Obiectul criminologiei
Nelu Dorinel Popa - aprilie 6, 20221. Evoluția și definiția conceptului de „obiect al criminologiei”
Noțiunea de „Criminologie” derivă din cei doi termeni care o compun:
– latinescul „crimen”, provenit dintr-un alt termen apărut în greaca veche-„krino”, în sensul de acuzație,
– un alt cuvânt de origine greacă folosit în filosofia antică, „logos”, a cărui semnificație a cunoscut o evoluție în timp, de la sensul inițial de „ordine” sau „rațiune cosmică” (ca și realitate preexistentă a lucrurilor) și terminând cu sensul atribuit în zilele noastre, de știință, ca facultate a rațiunii umane.
Termenul de „Criminologie” a fost folosit pentru prima oară, în 1879, de criminologul francez Paul Topinard în lucrările sale despre antropologia criminală. A fost momentul când criminologia s-a desprins de știința criminală, devenind știință de sine stătătoare.
Ulterior, în 1880, pozitivistul Rafaelle Garofalo a preluat și folosit acest concept atunci când a denumit ca atare prima sa monografie, mai apoi completată, revizuită și republicată în 1885. Lucrarea „Criminologie” a constituit opera sa fundamentală în care a formulat o teorie proprie despre fenomenul infracțional.
Obiectul Criminologiei presupune modalități adecvate de abordare izvorâte tocmai din controversele teoretice care s-au derulat de-a lungul timpului. Mai mult, criminologia, ca orice știință socială, admite teorii concurente în explicarea obiectului propriu de studiu, ceea ce semnifică existența mai multor puncte de vedere.
Astfel, în perioada școlii clasice apărute în secolul al XVIII-lea, obiectul de studiu al criminologiei (privită la vremea respectivă ca și componentă a științelor criminale) îl constituia pe lângă crimă și pedeapsă, reacția socială împotriva criminalității.
Principalele idei promovate de Cesare Beccaria și mai târziu de discipolii săi se refereau în principal la respectarea principiului legalității, astfel încât să existe legi anterioare săvârșirii faptei care să incrimineze faptele ca și infracțiuni, precum și la umanizarea pedepselor și la abrogarea pedepsei cu moartea, care să aibă un efect descurajant și să contribuie astfel la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Puține referiri s-au făcut la persoana infractorului.
Mai târziu, în secolul al XIX-lea, școala pozitivistă avea să aducă în atenție infractorul ca obiect de studiu al criminologiei și al determinismului său bio-psiho-social în săvârșirea de infracțiuni. Nu sunt ignorate referirile la reacția socială a societății la săvârșirea de infracțiuni, ceea ce implica atât măsuri protective (fie reparatorii, fie eliminatorii) cât și măsuri preventive (fie educative, fie curative etc.).
În cursul secolului al XX-lea, Școala de la Chicago considera că obiectul de studiu al criminologiei îl constituia nu explicarea comportamentului infracțional, ci identificarea cauzelor criminalității, cu accent pe știință și cercetare, care să servească unui astfel de obiectiv.
Dintr-o altă abordare, mai cuprinzătoare, doi autori francezi au considerat că obiectul de studiu al criminologiei poate fi privit în 3 planuri, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv:
– crima ‒ vizează studiul actului criminal,
– criminalul ‒ studiază caracteristicile infractorilor care comit infracțiuni și factorii care influențează formarea și evoluția personalității criminale,
– criminalitatea ‒ studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă determinată de timp[1].
Din această perspectivă rezultă un obiect complex de cercetare criminologică, fapt care necesită o abordare atât la nivel general, cât și una la nivel particular; abordarea din perspectivă generală, colectivă are în vedere criminalitatea, cu referire la volum, întindere, dinamică, în timp ce abordarea din perspectivă individuală vizează distinct cele două entități singulare, crima și criminalul[2].
Perioada sfârșitului de secol XX a adus în prim-plan un nou obiect de cercetare în criminologie, respectiv victima infracțiunii, considerată „un actor mare într-un rol minor al procesului penal”[3].
