Optica Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele privind discriminarea bazată pe orientarea sexuală a unuia dintre părinți

1. Introducere

Aspectele legate de orientarea sexuală a unei persoane reprezintă, încă, un subiect foarte sensibil în Europa, dar mai cu seamă în România. Având în vedere faptul că această temă este una vastă, prin prezentul studiu ne vom axa pe recunoașterea dreptului oricărei persoane la viață privată și de familie, fondată pe interpretări ale Convenției europene a drepturilor omului, realizate de către Curtea de la Strasbourg, în lumina condițiilor actuale. Mai exact, ne propunem să expunem acele orientări jurisprudențiale obligatorii conturate în cauzele în care se ridică problema controversată a creșterii unui copil în cadrul unei relații dezvoltate între persoane de același sex.

Ne asumăm riscul unui asemenea demers de cercetare, cunoscând faptul că societatea românească îmbrățișează un cu totul alt model de familie, perceput ca fiind cel „natural și sănătos”, deși deciziile de politică publică, de la nivel internațional, promovează teza acceptării diverselor tipuri de familii, fie ele „tradiționale” sau „netradiționale”, în cadrul unui mediu lipsit de discriminare pentru toți părinții. Această abordare este justificată, în principal, de faptul că orientarea sexuală a unui părinte, în sine, nu are nicio influență asupra capacității acestuia de a crește un copil.

2. Problema discriminării bazate pe orientarea sexuală a unui părinte – dezvoltări jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului

După cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului^[1], orientarea sexuală este un concept acoperit de art. 14 al Convenției europene a drepturilor omului^[2]. Astfel, Curtea a reținut, în mod repetat, că diferențele de tratament bazate pe orientarea sexuală trebuie justificate prin „motive deosebit de solide și de convingătoare”, fiind inacceptabile acele diferențieri întemeiate exclusiv pe considerente ce țin de orientarea sexuală^[3].

Reamintim și cu acest prilej că diferenţa de tratament a unor persoane plasate în situaţii similare este considerată discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim și dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit^[4]. Statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere atunci când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele, în situaţii altfel similare, sunt justificate, însă această marjă de apreciere este considerabil redusă^[5].

Unele din cele mai cunoscute cauze, în care Curtea a realizat o examinare din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 8 ale Convenției europene a drepturilor omului^[6], cauze ce se circumscriu tematicii anunțate din titlu, se referă la exercitarea autorității părintești (cauza Salgueiro Da Silva Mouta c. Portugaliei) și problema adopției (cauza E.B. c. Franței, respectiv X și alții împotriva Austriei).

Astfel, în cauza Salgueiro Da Silva Mouta c. Portugaliei^[7], reclamantul s-a plâns Curții europene de faptul că, prin atribuirea autorității părintești, exclusiv mamei, bazat pe orientarea sexuală a tatălui, autoritățile naționale au săvârșit o ingerință nejustificată în dreptul său la respectarea vieții de familie^[8].

Principalele considerente ale Curții de Apel din Portugalia au fost legate de faptul că reclamantul era homosexual și locuia cu un alt bărbat, fapt ce a determinat instanța să aprecieze că un astfel de mediu nu este cel mai sănătos și cel mai potrivit pentru dezvoltarea psihologică, socială și mintală a uni copil, luând în considerare modelul dominant din societatea portugheză, la momentul pronunțării acelei decizii. După aprecierea judecătorilor naționali, copilul trebuia să trăiască într-un mediu familial, o familie tradițională portugheză care nu era reprezentată de „configurația” în care unul dintre părinți a decis să trăiască.

În lumina acestor constatări, Curtea de la Strasbourg a concluzionat că nu a existat un raport rezonabil de proporționalitate între măsurile dispuse și scopul legitim urmărit (apărarea interesului superior al copilului); în consecință, a fost stabilită o încălcare a articolului 8 coroborat cu articolul 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Apoi, în cauza E.B. c. Franței^[9], s-a pus problema autorizării unei adopții de către o femeie cadru didactic, care și-a declarat relația pe care o avea cu o persoană de același sex, de profesie psiholog. Într-unul din rapoartele întocmite în acest dosar se făceau remarci legate de stilul de viață al celei care era semnatara cererii de adopție, de tipul: este necăsătorită și conviețuiește cu o parteneră de același sex, ceea ce generează rezerve privind capacitatea ei de a oferi copilului o imagine de familie care să graviteze în jurul unui cuplu parental, astfel încât să ofere garanții pentru stabilitatea și dezvoltarea armonioasă a copilului. Chiar și unul dintre psihologii desemnați să realizeze evaluarea în cauză a concluzionat asupra faptului că existau neclarități privind posibilitățile de identificare cu un model parental.

