Arestarea preventivă – regulă sau excepţie în desfăşurarea procesului penal

De la începutul anului 2015 mass-media are în prim planul ştirilor arestări peste arestări, mai ales în materia infracţiunilor de corupţie presupus a fi comise de persoane cu cele mai înalte funcţii publice în stat, în partid, dar şi din justiţie, din mediul privat, alte medii, infracţiuni de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Deşi până în prezent nu am cunoştinţă de numărul de persoane cercetate penal împotriva cărora s-a început procesul penal şi cel împotriva cărora s-a formulat propunere de arestare preventivă de către procuror în acest an, totuşi, percepţia publică ar fi aceea că procesul penal se desfăşoară astăzi, de regulă, în stare de arest cu aceste persoane cercetate, şi nu în stare de libertate, care este starea firească, normală de desfăşurare a unui proces penal.

Sigur, reacţii nu au întârziat să apară existând în momentul de faţă un Proiect de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală ce va fi supus dezbaterii parlamentare, dar şi un comunicat al Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu privire la aceste propuneri de modificare a Codului de procedură penală, pe care le consideră că pot să afecteze eficienţa investigaţiilor în dosarele de corupţie.

Consider însă că actuala reglementare procesuală penală în materia măsurilor preventive trebuie păstrată, reglementare care totuşi echilibrează dreptul statului prin procuror de a acuza şi de a dispune măsuri preventive  privative şi restrictive de libertate atunci când se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală şi dreptul persoanei acuzate, asistată sau reprezentată de apărător, de a beneficia de o paletă largă de măsuri preventive, în afara arestării preventive, printre care şi măsura arestului la domiciliu, instituţie procesuală eminamente nouă introdusă în actualul Cod de procedură penală.

Susţinerile sau opiniile reperate în spaţiul public privind existenţa unui stat poliţienesc ca urmare a exceselor de putere a procurorilor, în contradicţie însă cu altele ce legitimează lupta procurorilor împotriva corupţiei pentru consolidarea unui stat democratic, trebuie arbitrate numai şi numai de judecător care are întreaga responsabilitate după „binomul”, un termen uzitat astăzi, procurorul propune – judecătorul dispune.

În acest sens, arăt în continuare că dispoziţiile legale în materia arestării preventive consacră la nivel de principiu caracterul excepţional al măsurii arestării preventive şi totodată caracterul subsidiar al acesteia în raport cu celelalte măsuri preventive restrictive de libertate.

Astfel, arestarea preventivă poate fi dispusă numai dacă luarea unei alte măsuri preventive, cum ar fi arestul la domiciliu, controlul judiciar pe cauţiune, controlul judiciar nu ar fi suficiente pentru realizarea scopului legitim urmărit, aşa cum e prevăzut în dispoziţiile art. 202 C. pr. pen., şi anume buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Aşadar, măsura arestării preventive este ultima alegere, după ce judecătorul a analizat toate celelalte măsuri preventive alternative ce pot fi dispuse în cauză, o atare analiză a posibilităţii luării şi a altor măsuri preventive, rezultând cu prisosinţă din jurisprudenţa C.E.D.O, dar care nu este menţionată în mod riguros, distinct în reglementarea Codului de procedură penală, care s-a rezumat numai la principiul  proporţionalităţii rezultat, de asemenea, din aceeaşi jurisprudenţă C.E.D.O şi consacrat în dispoziţiile art. 202 alin. (3) C. pr. pen. în care se arată că „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei adusă persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.

Mai mult, cu referire tot la principii, la forţa prioritară pe care o au comparativ cu alte reguli de desfăşurare a procesului penal, e necesar a sublinia că legiuitorul român, pentru a armoniza, a compatibiliza legislaţia noastră cu legislaţia şi jurisprudenţa C.E.D.O, a reglementat tot la nivel de principiu fundamental al dreptului procesual penal, dreptul la libertate şi siguranţă consacrat în art. 9 C. pr. pen. în care se precizează fără dubii, în mod extrem de clar, că măsurile preventive se iau în mod excepţional în cursul procesului penal, termenul „excepţional” neregăsindu-se în conţinutul aceluiaşi principiu în reglementarea anterioară a Codului de procedură penală.

Astfel, alin. (2) al art. 9 ce consacră principiul „Dreptul la libertate şi siguranţă” are următoarea formulare: „Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în  condiţiile prevăzute de lege”.

