Consideraţii juridice asupra secretului profesional medical, între obligația de păstrare și obligația de divulgare a lui
Ilie Dumitru - septembrie 30, 2016LEGAL CONSIDERATIONS ON MEDICAL PROFESSIONAL SECRECY, BETWEEN THE OBLIGATION TO KEEP THE SECRET AND OBLIGATION TO DISCLOSE THIS
To keep professional secrecy is an obligation that can be found in many legal systems and the medical field is one of the oldest that was introduced this obligation.
Modern society, cutting-edge medical technologies, means of communication and other such elements have also generated new problems not only in strictly medical area and especially in the field of medical ethics, but also in the law.
This article proposes an insight into the issues relating to Romanian legislation about medical professional secrecy, with forays into the legislation of other countries, and notes the need for legal debate and potential legislative changes on both of unwarranted extension of the obligation of keeping medical secrecy and of the need to establish more clearly where the doctor has the right or is required to disclose confidential information.
Keywords: medical professional secret, patient, right to be informed, privacy
1. Secretul profesional. Noţiune şi conţinut
Exercitarea unor profesii implică, în multe cazuri, şi obţinerea de către profesionistul respectiv, de la o altă persoană, a unor informaţii în legătură cu aceasta şi care, dacă ar fi divulgate altcuiva, i-ar putea produce un prejudiciu.
Toate aceste informaţii obţinute de o persoană în exercitarea profesiei sau practicarea meseriei sale intră în conceptul mai larg de secret profesional.
Desigur că sunt şi situaţii în care profesionistul află anumite informaţii care însă nu au legătură cu un individ anume, ci cu anumite tehnici, proceduri, reţete de producţie, know-how, metode de fabricaţie etc., dar care nu fac parte din setul de informaţii protejate de obligaţia generică de păstrare a secretului profesional, ci intră în conţinutul altor categorii juridice precum „informaţii confidenţiale”, „secrete de fabricaţie”, „secrete de serviciu” etc.
Ne vom referi în prezentul articol exclusiv la secretul profesional, adică la protecţia datelor şi informaţiilor obţinute de o persoană în virtutea profesiei sau funcţiei pe care o deţine, referitoare la sănătatea, viaţa intimă, credinţa, familia, averea sau orice alt aspect privitor la o altă persoană.
Secretul profesional, deşi pare o noţiune simplă, presupune multe nuanţe, implică multe faţete, determinate nu doar de multitudinea de profesii/meserii în care intervine obligaţia de păstrare a secretului profesional.
Preotul nu are dreptul să rostească nimic din ceea ce află de la enoriaşii săi, avocatul şi medicul nu pot niciodată să dezvăluie cuiva ce au aflat de la clienţii lor.
Acestor trei profesii, poate cele mai vechi dintre cele în care secretul profesional este un punct cardinal, li s-au adăugat şi altele în epoca modernă: notarul, contabilul, farmacistul, psihologul, consultantul fiscal etc.
Însă problema determinării întinderii obligaţiei de păstrare a secretului profesional este tot atât de veche precum şi secretul însuşi. Ea s-a născut în contextul în care era evident că aplicarea strictă a principiului păstrării secretului profesional poate avea consecinţe dezastruoase.
Prima dificultate în stabilirea întinderii acestei obligaţii rezidă în stabilirea contextului în care posesorul informaţiei confidenţiale l-a divulgat profesionistului. Este esenţial de determinat dacă persoana în cauză s-a adresat celeilalte ca unui amic de la care cere un sfat sau ca unui profesionist.
Preotului, spre exemplu, i se adresează enoriaşii săi rareori cu întrebări legate de teologie, de dogmatică, de religie aplicată. De cele mai multe ori i se povestesc simple întâmplări de viaţă şi i se cer (sau nu) sfaturi, ca unui prieten. Este preotul obligat să păstreze secretul şi asupra acestor informaţii?
Printr-o decizie mai veche, Curtea de casaţie din Franţa a statuat că nu intră în sfera secretului profesional informaţiile transmise preotului atunci a fost consultat ca un simplu particular, apt prin demnitatea sa şi prin cunoaşterea profundă a naturii umane să primească destăinuiri ale altora şi să le dea sfaturile cerute. Dimpotrivă, este obligat să păstreze secretul asupra celor pe care le află atunci când este în poziţia unui confident de neînlocuit din perspectiva statutului său religios şi a puterilor sacerdotale cu care a fost învestit.[1]
A doua mare dificultate reiese din volatilitatea liniei de demarcaţie dintre interesul individual şi cel general, al societăţii în întregul ei.