Urmând aceste abordări, au fost formulate puncte de vedere de respingere a cererii de autorizare a adopției, pornind de la aspectele problematice rezumate mai sus. Prin urmare, autoritățile naționale competente au respins cererea reclamantei, ceea ce a determinat-o să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului.

Într-un astfel de context factual, Curtea europeană, a arătat, mai întâi, că noțiunea de „viață privată” în sensul articolului 8 din Convenție este un concept larg care cuprinde, inter alia, și dreptul unei persoane de a stabili și dezvolta relații cu alte ființe umane^[10].

Apoi, Curtea a Curtea a constatat că această cauză se referă la modalitatea de soluționare a unei cereri de autorizare adopție depusă de o persoană homosexuală singură. În speță, Curtea a stabilit că autoritățile administrative interne, apoi instanțele care au examinat calea de atac a reclamantei, și-au întemeiat decizia de respingere a cererii acesteia de autorizare a adoptării pe două motive principale.

Primul este legat de lipsa unui model/„referent” paternal, în familia persoanei care urmărește să adopte, justificare care risca să determine chiar o ineficiență a dreptului persoanelor singure de a adopta. Chiar și cei 5 judecători, care au exprimat opinii separate, au fost de acord, în această privință, cu majoritatea, arătând că referirea la rolurile parentale este incompatibilă cu dreptul persoanelor singure de a aplica pentru adopții, drept ce era recunoscut în legislația franceză.

Al doilea motiv invocat a fost atitudinea indiferentă/lipsa de implicare a partenerei de viață a celei care urmărea să adopte un copil, deși cele două femei aveau o relație stabilă. De altfel, Curtea subliniază justețea examinării acestui aspect, luând în considerare rolul pe care partenera de viață urma să îl joace, în mod necesar, zilnic, în viața copilului ce se dorea a fi adoptat.

Considerând că, dintre cele două motive oferite de autoritățile franceze, pentru a-și fundamenta decizia, doar unul fusese legitim, instanța de la Strasbourg și-a îndreptat atenția asupra interconexiunii dintre aceste două motive, apreciind, în majoritatea sa^[11], că nelegitimitatea unuia dintre motive s-a răsfrânt asupra întregii decizii interne^[12]. În susținerea acestui punct de vedere s-a argumentat că cele două motive principale făceau parte dintr-o evaluare globală a situației reclamantei, fiind deci convergente, nu alternative^[13].

De asemenea, Curtea a remarcat că referirile la homosexualitatea reclamantei, care au fost cel puțin implicite, au figurat într-o măsură semnificativă în raționamentul autorităților interne, fiind un factor decisiv în luarea deciziei^[14].

O altă cauză cu incidență în materia adopției este cauza X și alții c. Austriei^[15] care vizează adopţia copilului unuia dintre partenerii dintr-un cuplu format din persoane de acelaşi sex de către celălalt partener, fără ca relaţia cu părintele firesc de acelaşi sex cu adoptatorul să fie afectată.

În argumentarea cererii lor, cele două partenere de același sex au arătat că scopul lor era acela de a obţine „recunoaşterea juridică a celulei lor familiale de facto”. Relevant este să menționăm și faptul că tatăl copilului nu a consimţit la adopţie, deși mama era cea care exercita exclusiv autoritatea părintească, iar copilul locuia cu mama și iubita mamei sale, de la vârsta de 5 ani.

În plan intern, cererea reclamantelor a fost respinsă, cu motivarea că dreptul național recunoștea posibilitatea de a adopta fie unei singure persoane, fie soţilor. O persoană căsătorită putea adopta un copil în mod individual numai în anumite condiţii stricte. Totodată, s-a mai motivat în sensul că solicitarea reclamantelor, care ar urmări adopţia copilului de către o femeie şi încetarea raportului juridic cu tatăl său firesc, însă nu şi cu mama sa biologică, era contrară dispoziţiilor legale.

În calea de atac pe care au exercitat-o cele două reclamante au subliniat că adopţia coparentală era posibilă în cazul cuplurilor heterosexuale, soţ şi soţie sau nu, însă nu şi în cazul cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, astfel că au susținut ideea unei discriminări bazate pe orientarea lor sexuală. Calea de atac a fost respinsă, socotindu-se, printre altele că nu au fost aduse argumente convingătoare pentru a demonstra că dispoziţiile în vigoare echivalează cu o discriminare a partenerilor de acelaşi sex.

