Consecințe ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nr. 91/2024 asupra raporturilor de muncă (și de serviciu)

1. Preliminarii

Decizia, care a vizat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 517 alin. (2) din Codul administrativ, a produs și produce încă o serie de consecințe importante pentru personalul plătit din fonduri publice, aflat sub incidența textului precitat.

O primă precizare se impune: Decizia Înaltei Curți privește exclusiv personalul amintit, mai precis pe cel supus Codului administrativ.

Chestiunea de drept pe care a trebuit să o lămurească Instanța Supremă a fost următoarea:

„Dacă emiterea unei decizii de pensie, la cererea funcționarului public, decizie ulterior suspendată, tot la cerere (în sensul că s-a suspendat plata pensiei, iar că nu a încetat calitatea de pensionar), ambele decizii emise în intervalul în care raportul de serviciu era prelungit la cerere conform dispozițiilor art.517 alin.2 din Codul administrativ afectează raportul de serviciu prelungit, respectiv îi încetează de drept?”

2. Textul legal suspus analizei a fost așadar art. 517:

„(1) Raportul de serviciu existent încetează de drept:

(…)

d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, dacă persoana care are competenţa de numire în funcţia publică nu dispune aplicarea prevederilor alin. (2);…

În mod excepţional, pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarul public poate fi menţinut în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu. Pe perioada în care este dispusă menţinerea în activitate pot fi aplicate dispoziţiile art. 378.”

Menționăm că art. 378 reglementează ocuparea unei funcții publice în baza unui raport de serviciu cu timp parțial.

3. Obiectul procesului în cadrul căruia s-a emis sesizarea în vederea pronunțării hotărârii prealabile

În speță, autoritatea publică a dispus încetarea de drept a raportului de serviciu a reclamantei ca urmare a îndeplinirii condițiilor vârstei de standard de pensionare și a stagiului minim de cotizare, începând cu data de 8.02.2024. Decizia a fost contestată de persoana în cauză la instanța de contencios administrativ competentă.

Persoana – funcționar public – formulase anterior două cereri prin care și a exprimat dorința de a și continua activitate până la data de 14 noiembrie 2024. Solicitarea i-a fost aprobată.

Între timp, ea s-a adresat Casei teritoriale de pensii pentru acordarea pensiei pentru limita de vârstă. Ca urmare, la data de 3.02.2024 a fost emisă decizia de pensie, cu acordarea retroactivă a drepturilor, începând cu data de 23.11.2023. La solicitarea beneficiarei, a fost dispusă suspendarea plății pensiei la data de 5.02.2024 (deci după două zile, de la emiterea deciziei de pensionare).

Pe motivul că persoana în discuție a dobândit calitatea de pensionare pentru limită de vârstă, autoritatea publică a dispus încetarea de drept a raportului său de serviciu, în temeiul art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ. Măsura a fost atacată la instanța competentă.

4. Jurisprudența Curții Constituționale

Completul investit cu soluționarea chestiunii cu care a fost sesizată, a avut în vedere jurisprudența în materie a instanței de contencios constituțional.

a) Astfel, a observat că prin Decizia nr. 112/2021^[1], Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că dispozițiile art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ sunt constituționale în măsura în care sintagma, „condiții de vârstă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea exercitării raportului de serviciu, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani. S-a decis că în cauza de față prezintă relevanță acele cele reținute de Curtea Constituțională în paragrafele 26, 28 și 29.

26. Din analiza dispozițiilor legale în materie la acea dată [art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în redactarea anterioară modificării prin art. I pct. 24 din Legea nr. 156/2018], „rezultă că încetarea raportului de serviciu al funcţionarului acţionează ope legis. Din această perspectivă, diferenţa de tratament juridic între bărbaţi şi femei sub aspectul vârstei la care încetează de drept raportul de serviciu îşi pierde, în mod evident, caracterul de măsură menită să vină în sprijinul femeilor, în considerarea unor condiţii sociale, familiale şi economice mai puţin favorabile, şi, dimpotrivă, creează o situaţie dezavantajoasă pentru acele femei care doresc să îşi exercite acest drept în condiţii egale cu bărbaţii”. Astfel, ca efect al dispoziţiilor precitate, reglementarea cu efect social reparator pentru femei, „se transformă într-o reglementare discriminatorie, care afectează exerciţiul dreptului la muncă al femeilor funcţionar public în raport cu cel al bărbaţilor care exercită aceeaşi funcţie”.

