Consacrarea constituțională și infraconstituțională a dreptului de vot și a dreptului de a alege și de a fi ales în Parlamentul European. Unele observații privind „Propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 115/2015 și pentru modificarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 33/2007”

1. De ce această temă?

Relativ recent, reflectând asupra declarațiilor publice ale președintelui Senatului referitoare la reducerea vârstei dreptului de vot la 16 ani^[1], am așternut pe hârtie unele observații privind argumentele (pro și contra) referitoare la scăderea limitei de vârstă pentru exercitarea dreptului de vot la 16 ani.

În contextul în care în discuție era revizuirea Constituției, în cuprinsul articolului „Dreptul la vot de la 16 ani ‒ între reguli și nereguli”^[2], am căutat răspunsul la întrebarea „Este România pregătită să adopte decizia reducerii vârstei de vot la 16 ani?”.

Am opinat că reducerea vârstei de vot este „o sabie cu două tăișuri”, că este oportun să discutăm despre necesitatea revizuirii Constituției numai după ce se va trece de la stadiul dezbaterilor referitoare la reducerea vârstei de vot la acțiuni concrete menite să contribuie la educarea civică și electorală a tinerei generații.

În aprilie 2022, fără a mai readuce în discuție necesitatea revizuirii Constituției, un grup de 29 de deputați și senatori au inițiat „Propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 115/2015 și pentru modificarea art. 5 alin. (5) din Legea nr. 33/2007”^[3].

Opinăm acum că este necesar să facem trimitere la poziția supraordonată a Constituției în ierarhia actelor normative ce formează sistemul de drept. Și ne întrebăm retoric: „Sunt aleșii națiunii pregătiți să legifereze, ignorând art. 36 din Constituția României?”

2. Dreptul de vot în legislația europeană

Art. 3 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale^[4], prevede:

„Înaltele părți contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ”.

Art. 3 din Protocolul nr. 1 nu consacră în mod direct drepturile electorale individuale, fiind misiunea CEDO ca prin jurisprudența sa să definească conținutul lor.

Având în vedere lucrările pregătitoare pentru art. 3 din Protocolul nr. 1 și interpretarea acestei clauze în contextul Convenției în ansamblu, Curtea a stabilit că acest articol implică totodată drepturi subiective, printre care dreptul de vot (aspect „activ”) și cel de a candida la alegeri (aspect „pasiv”).

Când examinează sistemul electoral al unei țări – aspectul activ sau pasiv, Curtea ia în considerare diversitatea contextelor istorice ale statelor. Aceste contexte diferite pot astfel să ducă la acceptarea divergențelor din normele de drept electoral de la o țară la alta, dar și să explice evoluția nivelului de exigență în funcție de perioadele examinate. (…) În sensul aplicării art. 3 din Protocolul nr. 1, orice lege electorală trebuie așadar să fie examinată în funcție de evoluția politicii țării respective^[5].

Carta drepturilor fundamentale a UE (CDFUE)^[6] reglementează dreptul de a vota în art. 39^[7] și art. 40^[8].

La nivel instituțional, în Europa, se înregistrează un curent de opinie favorabil reducerii vârstei de vot la 16 ani, sens în care amintim că:

– la 24 iulie 2011, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția prin care recomandă statelor să analizeze posibilitatea de a scădea vârsta minimă de vot la 16 ani, pentru toate tipurile de alegeri;

– la data 11 noiembrie 2015, Parlamentul European a adoptat „Rezoluția referitoare la reforma legislației electorale a Uniunii Europene”^[9], în cadrul căreia recomandă, printre altele, armonizarea vârstei minime a alegătorilor la 16 ani, pentru a crește egalitatea electorală în rândul cetățenilor U.E.

Până la acest moment, statele Uniunii Europene, cu o singură excepție (Malta, 2018), nu au dat curs acestor Rezoluții.

În Codul bunelor practici în materie electorală^[10], Comisia europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), enunțând cele cinci principii fundamentale, care stau la baza patrimoniului electoral european (sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret și direct), stabilește că dreptul de a alege și de a fi ales poate și trebuie să fie exercitat sub rezerva a trei condiții: a) condiția de vârstă; b) condiția de naționalitate: c) condiția de reședință.

Cu referire la condiția de vârstă, Codul stabilește:

1) dreptul de a alege și de a fi ales poate fi exercitat numai „sub rezerva limitei minime de vârstă;

2) dreptul de a alege trebuie să fie dobândit cel târziu la atingerea vârstei majoratului;

3) dreptul de a fi ales ar trebui garantat la aceeași vârstă cu dreptul de a alege, în orice caz nu mai târziu de vârsta de 25 de ani, cu excepția cazurilor când pentru ocuparea anumitor posturi este impus un cenz special de vârstă (de exemplu membru în camera deputaților, Președinte al Statului).

De menționat că dispozițiile Codului nu au un caracter obligatoriu și nu impun sancțiuni în eventualitatea în care un stat eșuează în implementarea prevederilor sale.