Și în această cauză a fost sesizată Curtea europeană a drepturilor omului, care pronunțându-se asupra admisibilității cererii, a constat că cele două reclamante formau un cuplu stabil, convieţuind împreună de mai mulţi ani, alături de copilul biologic al uneia dintre ele, ceea ce conducea către concluzia unei relații ce intră în sfera noţiunii de „viaţă de familie” în sensul art. 8 din Convenţie europeană^[16].

Înainte de a examina cererea reclamantelor, Curtea s-a mai referit la cele trei forme distincte pe care le poate îmbrăca adopţia copiilor de către un cuplu de persoane de același sex, anume: prima este cea a adopţiei de către o singură persoană (adopţie monoparentală), a doua este adopţia coparentală prin care un membru al unui cuplu adoptă copilul celuilalt membru, scopul adopţiei fiind acela de a conferi fiecăruia dintre ei statulul de părinte legal, iar cea de-a treia este adopţia simultană de către cei doi membri ai respectivului cuplu^[17].

Apoi, a amintit jurisprudența sa anterioară, relevantă în această materie, mai exact cele două cauze privind cereri de adopţie monoparentală formulate de persoane cu orientare homosexuală: cauza Fretté c. Franței^[18] şi cauza E.B. c. Franţei-la care am făcut trimitere în rândurile ce preced^[19] şi o cauză privind o cerere de adopţie coparentală formulată de către un cuplu homosexual: cauza Gas şi Dubois c. Franței^[20].

În continuare a constatat^[21] că situaţia reclamantelor, care doreau să stabilească o legătură juridică între una dintre partenere și copilul celeilalte, este comparabilă cu cea a unui cuplu format din persoane de sexe diferite în cadrul căruia unul dintre parteneri dorea să adopte copilul celuilalt partener, astfel că în raționamentul Curții a urmat evaluarea faptului dacă a existat sau nu o diferență de tratament. În această privință concluzia a fost^[22] în sensul unei diferențe de regim juridic referitor la autorizarea adopției, reținându-se^[23] că dacă cele două reclamante “ar fi compus un cuplu format din persoane de sexe diferite necăsătorite, instanţele naţionale nu ar fi putut să respingă cererea de adopţie opunând o cauză de inadmisibilitate”, ci ar fi avut posibilitatea să realizeze „o cercetare în detaliu a chestiunii, punând în balanţă interesele tuturor persoanelor implicate – cuplul, copilul şi tatăl firesc al copilului – după ce ar fi ascultat în mod corespunzător declaraţiile tuturor şi ar fi stabilit faptele relevante”.

Mai departe Curtea a aplicat standardul proporționalității, pentru a verifica dacă reglementarea națională în această materie era necesară și adecvată în raport de scopul legitim urmărit – reprezentat de protejarea intereselor copilului, precum și protejarea familiei, în sensul său tradițional. Sub acest ultim aspect, Curtea a statuat^[24] că „scopul protejării familiei, în sensul tradiţional al termenului, este mai degrabă abstract şi o varietate largă de măsuri concrete pentru atingerea acestuia pot fi utilizate […]. În plus, întrucât Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat prin prisma condiţiilor actuale, statul, atunci când alege mijloacele destinate protejării familiei şi garantării respectării vieţii de familie astfel cum prevede art. 8, trebuie în mod obligatoriu să ia în considerare evoluţia societăţii, precum şi schimbările care ţin de maniera de a percepe aspectele ce ţin de societate, statut civil şi cele de ordin relaţional, inclusiv faptul că nu întotdeauna există o singură cale ori o singură alegere atunci când este vorba despre conducerea unei vieţi private şi de familie […]”.

Totodată, a mai constatat^[25] că „Guvernul nu a furnizat argumente specifice, studii ştiinţifice sau alte mijloace de probă de natură a demonstra că o familie cu doi părinţi de acelaşi sex nu ar putea în nicio circumstanţă să ofere o îngrijire corespunzătoare unui copil”, considerent în raport de care s-a susținut soluția de încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenția europeană privind drepturile omului.