Este adevărat că o atare prevedere expresă, urmare a acestui principiu, se regăseşte ulterior în Codul de procedură penală în materia măsurilor preventive numai la secţiunea vizând dispoziţiile speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor, mai exact, în dispoziţiile art. 243 alin. (2) în care se arată că „Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod excepţional…”.

Aceasta însă nu îndreptăţeşte a se considera că acest caracter excepţional al luării măsurii arestării preventive faţă de minor nu poate fi reţinut şi în cazul reglementărilor procesuale penale vizând arestarea preventivă  faţă de major, din moment ce la nivel de principiu, aşa cum e prevăzut la art. 9 alin. (2) C. pr .pen. este instituit caracterul excepţional al măsurii arestării preventive ca o garanţie a dreptului „oricărei persoane la libertate şi siguranţă” – deci în aprecierea mea, atât persoana minoră, cât şi persoana majoră – garanţie prevăzută la nivelul aceluiaşi principiu, dar la alin. (1) al art. 9 C. pr. pen..

Aşadar, faţă de cele arătate, în opinia mea, la nivel de principiu, dar şi la nivelul reglementărilor procesuale penale vizând titlurile, capitolele şi secţiunile rezervate materiei arestării preventive este instituit caracterul excepţional al luării măsurii arestării preventive, mai exact, ca şi excepţie, şi nu ca regulă, în timpul desfăşurării procesului penal.

Totul însă depinde de judecător, care trebuie să interpreteze aceste dispoziţii legale numai în sensul dorit de legiuitor în litera legii, dar şi în spiritul ei, legi ce guvernează societatea românească de astăzi.

Aceasta deoarece în sistemul judiciar în ansamblul său într-un stat democratic judecătorul independent este coloana vertebrală a unui stat de drept pe care cu greu îl construim, ce asigură verticalitatea acestuia în aplecările spre „stânga” sau spre „dreapta”, pe care o societate le poate avea într-un demers legitim al evoluţiei sale.

Poziţionându-l pe judecător ca responsabil şi el de evoluţia societăţii ca stat de drept prin rolul pe care îl are de echilibru între puterile statului, încerc să atrag atenţia că răspunderea sa este imensă şi că singura sa apărare în faţa unor eventuale excese sau atacuri ca urmare a unor nemulţumiri cauzate de soluţiile date – el este la mijloc între disputa dintre procuror şi avocat – este numai şi numai legea, mai exact respectarea acesteia în litera ei, dar şi în spiritul ei, aşa cum am menţionat.

În fond, dacă în lege se prevede astăzi că măsura arestării se ia în mod excepţional – și aceasta este legea – judecătorul trebuie s-o aplice întocmai, să se supună legii pentru că numai el răspunde de aplicarea ei justă şi corectă.

Interesant de subliniat că singura răspundere a procurorului în materia atât de sensibilă a restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este numai în cazul reţinerii, reţinere care durează maximum o zi – 24 de ore – pe când judecătorul este pasibil de răspundere pentru o privare de libertate de zile, săptămâni, luni şi chiar ani de zile.

Aşadar, faptul că procurorul răspunde atât de „puţin”, iar judecătorul atât de „mult” poate să fie şi aceasta uneori o posibilă explicaţie a frecventelor propuneri de arestare preventivă de soluţionarea cărora procurorul nu răspunde, răspundere care aparţine în mod exclusiv judecătorului, aşa cum s-a arătat.

De aceea, formularea frecventă a propunerii de arestare preventivă de către procuror pe fondul corupţiei şi a criminalităţii organizate ce afectează profund societatea românească – fenomene ce se impun a fi stopate sau cel puţin diminuate –  trebuie analizată extrem de responsabil de către judecător în cazul concret dedus judecăţii în funcţie de faptă şi de persoană, urmând ca această măsură să fie luată numai dacă nu sunt necesare toate celelalte măsuri alternative prevăzute de lege, cum ar fi arestul la domiciliu, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, pe care judecătorul le-ar considera insuficiente pentru realizarea scopului prevăzut de lege şi numai după analiza acestor măsuri preventive mai blânde ca şi coerciţie să se orienteze la măsura extremă, cea mai severă de restricţionare şi privare de libertate cum este arestarea preventivă.