Din acest considerent este justificată pe deplin critica adusă criminologiei contemporane, conform căreia, a fost neglijat aproape total studiul victimologic, criminologia îndreptându-și atenția doar asupra problematicii referitoare la infractor. S-a demonstrat existența unei relații complexe între infractor și victimă, constatându-se că în producerea actului infracțional, contribuția victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex; de asemenea, identificarea unei dimensiuni reale a criminalității nu este posibilă fără studii victimologice”[4].
Aceste controverse în jurul definirii obiectului de studiu al criminalității au determinat pe bună dreptate pe criminologul american Thorsten Sellin să considere criminologia ca fiind „o regină fără regat”. Același autor a mai subliniat că „izolarea doar la studiul crimei și a criminalilor și acceptarea categoriilor de forme specifice doar acestora duce la invalidarea cercetării criminologice ca și știință. Criminologia ar trebui să caute să înțeleagă orice devianță de la comportamentul legal reglementat de norma juridică.”
Rezultă deci orientarea autorului spre conexiunea dintre studierea cauzelor criminalității, pe de o parte și reacția socială a societății, bazată pe prevenirea și controlul crimei și al criminalilor[5].
Prin prisma argumentelor expuse mai sus considerăm că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie:
– fenomenul criminal, raportat atât la aspectul individual, care vizează fapta;
– crima și la persoana care a săvârșit fapta sau care a determinat ori contribuit la săvârșirea acesteia ‒ criminalul, cât și la aspectul colectiv, „de masă”;
– criminalitatea;
– victimologia ‒ care vizează analiza și studiul victimei infracțiunii;
– reacția socială împotriva fenomenului criminal;
– care intervine atât ante-factum, prin programe și măsuri de prevenire, cât și post-factum, prin înfăptuirea actului de justiție și prin tratamentul, resocializarea și reinserția socială a infractorilor condamnați.
2. Fenomenul criminal ‒ obiect de studiu al criminologiei
Au existat autori care au definit criminologia chiar prin raportare la fenomenul criminal. Astfel, într-o opinie, s-a considerat că „știința criminologiei se ocupă exclusiv cu studiul ansamblului fenomenului criminal”[6].
Laturile fenomenului criminal cuprind mai multe aspecte care sunt strâns legate între ele, se împletesc mereu și împreună formează o unitate; în aceste condiții, generalul este legat de individual, socialul este legat de personal, teoreticul este legat de aplicativ.
Spre exemplu, criminalitatea, ca fenomen general, se compune din crimele individuale comise pe un teritoriu și într-o perioadă determinată de timp și care nu pot face abstracție de latura personală, individuală a criminalului, concretizată în analiza laturii subiective a respectivelor crime ‒ vinovăție, scop, mobil.
În doctrină s-a subliniat faptul că fenomenului criminal i-au fost atribuite semnificații după caz, mai restrânse sau mai largi.
Astfel, într-o accepțiune s-a considerat că fenomenul criminal este privit doar ca o abstracție juridică, caz în care acestei expresii i-a fost redusă semnificația doar la noțiunea de infracțiune.
Dintr-o altă perspectivă mai largă, noțiunea de „fenomen criminal” desemnează doar aspectul macro-criminologic, referindu-se la ansamblul infracțiunilor comise pe un teritoriu și pe o perioadă de timp determinate.
În sfârșit, dintr-un alt punct de vedere, în înțelesul cel mai larg, se consideră că în conținutul sintagmei „fenomen criminal” ar trebui să se regăsească normele penale edictate, violarea acestora și reacția socială represivă și consecutivă[7].
Ar fi inadecvat ca expresia „fenomen criminal” să fie folosită în știința criminologiei doar prin raportare la unul din cele trei înțelesuri deoarece ar afecta sensul conceptual al celorlalte instituții uzitate în criminologie, denaturând astfel unitatea conceptuală folosită în această știință.