În jurisprudenţa din Statele Unite ale Americii, un caz celebru, cazul Tarasoff, intrat ulterior în manualele de etică medicală şi de drept din SUA si apoi din întreaga lume, a schimbat perspectiva abordării problematicii secretului profesional.
În octombrie 1968, mai mulţi colegi de la Universitatea Berkeley, California, au participat la o serată dansantă. Printre ei şi Prosenjit Poddar şi Tatiana Tarasoff. După un sărut banal între cei doi, Poddar a devenit convins că între ei există o relaţie serioasă, deşi colega sa Tarasoff îi mărturisise că este implicată într-o altă relaţie de mai multă vreme. Poddar a devenit deprimat, a început să vorbească incoerent, şi-a neglijat studiile şi sănătatea.
Mai târziu, după ce i-a relatat unui prieten că ar vrea să arunce în aer camera Tatianei din căminul universităţii, acesta l-a convins să consulte un medic. Poddar a început şedinţe de psihoterapie, însă după un timp i-a declarat medicului că intenționează să o omoare pe Tarasoff la întoarcerea ei din vacanţa de vară (1969). Medicul a informat imediat poliția, transmiţându-le că Poddar este periculos şi ar trebui internat într-un spital psihiatric. Poliţia l-a arestat şi investigat pe Poddar, dar l-a eliberat în schimbul unei promisiuni a acestuia că nu se va mai apropia de Tatiana.
Două luni mai târziu, în octombrie 1969, Poddar a intrat în casa Tatianei Tarasoff, a omorât-o cu un cuţit de bucătărie şi apoi s-a predat poliției.
Părinții Tatianei au acuzat Universitatea Berkeley, psihoterapeutul şi Politia de incapacitatea de a preveni o astfel de crimă, și, de asemenea, că nu i-au avertizat în legătură cu pericolul în care se afla fiica lor.
Psihoterapeutul s-a apărat invocând obligaţia sa de păstrare a secretului profesional.
Curtea Supremă a statului California a statuat că „o dată ce un terapeut determină sau, în conformitate cu standardele profesionale aplicabile în mod rezonabil, ar fi trebuit să determine, că un pacient reprezintă un pericol grav de violenţă asupra altora, el are datoria de a exercita o grijă rezonabilă pentru a proteja victima previzibilă a acestui pericol. Având în vedere că îndeplinirea acestei obligaţii de diligenţă va varia în mod necesar în funcţie de circumstanţe, în fiecare caz caracterul adecvat al comportamentului terapeutului trebuie măsurat în raport cu standardul de neglijenţă tradiţională a asigurării îngrijirii rezonabile în circumstanţele date”.
Curtea a concluzionat că „un medic nu poate înşela încrederea încredinţată lui în cursul îngrijirii medicale, cu excepţia cazului în care este obligat să facă acest lucru prin lege sau cu excepţia cazului în care devine necesar pentru a proteja bunăstarea individului sau a comunităţii[2]”.
Această hotărâre judecătorească a dus la modificări în abordarea problemelor de etică medicală, iar în plan juridic a însemnat trecerea de la „dacă” la „când” şi „cum” se dezvăluie un secret, medical şi nu numai.
În dreptul român, din punct de vedere al izvorului său legal primar, secretul profesional este ocrotit de prevederile art. 227 Cod penal[3], care prevede că „Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.
Având în vedere că problematica specifică fiecărei profesii ar necesita o lucrare amplă în legătură cu secretul profesional, ne vom limita analiza, în continuare, exclusiv la profesia de medic, respectiv la secretul profesional medical.
2. Temeiul juridic al obligaţiei de păstrare a secretului medical
Părintele medicinei, grecul Hipocrate (460-370 î.Chr.) a redactat un jurământ[4] pe care îl depun toţi absolvenţii unei facultăţi de medicina la terminarea studiilor şi primirea dreptului de practică medicală şi care a devenit un cod moral al oricărui medic în exercitarea profesiei sale de-a lungul vieții:
„Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afara de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie”.
În prezent însă, confidențialitatea informaţiilor medicale şi obligaţia medicului de a păstra secretul medical este reglementata în diverse acte normative şi etice, atât naţionale, cât şi internaţionale.