Cu privire la forța juridică a dispozițiilor Codului bunelor practici în materie electorală, elaborat de Comisia de la Veneția, prin Decizia nr. 682/2012^[11], Curtea Constituțională a României – făcând trimitere la jurisprudența sa, a statuat că „acest act nu are un caracter obligatoriu, însă recomandările sale constituie coordonate ale unui scrutin democratic, în raport cu care statele ‒ care se caracterizează ca aparținând acestui tip de regim ‒ își pot manifesta opțiunea liberă în materie electorală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în general, și a dreptului de a fi ales și de a alege, în special”.

Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a amintit: „Codul bunelor practici în materie electorală este reținut ca document internațional relevant și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Hotărârea pronunțată în Cauza Petkov și alții împotriva Bulgariei din 11 iunie 2009 sau Hotărârea pronunțată în Cauza Grosaru împotriva României din 2 martie 2010)” (par. 2.16).

3. Consacrarea constituțională și infraconstituțională a dreptului de vot, respectiv a dreptului de a alege și de a fi ales în Parlamentul European

La baza funcționării unei societăți democratice stă Legea fundamentală.

Constituția României din 1991 reprezintă renașterea democrației naționale, fiind apreciată din perspectiva standardelor internaționale în materie de constituționalism.

3.1. Consacrarea constituțională și infraconstituțională a dreptului de vot în România

Constituția României din 1991, revizuită în 2003, stabilește, în art. 36 alin. (1):

„Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv.”

În categoria dreptului de vot se include deopotrivă dreptul alegerii reprezentanților în autoritățile statului (fără a distinge funcție de tipul scrutinului), cât și dreptul de a fi consultat în cadrul referendumului.

Fiind un drept fundamental, dreptul de vot trebuie să fie, conform art. 20 din Constituție, interpretat și aplicat în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Pornind de la această premisă și observând reglementările internaționale relevante în materie, doctrina constituțională^[12] subliniază: „Constituția României concordă cu pactele și tratatele internaționale, oferind în plus și o serie de garanții constituționale realizării dreptului de vot”.

În temeiul art. 73 alin. (3) lit. a) din Constituție, potrivit căruia sistemul electoral se reglementează prin lege organică, forul legislativ a adoptat:

– Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale^[13];

– Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente^[14];

– Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României^[15];

– Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului^[16].

Raportat la obiectul studiului, urmează a observa dispozițiile Legii nr. 115/2015 care transpun prevederile art. 36 alin. (1) din Constituție.

Potrivit art. 3 alin. (1) al Legii:

„Au dreptul de a alege cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, inclusiv cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor.

3.2. Consacrarea constituțională și infraconstituțională a dreptului de a alege și de a fi ales în Parlamentul European

Procedurile pentru alegerea Parlamentului European sunt reglementate atât de legislația europeană, care definește normele comune pentru toate statele membre, cât și de dispoziții naționale specifice, care variază de la un stat membru la altul.

Aderarea României la Uniunea Europeană a determinat și modificarea cadrului legislativ în materie electorală.

Art. 38 din Constituție, cu denumirea marginală „Dreptul de a fi ales în Parlamentul European”, dispune: „În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European”.

Cu referire la norma constituțională, literatura de specialitate^[17] relevă că „din punct de vedere terminologic, constituantul derivat român a ținut seama de denumirea utilizată în dreptul comunitar pentru a desemna aceste drepturi electorale (dreptul de a alege și de a fi ales” și nu cea uzitată în textul în vigoare al Constituției (dreptul de vot și dreptul de a fi ales)”.

Norma constituțională este dezvoltată prin prevederile Legii nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European^[18].

Legea nr. 33/2007 transpune Directiva Consiliului nr. 93/109/CE din 6 decembrie 1993 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege și de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetățenii Uniunii care au reședință într-un stat membru în care nu sunt resortisanți și Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European, prin vot universal direct.

Directiva nr.9 3/109/CE^[19] stabilește normele prin care cetățenii Uniunii care au reședința într-un stat membru în care nu sunt resortisanți își pot exercita dreptul de a alege și de a fi ales pentru Parlamentul European.

Prin art. 1 alin. (2) al actului unional, se stabilește că „Dispozițiile prezentei directive nu aduc atingere dispozițiilor fiecărui stat membru cu privire la dreptul de a alege și de a fi ales al propriilor resortisanți care au reședința în afara teritoriului său electoral”.

Potrivit art. 5 al Legii:

1) Prin alegător comunitar se înțelege orice cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât România, care are dreptul de a alege în România pentru Parlamentul European, având domiciliul sau reședința în România, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi (…)

5) Cetățenii români care au vârsta de 18 ani, împliniți până în ziua de referință inclusiv, au dreptul de a alege membri din România în Parlamentul European (…)

9) Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, în sensul art. 17 alin. (1) din Tratatul de instituire a Comunității Europene, cu modificările și completările ulterioare, care au reședința sau domiciliul pe teritoriul României, au drept de vot și de a fi aleși ca membri din România în Parlamentul European, în aceleași condiții ca și cetățenii români, sub rezerva îndeplinirii cerințelor prezentei legi.

Observând dispozițiile art. 5 al Legii nr. 33/2007, doctrina de specialitate^[20] a statuat că, „pe cale de interpretare, condițiile necesare pentru exercitarea dreptului de vot în România se aplică, prin analogie și cu privire la dreptul de a alege în Parlamentul European, atât în privința cetățenilor români, cât și a cetățenilor europeni, cu domiciliul sau reședința în România”.
DOWNLOAD FULL ARTICLE