Din aceste rațiuni, apreciem că stabilirea înțelesului real al termenului de „fenomen criminal” nu poate face abstracție de factorii generali și particulari, obiectivi și subiectivi, sociali și individuali care generează actele și faptele antisociale care se regăsesc tocmai în conceptele înglobate în fenomenul criminal: crima și criminalul ‒ privite sub aspect analitic, ca entități individuale și criminalitatea ‒ interpretată sub aspect sintetic, colectiv.
2.1. Crima
În conștiința cetățenilor este adânc înrădăcinată ideea că a comite o „crimă” reprezintă o încălcare mai gravă a regulilor de purtare în societate iar „criminalul” constituie o persoană deosebit de periculoasă[8].
Dacă termenul de „crimă” a avut anterior în România și un fundament legal, în prezent, legea penală nu mai consacră un astfel de termen, folosind la modul generic doar conceptul de „infracțiune”.
Aceste aspecte comportă unele discuții întrucât cuvântul „crimă” cunoaște mai multe semnificații, în funcție de sensul atribuit în vorbirea curentă. Din acest punct de vedere există trei sensuri ale cuvântului „crimă”:
I. sensul comun.
II. sensul penal.
III. sensul criminologic.
I. Din perspectiva sensului comun și al înțelesului atribuit în mod uzual în vorbire, cuvântul „crimă” este asociat cu anumite infracțiuni:
– în primul rând, cu infracțiunile săvârșite cu intenție contra vieții unei persoane, așa cum se regăsesc reglementate în art. 188-191 C. pen., după cum urmează: omor – art. 188 C. pen., omor calificat – art. 189 C. pen., uciderea la cererea victimei – art. 190 C. pen., determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 191 C. pen.
Dovadă în acest sens sunt câteva precizări; conform dicționarului explicativ al limbii române, cuvântului „crimă” îi este atribuit și înțelesul de „omor”[9].
De asemenea, din perspectiva unei interpretări juridice, cuvântul „crimă” mai poate avea înțelesul de „infracţiune de omor în oricare dintre variantele sale”[10].
– în al doilea rând, cu infracțiunile deosebit de grave îndreptate împotriva legilor și uzanțelor războiului, precum și împotriva păcii internaționale și a umanității, după cum rezultă din același dicționar explicativ al limbii române[11]. Exemplificativ în acest sens amintim infracțiunile de genocid ‒ art. 438 C. pen. și infracțiunile contra umanității ‒ art. 439 C. pen.; cel mai recent, această semnificație este asociată cu infracțiunile săvârșite de armata rusă împotriva populației din Ucraina în războiul început la data de 24 februarie 2022.
II. În sens penal, pentru o mai deplină înțelegere a termenului de „crimă” se impun a fi prezentate câteva considerente de ordin istoric cu privire la evoluția conceptuală a acestui termen.
Termenul a fost consacrat legislativ pentru prima dată în România prin Codul Penal de la 1864 care definea și clasifica infracțiunile în crime, delicte și contravenții prin raportare la pedeapsă și deci, la gravitatea lor intrinsecă.
Astfel, potrivit art. 1 C. pen. 1864, „infracțiunea care se pedepseşte de lege cu munca silnică, recluziunea, detenţiunea şi degradaţiunea civică, se numeşte crimă.
Infracţiunea care se pedepseşte de lege cu închisoarea corecţională, interdicţia unora din drepturile politice, civile ori de familie şi cu amendă de la 26 lei în sus se numeşte delict.
Infracţiunea pe care legea o pedepseşte cu închisoare poliţienească şi cu amendă se numeşte „contravenţie”.
Această sistematizare a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții a fost menținută și în Codul Penal Carol al II-lea din 1936, care la art. 22-24 clasifica în mod identic aceste categorii de infracțiuni în funcție de pedeapsă și de gravitatea faptei.