„28. Prin urmare, încetarea raportului de serviciu al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate şi trebuie să rămână o opţiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecinţă asupra încetării raportului de serviciu ce decurge ope legis dobândeşte valenţe neconstituţionale, în măsura în care ignoră voinţa femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaţilor. Astfel, dispoziţiile în materie, sunt constituţionale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie şi încetarea raportului de serviciu în curs, fie pentru continuarea acestui raport până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbaţi la acea dată”.

„29. În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, raportul de serviciu în curs încetează de drept. Din contră, în măsura în care funcţionarul public femeie optează pentru continuarea raportului de serviciu până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, exerciţiul dreptului la muncă nu este condiţionat de voinţa angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor legale, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei, dar că atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5 la această lege. În condiţiile în care legiuitorul va înţelege să modifice vârstele de pensionare, aceste considerente îşi păstrează valabilitatea, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile în vigoare la data împlinirii vârstei de pensionare de către funcţionarul public femeie”.

b) În același timp, completul specializat a menționat Decizia Curții Constituționale nr. 521/2023^[2] prin care a fost admisă obiecțiunea de neconstituționalitate formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite și s-a constatat că dispozițiile art. 2 -11 din Legea privind unele măsuri pentru continuarea activității de către persoanele care îndeplinesc condițiile de pensionare sunt neconstituționale.

Reproducem considerentele relevante ale acestei decizii:

„52. În cauza de faţă, conform expunerii de motive a legii criticate, măsura legislativă analizată – cea a interdicţiei cumulului pensiei cu salariul, în sectorul public – nu este fundamentată pe dispoziţiile constituţionale ale art. 53, ci pe ideea de îmbătrânire activă la locul de muncă, fără cumularea pensiei cu salariul, respectiv pe faptul că există 88.134 de salariaţi cumularzi (la data de 1 ianuarie 2020). Cu alte cuvinte, măsura a fost determinată de un aspect sociologic şi unul statistic, însă aceste aspecte nu vizează sfera art. 53 din Constituţie, care la alin. (1) prevede că exerciţiul unui drept sau al unei libertăţi fundamentale poate fi restrâns numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naționale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru desfăşurarea instrucţiei penale, pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Aşa cum prevede alin. (2) al art. 53 din Legea fundamentală, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

53. Curtea porneşte de la premisa potrivit căreia drepturile şi libertăţile fundamentale sunt stabilite de Constituţie, iar condiţiile exercitării lor sunt prevăzute de către legiuitor. Marja de apreciere de care se bucură legiuitorul este întotdeauna circumscrisă neafectării esenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu alte cuvinte, legea nu are ca finalitate principală restrângerea exerciţiului dreptului, ci stabilirea conţinutului şi a condiţiilor propriu-zise de valorificare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale. Este adevărat că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt într-o continuă mişcare, în dinamica evoluţiei sociale, iar pentru a ajunge la o concluzie justă cu privire la această veritabilă ordonare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale este necesară folosirea testului de proporţionalitate.

54. Cu toate acestea, Curtea constată că excluderea sau limitarea unui drept sau a unei libertăţi fundamentale până la eliminare nu mai reflectă o chestiune de proporţionalitate a măsurii legislative, ci una de negare de către legiuitor a unei valori fundamentale în statul de drept, şi anume respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, valoare garantată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie.

55. Ca atare, Curtea urmează să analizeze în cauza de faţă dacă interdicţia cumulului pensiei cu salariul reprezintă o negare a dreptului la muncă sau a dreptului la pensie. În ipoteza unui răspuns afirmativ, măsura analizată încalcă dispoziţiile art. 41 şi 47 din Constituţie, iar în ipoteza unui răspuns negativ, urmează să se efectueze testul de proporţionalitate pentru a evalua dacă există o atingere adusă acestor drepturi, dacă aceasta urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit.

56. Analizând dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile; alegerea profesiei şi a meseriei presupune, înainte de toate, pregătirea şi calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acestora, iar această libertate este condiţionată de îndeplinirea unor criterii legale justificate de specificul profesiei, al meseriei ori al locului de muncă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 287 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 16 august 2022, paragraful 15).