3. Un exemplu jurisprudențial recent. Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza X împotriva Poloniei

Încheiem studiul nostru cu referirea la interpretările de dată recentă ale Curții europene într-o cauză în care s-a dezbătut problema încredințării copiilor în contextul divorțului părinților și a angajării fostei soții într-o relație cu o persoană de același sex – cauza X împotriva Poloniei^[26].

Seria litigiilor interne, având acest obiect al exercitării autorității părintești, a debutat cu un demers al părinților mamei copiilor care, pe fondul unui dezacord serios intervenit urmare a neacceptării deciziilor cu privire la viața personală a fiicei lor, au solicitat să le fie încredințați lor cei 4 copii ai fostului cuplu heterosexual. În primă instanță cererea lor a fost admisă, însă situația s-a schimbat în calea de atac exercitată de părinții copiilor, cu motivarea că, deși familia trecuse printr-o perioadă dificilă din cauza divorțului, totuși probele indicau faptul că ambii părinți au avut grijă de copiii lor în mod corespunzător, ceea ce nu justifica o intervenție atât de majoră din partea autorităților.

În ceea ce privește divorțul părinților, acesta s-a pronunțat în anul 2005, când copiii au fost încredințați mamei. Ulterior, în anul 2006, fostul soț a intentat o acțiune ce viza modificarea măsurilor luate cu privire la copii, proces în cursul căruia s-a solicitat opinia unor experți legat de evaluarea capacităților părintești și a legăturilor de familie dintre copii și părinții lor. Totodată, experții au mai fost chestionați dacă interesul superior al copiilor permite o separare a acestora, astfel încât unii dintre aceștia să fie încredințați mamei și ceilalți tatălui.

În Raportul întocmit în cauză, s-a consemnat faptul că respectivii copii erau atașați de ambii părinți, dar cu precădere se remarca relația cu tatăl, în raport de care cei trei copii mai mari se simțeau mai importanți și protejați. S-a remarcat că relația cu mama a fost afectată, fetele fiind cele care aveau așteptarea ca mama să renunțe la relația cu persoana de același sex, în timp ce băiatul se simțea mai bine înțeles de către tată. Mezinul familiei, având în vedere vârsta sa fragedă, nu părea să fie atât de „înverșunat” ca frații săi, urmare și a atenției speciale de care se bucura din partea mamei sale și partenerei acesteia de viață.

De data aceasta, instanța a decis în favoarea tatălui, motivând că relația copiilor cu mama a devenit una superficială, pe fondul dezvoltării relațiilor sentimentale pe care aceasta le avea cu o altă femeie, fapt ce a determinat o mai slabă conectare emoțională mamă-copii. Această decizie pronunțată la fond a fost menținută și în calea de atac promovată de către mamă.

Drept urmare, cei trei copii mai mari s-au mutat cu tatăl lor, în timp ce mama l-a reținut pe mezin, argumentând că acesta refuză să își schimbe locuința la tată. Pentru a intra în legalitate, mama a întreprins un alt demers de revizuire a hotărârii ce stabilea încredințarea copiilor la tată, dosar în care s-a prevalat de opinia unui psiholog care atesta legăturile puternice dintre mamă și copilul cel mic.

Cu toate acestea, mama nu a avut câștig de cauză, nici de această dată, magistrații cauzei făcând trimitere la constatările experților din dosarul anterior, pe care le-au socotit recente și relevante. În considerente s-a mai reținut că reclamanta s-a concentrat excesiv asupra relației dezvoltate cu iubita sa, în timp ce tatăl a dat dovadă de o atitudine părintească adecvată, pentru mezin fiind de importanță majoră rolul tatălui în vederea consolidării modelului său masculin. A mai cântărit, desigur și argumentul menținerii fraților împreună, laolaltă.

Pentru Curtea europeană a fost evident că circumstanțele acestei cauze atrag încadrarea în sfera de aplicare a art.8 din Convenția europeană a drepturilor omului, urmând să examineze aspectele legate de existența sau nu a unei diferențe de tratament, respectiv măsura în care a fost justificată o diferență de tratament, în acest caz.

Curtea a luat în considerare evoluția întregului litigiu dintre părinți și a remarcat în mod deosebit concluziilor experților desemnați în dosarele civile de pe rolul instanțelor naționale, pe care s-au bazat soluțiile contestate, care conțineau referiri la orientarea sexuală a reclamantei, ce s-au aflat în centrul deliberărilor. Așadar, răspunsul la primul element de analiză este că a existat o diferență de tratament între reclamantă și orice alt părinte care își dorea încredințarea copiilor.

