Hotărârea CEDO din 19 februarie 2019 în Cauza T. şi Sz. împotriva României

Hotărârea CEDO din 19 februarie 2019 în Cauza T. şi Sz. împotriva României (Cererile nr. 28.617/13 şi 50.919/13)

În M. Of. nr. 161 din data de 24 februarie 2025 s-a publicat Hotărârea CEDO din 19 februarie 2019 în Cauza T. şi Sz. împotriva României (Cererile nr. 28.617/13 şi 50.919/13).

Cererea nr. 28.617/13 (T. împotriva României)

(1) Contextul cauzei

7. Primul reclamant era pastorul comunităţii evanghelice luterane din oraşul Arad, funcţie pe care o îndeplinea în baza un contract de muncă încheiat cu reprezentanţii parohiei luterane în temeiul deciziilor adunării generale a acesteia.

8. În 2008, în temeiul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul special al cultelor („Legea nr. 489/2006”; infra, pct. 28), primul reclamant a înfiinţat împreună cu mai mulţi membri ai comunităţii luterane, în faţa unui notar, gruparea religioasă „Creştinii liberi”, o grupare de confesiune luterană fără personalitate juridică, precum şi asociaţia „Biserica evanghelică luterană autonomă”.

9. Primul reclamant a intrat în conflict cu ierarhia Bisericii evanghelice luterane din România („Biserica luterană”). În urma unei proceduri disciplinare, prin Decizia din 17 august 2009 a comisiei de disciplină, Biserica luterană l-a destituit din funcţia de pastor şi a numit un nou pastor în parohia Arad.

10. Susţinut de reprezentanţii parohiei, primul reclamant a continuat să celebreze slujbele în biserica luterană în prezenţa unei părţi din membrii comunităţii. A afişat pe uşa bisericii un anunţ care preciza că slujbele erau din acel moment organizate de gruparea religioasă „Creştinii liberi”. A participat şi la ceremonii religioase în afara bisericii.

11. Noul pastor a cerut în numele parohiei excomunicarea primului reclamant din biserică şi evacuarea sa din casa parohială. Cererea a fost respinsă la 3 martie 2010 de Tribunalul Arad pe motiv că organismul statutar al parohiei, şi anume adunarea sa generală, s-a pronunţat în favoarea primului reclamant şi nu a recunoscut pentru noul pastor calitatea de reprezentant al parohiei.

(2) Acţiunea penală pentru exercitare ilegală a funcţiei de preot

12. La 3 martie 2010, Biserica luterană şi parohia, reprezentată de noul pastor, au depus o plângere penală împotriva primului reclamant pentru exercitarea fără drept a funcţiei de preot. Au arătat că acesta continua să conducă slujba religioasă în Biserica luterană încălcând decizia de destituire.

(…)

Cererea nr. 50.919/13 (Sz. împotriva României)

(1) Contextul cauzei

20. În 1995, prin decizie a Bisericii reformate din România („Biserica reformată”), cel de-al doilea reclamant a fost numit preot în satul Băiţa, funcţie pe care a exersat-o în baza unui contract de muncă încheiat cu biserica respectivă. În 2008 a intrat în conflict cu cea din urmă din cauza introducerii cererii de divorţ. Biserica reformată l-a concediat, l-a destituit din funcţia de preot şi i-a interzis să conducă slujba religioasă reformată. A fost numit un nou preot în Băiţa.

21. Noul preot oficia slujba în biserica din sat. Cel de-al doilea reclamant, susţinut de majoritatea credincioşilor cultului reformat din Băiţa, organiza întruniri religioase în casa parohială, în care locuia încă vremelnic, sau în casele credincioşilor. La solicitarea lor, a celebrat căsătorii şi botezuri şi a participat la ceremonii de înmormântare. Cel de-al doilea reclamant afirmă că aceste evenimente aveau loc potrivit altor ritualuri decât cele specifice cultului reformat. A mai declarat că respectivii credincioşi cântau şi recitau rugăciuni şi că el însuşi le vorbea fără a revendica statutul de preot reformat.