56. Curtea constată că dispoziţiile legii criticate, care instituie, în sectorul public, interdicţia cumulului pensiei cu indemnizaţia/salariul/solda, mai exact reglementarea obligaţiei cumularzilor de a opta între continuarea activităţii, ipoteză în care plata pensiei se suspendă, şi încetarea activităţii, reprezintă o condiţionare a exercitării dreptului la muncă în sfera publică de neexercitarea dreptului la pensie, ceea ce înseamnă că are loc o îngrădire a dreptului la muncă, măsura fiind echivalentă unei interdicţii de a mai lucra în mediul public a persoanelor pensionare. Astfel, nu se poate afirma că legea valorizează din punct de vedere axiologic o condiţie referitoare la modul în care se exercită dreptul la muncă. În cazul de faţă, condiţia stabilită de legiuitor nu vizează calificarea şi pregătirea necesară ocupării unei funcţii (publice), ci excluderea unei categorii socioeconomice de la posibilitatea de a ocupa o funcţie în sectorul public, ceea ce este neconstituţional, deoarece echivalează cu îngrădirea dreptului la muncă. Or, potrivit art. 41 alin. (1) fraza întâi din Constituţie, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

57. Curtea constată că un drept fundamental sau exercitarea acestuia nu poate exclude beneficiul altui drept fundamental, de asemenea reglementat în Constituţie, pentru că s-ar crea regimuri juridice paralele în funcţie de drepturile aflate în discuţie. În mod inevitabil, exercitarea lor concomitentă generează o interrelaţionare între acestea, dar în niciun caz în termeni de excludere de la exercitarea vreunui drept sau a vreunei libertăţi fundamentale.

58. Din cele de mai sus rezultă faptul că exercitarea dreptului la muncă condiţionează numai acordarea dreptului la pensie, legiuitorul fiind în drept să instituie condiţiile necesar a fi întrunite pentru beneficiul pensiei (sub aspectul, în cazul de faţă, al vechimii sau al stagiului de cotizare necesar), însă, odată dobândit, exercitarea acestui din urmă drept nu poate condiţiona exercitarea dreptului la muncă a pensionarului. Ca atare, beneficiul pensiei nu conduce la prezumţia că pensionarul nu poate exercita dreptul la muncă şi nu conferă legiuitorului o marjă de apreciere cu privire la stabilirea locurilor de muncă în care pensionarul poate sau nu să lucreze – inclusiv în funcţie de sursa de finanţare a respectivelor locuri de muncă. Cumulul pensiei cu salariul reprezintă opţiunea beneficiarului de valorificare a celor două drepturi fundamentale, iar nu opţiunea legiuitorului, ca rezultat al unor măsuri de politică socială. Aşa fiind, aspectele sociologice (ideea de îmbătrânire activă la locul de muncă, fără a cumula), statistice (numărul de angajaţi cumularzi) sau impactul financiar (neinvocat în cauză) nu pot/poate constitui motive/motiv de îngrădire a exercitării drepturilor fundamentale. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie.

59. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate condiţionează exercitarea dreptului la muncă de exprimarea în scris a opţiunii angajatului pentru continuarea activităţii, situaţie în care plata pensiei se suspendă, ceea ce echivalează cu intervenţia unei legi ulterioare asupra raportului juridic de muncă încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Or, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, al legitimei aşteptări şi al securităţii juridice, legiuitorul nu poate interveni asupra raporturilor de muncă aflate în desfăşurare, condiţionând continuarea acestora de suspendarea plăţii pensiei.

60. În continuare, analizând dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acestea nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impun statului obligaţii constituţionale suplimentare (a se vedea în acest sens deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Dreptul la pensie are o natură socială şi reprezintă, în esenţă, o convenţie între stat şi cetăţeanul subiect al unui raport de muncă, potrivit căreia, în anumite condiţii prestabilite, statul îi conferă acestuia o sumă de bani cu caracter viager în considerarea muncii depuse şi a perioadei lucrate. Ca atare, odată ce a fost emisă decizia de pensionare, cetăţeanul devine beneficiar al pensiei, iar exerciţiul acestui drept nu mai poate fi ulterior condiţionat de elemente ulterioare raportului juridic deja stabilit. Odată emisă decizia de pensionare, dreptul de a beneficia de pensie în sine, precum şi suma aferentă calculată intră în sfera de protecţie a art. 47 din Constituţie, acestea fiind elemente ce vizează însăşi esenţa dreptului fundamental la pensie. Însă legea analizată, în ipoteza intervenirii unui cumul între pensie şi salariu/indemnizaţie/soldă, prevede suspendarea dreptului la pensie, ceea ce încalcă art. 47 alin. (2) din Constituţie şi conduce la o instabilitate juridică permanentă pentru beneficiarul dreptului, aspect care este contrar securităţii juridice, încălcându-se, astfel, şi art. 1 alin. (5) din Constituţie.