Conform acestui text de lege, „Pedepsele pentru crime sunt: în materie de drept comun, munca silnică pe viaţă, munca silnică pe timp mărginit de la 5 la 25 ani, temniţa grea de la 3 la 20 ani; în materie politică, pedepsele sunt detenţiunea grea pe viaţă, detenţiunea grea de la 5 la 25 ani și detenţiunea riguroasă de la 3 la 20 ani.
Pedepsele pentru delicte sunt: în materie de drept comun, închisoarea corecţională de la o lună la 12 ani, amenda de la 2.000 la 20.000 lei, afară de cazul când legea prevede un alt maximum: în materie politică, pedepsele sunt detenţiunea simplă de la o lună la 12 ani și amenda de la 2.000 la 20.000 lei, afară de cazul când legea prevede un alt maximum.
Pedepsele pentru contravenţii sunt închisoarea poliţienească de la o zi la o lună și amenda de la 50 la 1.500 lei”.
Acest criteriu de diferențiere ‒ „distinctio poenarum ex delicto” atesta faptul că legiuitorul a creat trei clase de infracțiuni, fixând pentru fiecare clasă de infracțiuni pedepsele respective. După intrarea în vigoare a codului penal, pentru cel ce interpreta sau aplica legea, criteriul s-a inversat, în sensul că s-a avut în vedere prioritar pedeapsa pentru a se putea spune cărei clase aparține infracțiunea[12].
Sub aspect etimologic, s-a apreciat că termenul de „infracțiune” [în ciuda faptului că provine din latinescul infractio, -onis (care înseamnă spargere, frângere)], a apărut în limbajul juridic abia în secolul al XIX-lea. A fost precedat însă de termenul „delict” care semnifică în prezent sensul general de „infracțiune”.
Mai mult, chiar dreptul penal public al Romei Antice folosea conceptele de „crimen” și „delictum”: „crimen” ‒ în sensul de a cerne, a separa, semnifica orice tip de acțiune, care mai târziu avea să se numească infracțiune; „delictum” ‒ în sensul de încălcare, păcat, a fost un cuvânt mai vechi întrebuințat.
În acest sens, Theodor Mommsen menționa, în 1854, în lucrarea sa „Die römische Geschichte” (Istoria romană), că „dreptul penal roman nu a avut la început niciun termen general, nici pentru infracțiune, nici pentru pedeapsă; pentru acesta din urmă s-a introdus de timpuriu cuvântul poena; pentru cea dintâi, mai târziu au apărut expresiile crimen și delictum”[13].
Este important de amintit și faptul că, potrivit primei variante de Cod penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 (care s-a dorit inițial să înlocuiască vechiul Cod penal din 1969 și care, în cele din urmă, nu a mai fost adoptat) și conform art. 3 din respectivul act normativ (denumit generic „delicte și pedepse”), „Faptele prevăzute în legea penală ca infracțiuni se împart în crime și delicte”.
Această reîmpărțire tradițională a infracțiunilor în crime și delicte (care nu fusese acceptată de Codul penal din 1969 și care folosea generic conceptul de infracțiune atunci când vorbea de fapta antisocială prevăzută de legea penală) avea neajunsul că subaprecia influența preventiv-educativă pe care putea să o exercite denumirile de crimă și delict. Limitele în care era posibilă diferențierea între crime și delicte erau determinate și-n acest act normativ de cuantumul pedepsei prevăzute de lege[14].
Codul penal actual reglementează infracțiunea la art. 15, ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Nu se face nicio referire în cuprinsul actualului cod la conceptele de „crimă” și „delict”.
Dintre toate trăsăturile esențiale este primordială „prevederea faptei de legea penală”. Această trăsătură esențială exprimă existența concomitentă a trei realități:
a) existența unei fapte concrete (acțiune sau inacțiune) cu rezultatul corespunzător (inclusiv legătura de cauzalitate între manifestarea ulterioară și urmarea imediată).
b) existența unui model legal de incriminare.
c) trăsăturile faptei concrete să coincidă cu cele ale modelului legal de incriminare (tipicitate)[15].
