.

Astăzi, la fel ca odinioară, provocările pe care lansează gestiunea raporturilor patrimoniale de cuplu se află în atenția specialiștilor, iar soluțiile avansate se află sub semnul dezbaterii. Cuvintele ce urmează rămân actuale: „«Le droit international privé des régimes matrimoniaux est un domaine déchiré par les controverses comme un champ de bataille labouré par les balles et les boulets». En effet les divergences sont grandes entre les Etats et les idées directrices n’apparaissent pas toujours clairement”^[5].

II. Prezentare generală a aspectelor de competență

Premisa valorificată de către legiuitorul european este consolidarea securității juridice, previzibilității și autonomiei părților. Reflectând mobilitatea în creștere a cuplurilor pe durata căsătoriei, Regulamentul propune soluții care să faciliteze „administrarea corectă a justiției” și oferă variante pentru ipostazele litigioase.

Procedurile conexe sunt expresia relației noului Regulament european cu instrumente similare (cu alte regulamente europene) în materii învecinate regimurilor matrimoniale. Realitatea normativă urmează fidel realitatea transfrontalieră: amplificarea interrelaționării între indivizi antrenează soluții care presupun conexiuni necesare între regulamentele europene – așa încât, beneficiul să aparțină soților, printr-o optimă gestionare a raporturilor patrimoniale. Cele două acte normative cu care relaționează noul Regulament sunt anterioare anului 2016 [anul intrării în vigoare a Regulamentului (UE) 2016/1103]. Primul este Regulamentul (UE) nr. 650/2012, care are ca obiect succesiunile internaționale^[6]. Cel de al doilea este Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 cu privire la divorț, separarea de drept sau anularea căsătoriei^[7].

Apoi, este reglementată ierarhia factorilor de legătură, pentru stabilirea competenței, în acele cazuri în care procedurile conexe nu sunt operaționale. Alegerea forului este la dispoziția părților, în favoarea instanțelor judecătorești din statul membru a cărui lege este aplicabilă sau în favoarea instanțelor judecătorești din statul membru în care s-a încheiat căsătoria. Se prevede că, pentru a acoperi toate situațiile posibile, statul membru în care s-a încheiat căsătoria ar trebui să fie statul membru al autorităților în fața cărora s-a încheiat căsătoria. Declinarea competenței, în mod excepțional, poate fi dispusă, atunci când căsătoria nu poate fi recunoscută, în sensul procedurilor referitoare la regimul matrimonial. Situațiile de denegare de dreptate se rezolvă prin intermediul forum necessitatis, astfel că, este permis unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, în cazuri excepționale, să se pronunțe cu privire la un regim matrimonial care prezintă o legătură strânsă cu un stat terț. Litispendența evită pronunțarea de hotărâri contradictorii, atunci când, aceeași cauză privind regimul matrimonial, se află pe rolul unor instanțe judecătorești diferite, din țări membre diferite.

III. Tabloul competenței jurisdicționale în Regulamentul (UE) 2016/1103

1. Procedurile conexe în materie de competență jurisdicțională

Două acte normative europene reglementează chestiuni care atrag competența anumitor instanțe de judecată, chiar și pentru aspecte de regim matrimonial: Regulamentul (UE) nr. 650/2012 și Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Fiecare dintre acestea poate să antreneze, în funcție de situația concretă, judecarea problemelor de regim matrimonial, fie de către instanța sesizată cu probleme succesorale, fie de către instanța investită cu divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei.

Rezultă că procedurile reglementate de art. 4 și 5 din Regulamentul (UE) 2016/1103 sunt în relație cu două acte normative europene – care, la rândul lor, conferă competență instanțelor pe care le menționează expres, pentru materia succesiunilor și pentru materia divorțului, separării de drept, anulării căsătoriei^[8]. Odată ce instanța de judecată este sesizată, conform prevederilor Regulamentului (UE) nr. 650/2012 sau Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, ea are posibilitatea să rețină spre soluționare unele cereri pe care, în mod normal – în cadrul competenței sale – nu le-ar fi putut rezolva.

1.1. Competența în caz de deces al unuia dintre soți (art. 4). „Atunci când o instanță judecătorească dintr-un stat membru este sesizată în materia succesiunii unui soț în temeiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012, instanțele judecătorești din statul respectiv sunt competente să se pronunțe cu privire la aspectele privind regimurile matrimoniale care au legătură cu respectiva cauză succesorală”.

Îndeplinirea condițiilor legale atrage competența de soluționare a aspectelor de regim matrimonial de către instanțele judecătorești^[9] din statul membru sesizat în materie de succesiune. Este necesar, așadar, ca:

a. instanța inițial sesizată să fie instanța judecătorească dintr-un stat membru;

b. instanța să fie sesizată în materia succesiunii unuia dintre soți.

Odată îndeplinite cumulativ cerințele, operează prorogarea de competență, în favoarea jurisdicției arătate. Este o extindere a competenței doar în ceea ce privește aspectele de regim matrimonial „care au legătură cu respectiva cauză succesorală”. Suntem în prezența unei prorogări legale de competență, întrucât extinderea competențelor are loc în temeiul dispozițiilor legale.

1.2. Competența în caz de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei (art. 5). „Fără a aduce atingere alin. (2), atunci când o instanță judecătorească dintr-un stat membru este sesizată să se pronunțe asupra unei cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, instanțele judecătorești din statul respectiv sunt competente să se pronunțe cu privire la aspectele privind regimul matrimonial care au legătură cu cererea respectivă” [art. 5 alin. (1)].

Prorogarea legală de competență operează în următoarele condiții:

a. instanța care urmează a-și extinde competența este instanța dintr-un stat membru;

b. procedura este pendinte în fața acestei instanțe;

c. obiectul cererii cu care este investită instanța din statul membru este divorțul, separarea de drept sau anularea căsătoriei, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 22011/2003;

d. soții nu au încheiat un acord de alegere a forului, pentru temeiuri specifice de competență.

Alin. (2) prevede posibilitatea ca soții să încheie un acord privind competența în materia regimurilor matrimoniale, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții cu privire la instanța judecătorească sesizată să se pronunțe cu privire la divorț, separarea de drept sau anularea căsătoriei.

Prorogarea convențională de competență este limitată de existența suprapunerii între instanța de judecată sesizată să se pronunțe cu privire la cererea de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei și instanțele menționate în art. 5 alin. (2) lit. a)-d).

Prorogarea prin acordul părților operează atunci când instanța judecătorească sesizată să se pronunțe cu privire la cererea de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei:

– este instanța judecătorească dintr-un stat membru pe al cărui teritoriu reclamantul are reședința obișnuită, cu condiția să fi locuit pe teritoriul acelui stat cel puțin un an, imediat înainte de introducerea cererii [conform Regulamentului (CE) nr. 2201/2003];

– este instanța judecătorească din statul membru de cetățenie a reclamantului, în condițiile în care reclamantul are reședința obișnuită pe teritoriul statului respectiv și a locuit pe teritoriul acestuia cel puțin 6 luni, imediat înainte de introducerea cererii [conform Regulamentului (CE) nr. 2201/2003];

– este sesizată în virtutea art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în caz de conversiune a separării de drept în divorț;

– este sesizată în virtutea art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în caz de competențe reziduale.