(2) Acţiunea penală pentru exercitare ilegală a funcţiei de preot

22. În februarie 2009, Biserica reformată a depus o plângere penală îndreptată împotriva celui de-al doilea reclamant pentru exercitarea fără drept a funcţiei de preot. A arătat că al doilea reclamant continua să conducă slujba religioasă reformată în satul Băiţa, încălcând decizia de destituire (supra, pct. 20).

(…)

Dreptul intern relevant

28. Art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 prevede următoarele:

„Exercitarea funcţiei de preot sau orice altă funcţie care presupune exercitarea atribuţiilor de preot fără autorizaţia sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancţionează potrivit legii penale”.

29. Vechiul cod penal românesc, în vigoare până la 1 februarie 2014, pedepsea la art. 281 infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii în aceşti termeni:

„Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie […] se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă”.

30. Noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014, cuprinde la art. 348 o dispoziţie similară, limitele pedepsei fiind modificate, trecând de la trei luni la un an de închisoare.

31. Codul familiei în vigoare până la 30 septembrie 2011 dispunea la art. 3 că doar căsătoria încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă creează drepturi şi obligaţii pentru soţi. Art. 259 alin. (3) din noul Cod civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 prevede că celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.

(…)

35. În aplicarea acestor principii, Curtea apreciază, în speţă, că este necesar să examineze capetele de cerere ale reclamanţilor numai în temeiul art. 9 din Convenţie, care prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

(…)

Motivarea Curţii

46. Curtea reţine că ambii reclamanţi au fost condamnaţi pentru că au exercitat fără drept funcţia de preot (supra, pct. 16 şi 27). Vede în această condamnare o ingerinţă în dreptul acestora la libertatea de religie recunoscut la art. 9 din Convenţie. Reţine că Guvernul admite, de altfel, că persoanele în cauză au suferit o astfel de ingerinţă (supra, pct. 45).

47. Curtea reaminteşte în continuare că o astfel de ingerinţă implică încălcarea acestei dispoziţii, cu excepţia cazului în care este prevăzută de lege şi necesară.

(…)

Era ingerinţa „necesară într-o societate democratică”?

49. Curtea a rezumat recent principiile aplicabile în materie în Cauza S.A.S. împotriva Franţei(MC) [nr. 43.835/11, pct. 124-131, CEDO 2014 (extrase)]. În special, a subliniat rolul statului în calitate de organizator neutru şi imparţial al exercitării diverselor religii, culte şi credinţe şi a precizat că acest rol favorizează ordinea publică, armonia religioasă şi toleranţa într-o societate democratică. De asemenea, Curtea a apreciat că obligaţia de neutralitate şi de imparţialitate a statului este incompatibilă cu o putere de apreciere din partea acestuia cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau la modalităţile de exprimare a acestora (ibid., pct. 127, şi Hassan şi Tchaouch, citată anterior, pct. 78) şi a considerat că această obligaţie impune statului să se asigure că grupurile aflate în opoziţie se tolerează [Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44.774/98, pct. 107, CEDO 2005-XI]. A dedus în continuare că rolul autorităţilor în acest caz nu este de a suprima cauza tensiunii prin eliminarea pluralismului, ci de a se asigura că grupurile aflate în opoziţie se tolerează reciproc (Serif, citată anterior, pct. 53).