61. Curtea constată că legiuitorul are competenţa constituţională de a stabili condiţiile pe care subiectul de drept trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de dreptul la pensie, concretizat prin emiterea deciziei de pensionare, însă nu are competenţa constituţională de a stabili condiţii ulterioare emiterii deciziei de pensionare care să pună în discuţie însuşi beneficiul pensiei. Legiuitorul trebuie să fie preocupat de exigenţa constituţională referitoare la crearea cadrului normativ pentru valorificarea dreptului la pensie, şi nu să introducă condiţii ulterioare dobândirii dreptului la pensie care să conducă la pierderea, chiar temporară, a acestui drept. Nu se poate susţine existenţa dreptului la pensie în caz de suspendare a plăţii pensiei, pentru că din moment ce se suspendă exact prestaţia principală şi determinantă, în realitate se pierde însuşi dreptul la pensie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, drepturile şi libertăţile fundamentale nu au o existenţă abstractă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011) şi, ca atare, dreptul la pensie este unul obiectiv, concret şi efectiv, neputând astfel să existe fără plata sumei de bani primite cu titlu de pensie. Aşadar, suspendarea sau neacordarea pensiei pe o perioadă chiar determinată este contrară dreptului fundamental la pensie, constituind o măsură de suprimare a acestuia.

62. Prin urmare, ţinând seama de faptul că legea criticată condiţionează dreptul la pensie de neexercitarea dreptului la muncă, limitându-l până la anihilare, sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 47 alin. (2) din Constituţie. Aceste aspecte sunt valabile şi în privinţa pensiilor de serviciu, care chiar dacă nu îşi au fundamentul direct în art. 47 alin. (2) din Constituţie, ca natură juridică, acestea sunt tot prestaţii sociale din partea statului.

63. De asemenea, având în vedere că exercitarea dreptului la pensie exclude posibilitatea suspendării plăţii pensiei, precum şi pierderea cuantumului pensiei aferent perioadei de suspendare, Curtea constată că are loc şi o încălcare consecutivă a art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată.

64. În consecinţă, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 41 alin. (1), ale art. 44 şi ale art. 47 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine şi încălcarea exigenţelor statului de drept, prevăzute în art. 1 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că impactul major al soluţiei legislative criticate asupra esenţei unor drepturi constituţionale expres reglementate, ce constituie fundamentul laturii sociale a statului român, nu poate decât să conducă la concluzia afectării principului statului de drept, în componenta sa de garantare a efectivităţii supremaţiei Constituţiei”.

c) Totodată, s-a menționat, Decizia Curții Constituționale nr. 387/2018^[3] prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Codul muncii și s-a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care sintagma „condiții de muncă standard” nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiții identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Ca efect al Deciziei nr 387/2018, art. 56 alin. (1) din Codul muncii a căpătat următoarea redactare (prin Legea nr.93/2019): „Contractul individual de muncă existent încetează de drept:… la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepțional, pentru salariata care optează în scris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 30 de zile calendaristice anterior împlinirii condițiilor de vârsta standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani…”.

5. Temeiul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

A fost O.U.G. nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice^[4], precum și a proceselor privind prestațiile de asigurări sociale, care în art. 1 dispune că ea se aplică în procesele „privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”.

Prin acest act normativ a fost statornicită o procedură specială privind sesizarea în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest sens, art.2 alin.1 prevede că:

„Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

6. Pe fondul cauzei

Înalta Curte a fost chemată să stabilească dacă, în situația menținerii la cererea raportului de funcție publică după îndeplinirea condițiilor de pensie, emiterea deciziei de pensionare determină încetarea de drept a raportului serviciului, chiar dacă funcționarul public ceruse suspendarea plății pensiei (art. 54).

Pentru dezlegarea chestiunii în discuție, s-a impus „coroborarea textului art. 517 alin. (2) din Codul administrativ cu cel al art. 517 alin. (1) lit. d) din același cod, care statuează ca ipoteză premisă faptul că raportul de serviciu existent încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, aceasta fiind regula; excepția instituită de textul de lege are în vedere situația în care raportul de serviciu existent nu încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, dacă persoana care are competența de numire în funcția publică a dispus aplicarea prevederilor alin. (2)”. Conform acestui din urmă text, „în mod excepțional, pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice, funcționarul public poate fi menținut în funcția publică deținută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu”.