De altfel, chiar şi Jurământului lui Hipocrate, după ce a primit o formă actualizată[5], a depăşit statutul de normă etică medicală, devenind o normă juridică prin includerea lui în textul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii[6]. Art. 384 alin. (1) din aceasta prevede că „La primirea în rândurile CMR[7], medicul va depune jurământul lui Hipocrate(…):
„Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
a. Asociaţia Medicală Mondială a adoptat şi un Cod internaţional al eticii medicale[8], care enumeră obligaţiile medicului, incluzând-o şi de cea de a „respecta dreptul pacientului la confidenţialitate”.
b. Art.17 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România[9] prevede astfel:
„Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa”.
c. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii include printre obligaţiile medicilor şi pe cea de a păstra secretul profesional.[10]
d. Legea drepturilor pacientului nr. 46 din 21 ianuarie 2003[11] stabileşte şi ea, la art. 21, că „toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia”.
e. Acest text de lege care consacră dreptul pacientului la păstrarea secretului asupra oricăror informaţii de natură medicală are şi aplicaţii sectoriale.
Spre exemplu, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA[12] menţionează următoarele:
„Păstrarea confidenţialităţii datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru:
a) angajaţii reţelei sanitare;
b) angajatorii acestor persoane;
c) funcţionarii publici care au acces la aceste date[13]”.
3. Limitele obligaţiei de păstrare a secretului medical
Obligaţia pe care o are medicul, de a păstra secretul asupra datelor şi informaţiilor de natură medicală referitoare la pacientul său a fost, după cum am văzut mai sus, una etică, înainte de a deveni una legală.
Însă de vreme ce a căpătat valenţele unei norme juridice, ea intră în logica dreptului, iar practicienii şi teoreticienii ştiinţelor juridice sunt datori să îi stabilească limitele. Pentru aceasta însă trebuie plecat de la premisa că orice normă juridică nu este un scop în sine ci doar un mijloc prin care se reglează relaţiile dintre interesele individuale şi se apără valorile colective, ale întregii societăţi.
Revenind la obligaţia medicului de păstrare a secretului profesional, este important de subliniat că această obligaţie există doar pentru că există în patrimoniul pacientului dreptul corelativ la intimitate şi la viaţă privată.
Ca regulă generală, medicul este obligat să păstreze confidenţialitatea asupra informaţiilor medicale ce îl privesc pe pacientul său şi să nu le divulge nimănui.
Pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidenţialitatea, medicii răspund civil, în temeiul art. 653 alin. (4) din Legea nr. 95/2006.
În plus, răspunderea civilă nu înlătură angajarea răspunderii penale.
Divulgarea informaţiilor medicale confidenţiale este pedepsită penal atunci când este făcută „fără drept”.[14]
Din punct de vedere etic medicul poate să divulge informaţia confidenţială atunci când pacientul consimte la aceasta sau atunci când există un pericol sau o ameninţare iminentă la adresa pacientului sau a celorlalţi şi această ameninţare poate fi îndepărtată numai prin încălcarea confidenţialităţii.[15]
3.1. Dar din punct de vedere legal, când are medicul dreptul de a încălca obligaţia de păstrare a secretului profesional?
a. Un prim răspuns vine din conţinutul art. 20 al Codului de Deontologie Medicala al Colegiului Medicilor din Romania, care prevede că derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul vieţii sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres de lege.
b. Iar în Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului găsim, la art. 22 şi 23, că:
Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi da consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
In cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.
3.2. Pot exista situaţii în care medicul are obligaţia de a divulga un secret profesional?
Un răspuns afirmativ a fost dat în celebrul caz Tarasoff c. Berkley University, ale cărui detalii le-am menţionat şi mai sus.
În esenţă, privilegiul pacientului de a fi protejat de medic prin păstrarea secretului profesional se sfârşeşte acolo unde începe pericolul public. Din acel punct devine obligatoriu pentru medic să dezvăluie informaţii confidenţiale, dacă pericolul public cauzat de păstrarea lor nu poate fi înlăturat altfel.
În aplicarea dreptului, sub aceste aspecte, trebuie observată cu mare grijă linia de demarcaţie dintre natura „publică” a pericolului şi cea „privată”, spre a nu se extinde obligaţia medicului de divulgare a secretului profesional atunci când nu ar fi cazul, respectiv atunci când păstrarea confidenţialităţii ar vătăma exclusiv interese particulare, chiar dacă acestei respectări a confidenţialităţii i s-ar opune reguli etice.
De altfel, în lucrările ştiinţifice de bioetică medicală se atrage atenţia asupra acestei diferenţe.
Se dă ca exemplu un tratament medical absolut necesar, dar care însă e refuzat de pacient pe criterii religioase.