50. Revenind la speţă, Curtea constată că faptele în litigiu care au justificat condamnarea reclamanţilor erau de natură religioasă: li s-a imputat anume că au asigurat serviciul religios şi că au luat parte la ceremonii de căsătorie, de botez sau de înmormântare (supra, pct. 15 şi 26). În acest sens, persoanelor în cauză nu li se imputase că au săvârşit fapte care pot produce efecte juridice [a se vedea, a contrario, Serif, citată anterior, pct. 50, şi Agga(nr. 2), citată anterior, pct. 57, în care Curtea a reţinut dispoziţii legale de drept elen în conformitate cu care căsătoriile oficiate de personalul clerical de „religii cunoscute” au fost asimilate căsătoriilor civile, iar muftiii erau competenţi să se pronunţe cu privire la anumite litigii civile între musulmani]. De altfel, Guvernul nu a susţinut în faţa Curţii că în dreptul românesc reclamanţii aveau competenţa de a îndeplini astfel de acte (pentru dispoziţiile interne relevante care fac obligatorie încheierea unei căsătorii civile, a se vedea supra, pct. 31). Cu privire la condamnarea primului reclamant pentru gestionarea frauduloasă a bunurilor parohiei, Curtea consideră că nu este relevantă pentru examinarea prezentei cereri (nr. 28.617/13). Într-adevăr, această condamnare a fost impusă la finalul unei proceduri penale distincte, obiect al unei cereri separate în faţa Curţii (nr. 55.662/13 – supra, pct. 17).

51. Curtea reţine în continuare că reclamanţii au afirmat în mod constant că au acţionat cu sprijinul unei părţi a comunităţilor respective (supra, pct. 14 şi 23), ceea ce Guvernul nu a contestat în observaţiile sale în faţa sa (supra, pct. 45). Or, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că pedepsirea unei persoane pentru simplul motiv că a acţionat în calitate de lider religios al unui grup care îl urmează de bunăvoie nu poate fi compatibilă cu cerinţele pluralismului religios într-o societate democratică (Serif, citată anterior, pct. 51 in fine).

52. În plus, Curtea reţine că, deşi faptele de care erau acuzaţi reclamanţii au avut loc pe baza scindării respectivelor comunităţi, nu s-a stabilit, nici în faţa instanţelor naţionale, nici în faţa Curţii, că scindarea acestor comunităţi a produs tensiuni sau confruntări care să necesite o intervenţie a autorităţilor statului. Curtea reaminteşte că a afirmat deja că există riscul să apară tensiuni atunci când o comunitate, religioasă sau de altă natură, se divizează, dar aceasta este una din consecinţele inevitabile ale pluralismului [Serif, citată anterior, pct. 53, şi Agga(nr. 2), citată anterior, pct. 60]. Măsurile statului care favorizează un lider al unei comunităţi religioase divizate sau care urmăresc să constrângă acea comunitate, contrar propriilor dorinţe, să accepte o conducere unică constituie o încălcare a libertăţii de religie. Într-o societate democratică nu este nevoie ca statul să adopte măsuri pentru a garanta ca respectivele comunităţi religioase să rămână sau să fie plasate sub o conducere unică (a se vedea Hassan şi Tchaouch, citată anterior, pct. 78 in fine, şi, mutatis mutandis, Mirolubovs şi alţii împotriva Letoniei, nr. 798/05, pct. 80, 15 septembrie 2009). Cu toate acestea, se impune constatarea că, în speţă, prin condamnarea reclamanţilor pentru activităţile lor religioase, autorităţile române au plasat de facto o parte a comunităţilor religioase din oraşele Arad şi Băiţa sub egida bisericilor luterană şi reformată, excluzând posibilitatea, pentru credincioşii care doreau aceasta, de a urma riturile oficiate de reclamanţi.

53. Prin urmare, Curtea consideră că respectivele condamnări aplicate reclamanţilor nu erau justificate în circumstanţele din speţe de „o nevoie socială imperioasă” şi că ingerinţa în dreptul lor de a-şi manifesta religia în colectiv, în public, prin cult şi învăţământ, nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a fost încălcat art. 9 din Convenţie.

(…)

Hotărârea Curții: 

(1) decide să conexeze cererile;

(2) declară capătul de cerere formulat în temeiul art. 9 din Convenţie admisibil, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;

(3) hotărăşte că a fost încălcat art. 9 din Convenţie;

(4) hotărăşte că respectiva constatare a încălcării constituie o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de primul reclamant;

(5) hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească celui de-al doilea reclamant, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii:

i. 4.500 EUR (patru mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii. 1.470 EUR (una mie patru sute şaptezeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

(6) respinge cererea celui de-al doilea reclamant de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.