Al doilea element în evaluarea de către Curtea europeană a fost, după cum indicam, verificarea dacă diferența de tratament constatată are o justificare obiectivă și rezonabilă. Pentru aceasta, Curtea și-a îndreptat atenția asupra celor două argumente principale ce susțineau soluțiile instanțelor naționale, criticate de reclamantă: avantajele conviețuirii laolaltă a fraților și existența unui model masculin și în educația băiatului cel mic. Erau acestea adecvate pentru îndeplinirea obiectivului legitim declarat în această procedură, și anume protejarea interesului superior al copilului?

Fără a nega beneficiile stabilității care rezultau din traiul comun al fraților, Curtea europeană a sesizat că autoritățile naționale au ignorat legătura puternică pe care băiatul cel mic o avea cu mama sa, optând, în schimb, să se concentreze pe referirea la modelul masculin, ca fiind un considerent esențial în evaluarea interesului superior al copilului. Prin urmare, s-a acordat o pondere însemnată unei viziuni stereotipice, atâta vreme cât nu s-a reținut nimic îngrijorător cu privire la stadiul efectiv de dezvoltare a celui mai mic dintre frați, relativ la bunăstarea acestuia sau că ar exista vreun prejudiciu, sau risc real dovedit pentru copil, dacă ar continua să trăiască cu mama sa.

Criticabil a fost și faptul că instanțele interne nu s-au preocupat să analizeze comportamentul partenerei reclamantei, în raport de copilul acesteia din urmă. Singura referință negativă a fost cea care viza impactul negativ al relației reclamantei cu partenera sa, asupra abilităților sale parentale, deși nu exista niciun element de natură probatorie care să susțină că băiatul ar fi fost afectat negativ de prezența acelei persoane, în viața mamei sale. Nu a putut fi ignorat nici faptul că magistrații cauzelor au apreciat că o evaluare pozitivă a abilităților reclamantei, în calitate de îngrijitor principal al copiilor săi, depindea de încetarea relației sentimentale pe care aceasta o avea cu o persoană de același sex.

Toate aceste argumente au fundamentat soluția majorității judecătorilor Curții europene în sensul unei încălcări a art. 8 coroborat cu art.14 din Convenția europeană.

Trebuie să menționăm că a existat și o opinie minoritară, cea a judecătorului Wojtyczek, care și-a grupat observațiile sale în trei tipuri: cu privire la constatările de fapt făcute de Curte, care nu ar fi fost pe deplin exacte, cele referitoare la unele rezerve din punct de vedere procedural, respectiv cele referitoare la o evaluare juridică eronată a fondului cauzei.

Mai cu seamă, raționamentul majorității asupra fondului cauzei nu i s-a părut, acestui judecător, convingător, raportat și la metodologia Curții elaborată pentru astfel de cauze de discriminare. Apoi, a remarcat că se „reproșează” instanțelor interne că repetă o viziune stereotipică, când de fapt acestea s-au bazat pe opiniile emise de un grup de experți, a căror competență profesională nu a fost contestată, nefiind, deci, furnizată nicio dovadă care să demonstreze veridicitatea opiniei contrare. Pentru acest judecător menținerea fraților la un loc reprezenta un obiectiv legitim care ar fi justificat hotărârile pronunțate la nivel național, având în vedere jurisprudența Curții dezvoltată în acest sens^[27].

4. Concluzii

Tema pe care ne-am propus a o expune, în aceste rânduri, rămâne una cât se poate de controversată, dovadă și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, de care nu poate face nimeni abstracție, dar care au fost pronunțate, în mare parte, cu exprimarea unor opinii divergente, ce nu sunt lipsite de substanță juridică. Fără îndoială, însă, materia este una în care s-au înregistrat evoluții jurisprudențiale majore, care trebuie cunoscute și urmărite, în continuare.

În final, ne mărginim să consemnăm lecția plină de învățăminte ce se desprinde din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Kozak c. Poloniei: „Curtea este conştientă că realizarea unui echilibru între protejarea familiei în sensul tradiţional al termenului şi drepturile minorităţilor sexuale care decurg din Convenţie reprezintă un exerciţiu prin natura sa dificil şi delicat, care poate obliga statele să concilieze puncte de vedere şi interese concurente percepute de părţile interesate ca fiind fundamental antagonice”^[28]. De interes profesional este de a urmări cum se va realiza, în planul nostru național, acest just echilibru al intereselor concurente de care face vorbire Curtea…
DOWNLOAD FULL ARTICLE