Câteva considerații privind valorile comerciale, juridice și umane generale în educația formală

1. Prolog pentru o educație liberă și autentică

Unul dintre autorii noștri contemporani, și nu e singurul, susține că „evoluția pozitivă și prosperitatea societății sunt dependente de modul în care sistemul juridic se armonizează cu sistemul moral…”^[1]. Observația este ireproșabilă, însă ducând mai departe raționamentul distinsului jurist, putem oare să nu recunoaștem că moralitatea depinde în esență de educație? Sigur că o astfel de retorică ne proiectează tematica în arena teoriilor și disputelor interdisciplinare. În special în acele zone de întrepătrundere a fundamentelor morale ale sistemului juridic cu maniera în care instituțiile educaționale i-au pregătit pe cei îndreptățiți să elaboreze și să aplice legea, dar și pe cei pe care Montesquieu îi numește „guvernați”. O ipoteză de lucru care este cu atât mai provocatoare în contextul vremurilor actuale. Știind desigur că educația, eliberată de dogmele bisericii, a cedat negustorilor, mai exact marilor corporații, trecând de la valorile sale fundamentale la cele comerciale (numite și competențe^[2]), dictate în esență de așa-zisa „piață a muncii”. O piață care în realitate este una financiară, nedemocratică și dirijată de o oligarhie bântuită de control. Chestiuni care într-o societate cu adevărat democratică ar aduce în discuție prioritățile curriculumului școlar. Sau, mai punctual spus, modalitățile în care au fost și sunt abordate în învățământ morala, democrația și dreptul, elementele axiologice fără de care societatea în întregul ei și-ar pierde rostul și șansele existențiale.

Prin urmare, concentrarea pe educație a problematicii valorilor morale și a corespondentelor acestor valori în planul științelor juridice devine nu doar firească, ci absolut necesară, mai ales din perspectiva formării caracterologice. Concluzie care nu se desprinde din conținutul vreunui discurs sau document prăfuit, desuet sau demagogic. Ea este rodul experienței și a contemplării umane condensate în aserțiunea potrivit căreia omul nu poate deveni om decât prin educație^[3]. O paradigmă pedagogică care-și propune să clădească, pe fundamentul eredo-nativ al omului, standardele cele mai înalte cu putință ale personalităților sau caracterelor^[4] într-un climat de optimă libertate coexistențială.

Dificultatea atingerii unor asemenea standarde în cadrul procesului de globalizare, în care educația și statele și-au asumat^[5] la nivel declarativ responsabilitatea (deși știm bine că niciodată în istorie acestea nu au dat socoteală pentru eșecurile înregistrate), ne depășește întru totul așteptările. Din acest unghi, cel puțin, magistrul rol al educației, acela de știință a acțiunii eficiente (praxiologice), se se aseamănă  mai degrabă cu jocuri de cuvinte care, probabil, fac parte din discursul imagologic al pedagogiei postmoderne. Evident că aceste chestiuni nu eclipsează ideea de valoare în sine a educației. Dimpotrivă, argumentele proeducație sunt pe cât de vechi, pe atât de zdrobitoare. Comenius, de pildă, preluând ideile anticilor așeza educația la temelia măreției omului^[6], Pascal declara la rândul său că „toată demnitatea noastră stă în gândire”^[7], Montaigne socotea că educarea morală și înțelegerea este pentru copii mai importantă decât știința^[8], Scriptura însăși este o sursă enciclopedică a educației, iar „bătrânii filosofi” ai antichității ne-au lăsat și ei teze referențiale cu privire la rolul crucial pe care educația îl are asupra insului și societății. Și, foarte important, educația – referindu-ne desigur la o educație ideatică, autentică, liberă, nepolitizată și nedogmatizată – este astăzi o necesitate pe cât de acută, pe atât de absentă din agenda realităților contemporane. Lucru care nu poate fi negat de niciun individ rațional care respiră aerul actualelor pseudodemocrații educaționale și a avut curiozitatea să sondeze, fie și superficial, principalele editoriale ale culturii universale. În special cele apărute începând secolul XVI, când odată cu cărțile tipărite a luat amploare și cenza impusă de către autorități sub cele mai varii pretexte, și care subzistă și astăzi (ordine, siguranță publică, bune moravuri etc.). Acesta pare să fie și climatul care l-a împins pe John Milton, în urmă cu cca. 4 secole, să pledeze pentru libertatea cărților în faimosul său discurs Areopagitica – un discurs pentru libertatea neîngrădită a tipăriturilor. O pledoarie în care, cu fină-i ironie, poetul profet se adresa Parlamentului englez: „Nu neg, domnilor, că este cel mai mare interes pentru biserică și stat să vegheze asupra comportării cărților, ca și a oamenilor, și, la nevoie, să le închidă, să le întemnițeze și să le aplice justiția cea mai aspră, întocmai ca unor răufăcători. Căci cărțile nu sunt câtuși de puțin lucruri moarte, ci cuprind într-însele o putere de viață ce le face să fie la fel de active ca și sufletul ce le-a zămislit; ba chiar asemeni unor fiole, ele păstrează esența și substanța cea mai pură a cugetului viu care le-a crescut (…). Pe de altă parte, dacă nu se procedează cu băgare de seamă, primejdia de a ucide o carte bună e la fel de mare ca aceea de a ucide un om. (…) Trebuie, de aceea, să avem grijă de a nu progoni strădania vie a oamenilor care urmăresc binele obștesc, să nu prăpădim prețioasa viață omenească păstrată și înmagazinată în cărți”^[9].