O femeie însărcinată are o hemoragie importantă şi trebuie să facă o transfuzie pentru salvarea fătului. Numai că face parte din secta Martorii lui Iehova şi refuză transfuzia. Dacă obligaţia ei morală de a primi transfuzia şi a salva fătul ar fi transformată într-o obligaţie legală, s-ar ajunge la situaţia în care toate femeile gravide adepte ale sectei Martorii lui Iehova vor evita consultul medical prenatal şi vor lipsi fătul de toate îngrijirile medicale necesare pe perioada sarcinii din teama de a nu fi supuse unor tratamente medicale pe care valorile lor religioase le declară inacceptabile. Iar bioetica medicală consideră că este mult mai grav să existe o mulţime de fetuşi lipsiţi de îngrijiri medicale decât câţiva lipsiţi de transfuzie[16].
[1] A se vedea, în legătură cu această decizie, Rene Floriot, Raoul Combaldieu, Le secret professionnel, Ed. Flamarion, Paris, 1973, p. 28.
[2] A se vedea rezumatul acestei decizii a Curţii Supreme din California la adresa http://www.casebriefs.com/blog/law/torts/torts-keyed-to-dobbs/the-duty-to-protect-from-third-persons/tarasoff-v-regents-of-university-of-california/2/ (accesată la 30.08.2016).
[3] Codul penal din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările ulterioare).
[4] Sunt şi opinii ale unor istorici potrivit cărora jurământul nu aparţine lui Hipocrate (Hippocrates) însuşi, ci doar a fost atribuit „părintelui medicinei” spre a creşte prestigiul şi importanţa acestui text.
[5] Varianta modernă a Jurământului lui Hipocrate a fost adoptată de către Asociaţia Medicală Mondială (AMM) şi inclusă în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975, apoi amendată de a 22-a Adunare Generală a AMM de la Sydney-Australia, august 1968, a 35-a Adunare Generală, Veneţia-Italia, octombrie 1983, a 46-a Adunare Generală, Stockholm- Suedia, septembrie 1994, şi beneficiind de revizie editorială cu ocazia celei de-a 170-a Sesiuni a Consiliului AMM, Divonne-les-Bains, Franța, mai 2005 şi a 173-a Sesiuni a Consiliului Divonne-les-Bains, Franţa, mai 2006.
[6] Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a fost publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006, ulterior modificată prin alte acte normative şi republicată ultima dată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015.
[7] Colegiul Medicilor din România.
[8] Codul internaţional al eticii medicale a fost adoptat la a 3-a Adunare Generală a Asociaţiei Medicale Mondiale, Londra, octombrie 1949, şi amendat de a 22-a Adunare Generală, Sydney, august 1968 şi a 35-a Adunare Generală, Veneția, octombrie 1983 şi Pilanesberg, Africa de Sud, octombrie 2006.
[9] Hotărârea Colegiului Medicilor din România nr. 2/2012 privind adoptarea Statutului şi a Codului de deontologie medicală ale Colegiului Medicilor din România a fost publicată în M. Of. nr. 298 din 7 mai 2012 si modificată prin Hotărârea nr. 2 din 24 martie 2016, publicată în M. Of. nr. 268 din 8 aprilie 2016.
[10] „Art. 420: Obligaţiile membrilor CMR (Colegiul Medicilor din România – n.n.) sunt următoarele: …h) să păstreze secretul profesional;”
Aceleaşi prevederi se găsesc în lege şi cu privire la medicul dentist. A se vedea în acest sens art. 483 care redă jurământul medicului dentist şi art. 518, care enumeră obligaţiile medicilor dentişti:
„Art. 518 – Obligaţiile membrilor CMDR (Colegiul Medicilor Dentişti din România – n.n.) sunt următoarele:
g) să păstreze secretul profesional;”
[11] Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului a fost publicată în M. Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003, ulterior modificată prin Legea nr. 50 din 30 martie 2016.
[12] Legea nr. 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii maladiei SIDA în România şi de protecţie a persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA, publicată în M. Of. nr. 814 din 8 noiembrie 2002
[13] Acte normative subsecvente, respectiv Ordine ale Ministrului Sănătăţii, reiau obligativitatea păstrării confidenţialităţii datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA. Avem în vedere Ordinul nr. 912/1992 privind instituirea sistemului de declarare a infecției cu HIV și aprobarea metodologiei de aplicare a acestuia; Ordinul nr. 889/1998 privind actualizarea prevederilor ordinului precedent; Ordinul nr. 990/1998 privind sistemul de declarare a infecţiei cu virusul imuno-deficienţei umane şi aprobarea metodologiei de aplicare a acestuia.
[14] A se revedea prevederile art. 227 Cod penal.
[15] A se vedea Codul internaţional al eticii medicale, cap. Datoriile medicului faţă de pacient, pct. 5.
[16] A se vedea pentru acest exemplu şi opinie, Dr. Sever Cristian Oană, Pretenţiile bioeticii, material prezentat la o reuniune a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, din noiembrie 2014.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.