Am încercat potrivit argumentelor şi motivărilor mai sus prezentate să arăt că sunt reglementări suficiente şi clare consacrate în principiile fundamentale ale procesului penal de la care nu poate exista derogare, prin care se statuează că regula desfăşurării procesului penal este aceea cu inculpatul în stare de libertate şi nu în stare de arest preventiv, important fiind ca judecătorul să aplice şi să interpreteze legea în acest sens.

În continuare, consider însă că există şi imperfecţiuni, necorelări ale legii procesuale penale – identificate poate pentru prima oară în literatura de specialitate – ce nu corespund, în opinia mea, caracterului excepţional al luării măsurii arestării preventive degajat din principiile arătate mai sus şi care pot fi deseori suportul orientării judecătorului de a dispune ca regulă, şi nu ca excepţie luarea măsurii arestării preventive.

În acest sens voi face trimitere la textele concrete pe care legiuitorul le-a avut în vedere la luarea măsurilor preventive, şi nu la nivel de principiu, şi anume cele prevăzute de art. 223 alin. (1) C. pr. pen. ce vizează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive şi cele prevăzute de art. 309 alin. (1) C. pr. pen. ce vizează punerea în mişcare a acţiunii penale.

Astfel, potrivit art. 223 alin. (1) C. pr. pen. măsura arestării preventive poate fi luată „…numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune…” desigur şi dacă există celelalte condiţii prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. „Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune….”, dacă sunt  îndeplinite celelalte condiţii prevăzute de lege.

În legătură cu unul dintre aceste texte, şi anume cel menţionat în art. 223 alin. (1) C. pr. pen. deseori s-a auzit în spaţiul public că e suficientă suspiciunea rezonabilă ce rezultă din probe pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru ca o persoană să fie arestată. Mai exact, se susţine că numai pe baza unei suspiciuni rezonabile – nu certitudini –  ce poate fi suportul unui posibil exces din partea procurorului, se poate lua de judecător măsura arestării preventive ceea ce, în opinia mea, o astfel de susţinere nu poate corespunde caracterului excepţional al luării măsurii arestării preventive aşa cum e instituit prin reglementările la nivel de principiu din Codul de procedură penală arătate mai înainte.

Chiar dacă textul art. 223 alin. (1) prevede în acest sens, totuşi, corelând aceste prevederi vizând soluţionarea propunerii de arestare preventivă de către judecător cu prevederile art. 309 alin. (1) C. pr. pen. privind punerea în mişcare a acţiunii penale de către procuror –  corelare indispensabilă pentru că măsura arestării preventive nu poate să fie luată decât după punerea în mişcare a acţiunii penale – se poate ajunge la concluzia că măsura arestării preventive nu poate fi dispusă pe baza unei suspiciuni rezonabile ce a rezultat din probe că s-a săvârşit o infracţiune, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 223 alin. (1), ci numai pe baza certitudinii ce rezultă din probe că o persoană a săvârşit o infracţiune aşa cum rezultă din  dispoziţiilor art. 309 alin. (1) C. pr. pen.

Voi încerca să argumentez această susţinere comparând conţinutul acestor texte,  nu înainte însă de a avea în vedere etapele, fazele mai exact, dinamica de ansamblu a desfăşurării oricărui proces penal, extrem de relevantă pentru demonstraţia mea.

Astfel, procesul penal se declanşează odată cu începerea urmăririi penale in rem după care urmează efectuarea în continuare a urmăririi penale in personam şi apoi punerea în mişcare a acţiunii penale, condiţie obligatorie ca suspectul să devină inculpat pentru a putea fi arestat.

Pentru a se dispune arestarea potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (1) trebuie să existe un minim de probe, nu toate, pentru că urmărirea penală nu este finalizată, din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune.

În legătură cu termenul de suspiciune folosit de legiuitor, acesta, conform  Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX) trimite la cuvântul „bănuială” prin care, tot în acelaşi DEX este explicat şi termenul de suspect care înseamnă printre altele şi „a bănui pe cineva de rău”.

Aş considera că acest termen de „suspiciune” folosit şi în Codul de procedură penală este urmarea definirii şi a subiectului procesual principal al procesului penal care este „suspectul”, deşi cred că formularea cea mai inspirată era preluarea expresiei adecvate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, traducerea din limba franceză, şi anume motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.

Aşadar suspiciunea poate fi interpretată ca bănuială, care la rândul ei este explicată în acelaşi text prin „presupunere, presimţire, supoziţie”, bănuiala nefiind asimilată cu certitudinea.
 

DOWNLOAD FULL ARTICLE