În aceeași arhitectură a luptei împotriva dirijismului etatic al gândirii umane se înscriu și teoriile celor mai strălucite minți ale utilitarismului clasic. De pildă, John Stuart Mill și Jeremy Bentham, aprigi corifei ai libertății umane, susțineau că îmbunătățirea educației va aduce cu sine un vot mai rațional și o guvernare mai bună, fiindcă în fond rolul guvernării este acela de a promova fericirea societății. Astfel, semnalele nevoii de schimbare a paradigmelor educaționale au devenit tot mai sonore. O imperativitate care răzbate și din discursul juristului și eruditului craiovean Titu Maiorescu, cel care avea să-l familiarizeze pe Mircea Djuvara cu filosofia kantiană a dreptului. Mementoul lui Maiorescu este legat inter alia și de prelegerile sale pentru crearea de școli bune, fiindcă spunea savantul, doar așa vom reuși să avem legi și guvernări bune^[10]. Iar exemplele pot continua, devenind extrem de numeroase în zilele noastre, când educația civică, o adevărată cruciadă politică la nivelul Uniunii Europene, își găsește un amplu și zgomotos ecou (nu neapărat și eficient), mai ales din perspectiva egalității de gen, a coeziunii sociale și a democrației participative.

2. Conceptul de valoare în educație și corelațiile sale cu alte științe

Evident, valorile nu se pot rezuma la exemplele anteenunțate. Ele sunt expresia unor conceptualizări mult mai adânci și mai diversificate, fiind revendicate în toate domeniile și ungherele vieții sociale. Așa se explică faptul că de studierea lor se ocupă astăzi un număr crescendo de discipline (filosofie, sociologie, drept, psihologie, teologie, politologie, antropologie, economie, etnologie etc.). Științe care, în pofida eternelor lor dispute, nu au împiedicat ca semnificația noțiunii să se decanteze la nivelul unui grad de generalizare comun, primind în limbajul contemporan acel înțeles domestic de însușiri ale obiectelor, ale fenomenelor și ale ideilor de a se face prețuite de către om (bune, dezirabile și importante pentru individ sau societate)^[11].

Filosofic vorbind, valoarea, deși este multifațetată și răstălmăcită de acest domeniu arhetipal al culturii umane, este redată de dicționarul filosofic explicativ ca fiind „preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihologice), în virtutea unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia. Deşi valoarea se constituie prin raportarea obiectelor la trebuinţele sociale, istoriceşte determinate de practică, se atribuie denumirea de valoare chiar lucrurilor, ideilor sau acţiunilor cărora anumite comunităţi umane le acordă preţuire şi către care ele aspiră”^[12].

Valoarea ocupă un loc aparte și în tânăra și intruziva știință a psihicului uman – psihologia – unde per global este etichetată ca un produs al conștiinței umane ce vizează satisfacerea trebuințelor/dorințelor. De pildă, dicţionarul Larousse o definește ca fiind „credinţă împărtăşită privind ceea ce este dezirabil sau util, adică ceea ce trebuie prescris sau proscris, în materie de comportamente şi de finalităţi”^[13].

Dincolo însă de trebuințe și dorințe, meritul psihologiei nu se rezumă la etichetări, ci constă în cercetarea și furnizarea de informații asupra formării și influențării caracterelor, chestiuni cu un caracter aplicativ mult mai profund și teribil. Vorbeam, într-unul din articolele publicate^[14], despre monumentala lucrare „Psychologie des Foules”^[15] a lui Gustave Le Bon, apărută la finele secolului XIX. O capodoperă științifică în care fondatorul psihologiei sociale trage semnalul de alarmă asupra faptului că destinele popoarelor sunt cârmuite de caracterele lor și nu de către instituții, legi sau forme de guvernământ^[16]. Caracterele fiind, în opinia acestuia, singurele care dirijează destinele și care determină ascensiunea sau decăderea unui popor, motiv pentru care, spunea emeritul psiholog, „educația dată tineretului unei țări ne îngăduie să aflăm ce se va întâmpla, într-o bună zi cu acea țară”^[17].

Sigur că în educație, ca și în psihologie și, după cum vom vedea, și în drept, valențele valorilor au depins nu doar de teoriile celebrilor gânditori. Ele au fost influențate de la o epocă la alta de necesitățile, de afinitățile, de obiceiurile și de scopurile efemere ale societății. Și chiar de normele morale care, așa cum bine știm, variau de a o zonă geografică la alta, motiv pentru Pascal spunea că „Trei grade de latitudine răstoarnă toată jurisprudența”^[18]. Ori în fața tuturor acestor mutații și diferențieri culturale nici modelele de personalitate nu puteau rămâne refractare și imuabile.