Așa fiind, ca excepție, într-o atare ipoteză, încetarea de drept a raportului de serviciu nu se produce la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare, ci ulterior la expirarea perioadei pentru care s-a obținut aprobarea continuării activității.

În privința femeilor angajate, există două situații de prelungire a activităților profesionale.

– în Anexa nr. 5 a Legii nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii sunt stabilite „vârstele standard de pensionare, stagiile complete și stagiile minime de cotizare contributive”. Importanță specială o are data nașterii femeilor. De pildă, pentru perioada ianuarie-mai 2025, vârsta standard este prevăzută la 62,4 ani. În considerarea Deciziei Curții Constituționale nr. 387/2018, pentru respectarea principiului nediscriminării în raporturile de muncă, femeile au posibilitatea să solicite continuarea activității până la 65 de ani, la fel ca bărbații, angajatorul fiind obligat să accepte solicitarea.

– după 65 de ani, indiferent de sexul angajaților, se poate dispune, cu aprobarea conducătorului unității, prelungirea activității, până la împlinirea vârstei de 70 de ani, prevede art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023. Dar, în temeiul art. 46 alin.1 din aceeași lege, nu este posibil cumulul pensiei cu salariu.

În consecință, există două momente în care, după caz, încetează raportul de serviciu al funcționarului public în temeiul art. 517 din Codul administrativ:

– la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare;

– la expirarea perioadei de maxim 3 ani de la această dată, aprobată de conducătorul autorității sau instituției publice, pentru menținerea în activitate a funcționarului public.

Dacă în această perioadă, ca în speță, la solicitarea asiguratului, Casa Teritorială de pensie emite decizia de pensionare, raportul de serviciu încetează de drept.

Nu are importanță, a decis Instanța Supremă că funcționarul public a obținut imediat, după primirea deciziei, suspendarea plății pensiei. Important este că „s-a produs exercitarea dreptului la pensie, iar funcționarul public a exercitat dreptul între menținerea raportului de funcție publică și cel de încetare a acestuia” (pct. 66).

7. Concluzii

Deși în decizia comentată, s-a avut în vedere Legea nr. 263/2010, act normativ înlocuit de Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensie^[5], statutarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este de continuă actualitate. Într-adevăr, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023 interzice cumulul pensiei cu salariul, prevăzând:

Persoanele asigurate în sistemul public de pensii care îndeplinesc condițiile de înscriere la pensie pot opta între acordarea pensiei pentru limită de vârstă şi continuarea activității, cu acordul anual al angajatorului, până la împlinirea vârstei de 70 de ani.

Dar, totodată, trebuie amintit că art. 105 din aceeași lege permite pensionarilor să cumuleze pensia cu venituri dintr-o activitate pentru care se datorează contribuția de asigurări sociale potrivit Codului fiscal.

Ca urmare, după încetarea raportului de serviciu/de muncă, și obținerea dreptului la pensie, există posibilitatea încheierii unui nou asemenea raport; situație care presupune existența  cumulului pensiei cu veniturile salariale.

Numai că în sistemul public apare pericolul blocării posturilor ca urmare a încetării raporturilor de serviciu ale titularilor. Într-un atare caz, acestea ar trebui deblocate, mai ales dacă ele au o natură unica, sunt scoase la concurs și sunt îndeplinite toate celelalte formalități impuse de reglementările în vigoare^[6].

În acest context, amintim că, potrivit art. VII din O.U.G. nr. 156/2024^[7], începând cu 1 ianuarie 2025, se suspendă ocuparea prin concurs sau examen a  posturilor vacante din autoritățile și instituțiile publice, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii [alin. (1)]. Aceste  prevederi nu se aplică posturilor unice vacante [alin. (2)].

* Publicată în M. Of. nr. 77 din 22 ianuarie 2025.

^[1] Publicată în M. Of. nr. 353 din 7 aprilie 2021.

^[2] Publicată în M. Of. nr. 1043 din 17 noiembrie 2023.

^[3] Publicată în M. Of. nr. 642 din 24 iulie 2018.

^[4] Publicată în M. Of. nr. 559 din 14 iunie 2024.

^[5] Publicată în M. Of. nr. 1089 din 4 decembrie 2023.

^[6] A se vedea, de exemplu, dispozițiile art. 464-468 din Codul administrativ; Regulamentul-cadru privind organizarea și dezvoltarea carierei personalului din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, aprobat prin H.G. nr. 1936/2022 (publicat în M. Of. nr 1078 din 6 noiembrie 2022).

^[7] Publicată în M. Of. nr. 1334 din 31 decembrie 2024.