Este trăsătura care definește preexistența unui model legal de incriminare în care să fie descrisă fapta pe care legiuitorul înțelege să o interzică sau să o ordone și peste care se pliază celelalte trăsături esențiale: săvârșirea faptei cu vinovăție și fapta să fie nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Din motivele menționate mai sus, în sens penal, apreciem că este justificată asimilarea noțiunii de „crimă” cu cea generică de „infracțiune”, căreia trebuie să i se circumscrie. În atare condiții, cercetarea infracțiunii și a infracțiunilor nu se epuizează odată cu înscrierea acestor dispoziții în legea penală; acestea se cercetează și se analizează în procesul de aplicare a legii și în practica judiciară, care sunt de o deosebită importanță în existența legii penale.
III. Prin prisma celor sus-menționate, aparent s-ar putea aprecia faptul că dincolo de sensul comun și de sensul penal al cuvântului „crimă”, nu ar mai fi necesare și discuții din punct de vedere criminologic, motivat de următoarele argumente:
a) faptele incriminate și pedepsite de legea penală vor fi considerate crime și pentru criminologi astfel că disciplina criminologiei rămâne tributară legii și științei penale;
b) criminologia cercetează atât criminali, în sensul conferit de legea penală, cât și crime, după cum sunt considerate de legea penală;
c) în situația în care faptele prevăzute de legea penală au fost dezincriminate sau abrogate, pe cale de consecință, acestea nu vor mai putea fi considerate crime nici din punct de vedere criminologic[16].
În ciuda acestui fapt, crima este studiată nu numai de criminologie, ci și alte științe complementare, precum psihologia, sociologia, psihiatria ș.a., fapt care conduce la concluzia că noțiunea de „crimă” presupune, deci o abordare multidisciplinară în măsură să ne ofere explicații cât mai cuprinzătoare referitoare la mecanismele care au condus la săvârșirea acesteia, urmările create și ce măsuri se impun a fi luate pentru a preveni pe viitor săvârșirea de noi fapte. Din aceste considerente, din punct de vedere criminologic, crima nu se reduce numai la prevederea din legea penală.
În primul rând, o astfel de faptă va fi cercetată și interpretată primordial din punct de vedere material, adică criminologic și abia după aceea va fi cercetată ca o faptă juridică, respectiv dacă este de natură penală sau nu.
În al doilea rând, criminologia își propune să examineze în continuare acest termen, explicând ce anume determină ca o faptă să fie sau nu considerată penală. Se știe că preocuparea inițială a criminologiei este definirea sferei a ceea ce se studiază. A argumenta că aceasta presupune studierea comportamentului infracțional, se ridică automat întrebarea: Ce este comportamentul infracțional?
Deși răspunsul evident la această întrebare ar fi un act care încalcă legea, criminologia trebuie să treacă dincolo de acest răspuns și să examineze „ce anume determină ca o faptă să fie penală sau nu? De ce unele acțiuni sunt supuse unui proces în cadrul societății care are ca rezultat incriminarea acestora?”[17].
După cum rezultă și din trăsăturile esențiale ale infracțiunii, așa cum sunt prevăzute în art. 15 C. pen., infracțiunea mai trebuie să fie și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, persoană pentru care în criminologie se folosește terminologia de „criminal”.
DOWNLOAD FULL ARTICLE[1] Jean Pinatel, Perre Bouzat, Traite de droit penal et de criminologie, vol. 3, Ed. Dalloz, Paris, 1963, p. 38 și urm.
[2] Ion Oancea, Criminologie, Ed. All, București, 1994, p. 14.
[3] Viorel Pașca, Victima- un actor mare într-un rol minor în „Revista de Drept Penal” nr. 2/2001, R.A. „Monitorul Oficial”, București, p. 35.
[4] Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1995, p. 41.
[5] J. Mitchell Miller, Criminology ‒ a reference handbook, Sage Publications Inc., Thousand Oaks, California, 2009, p. 34.
[6] J. Leute, Criminologie et science penitenciaire, Ed. Dalloz, Paris, 1972, p. 11.
[7] Valerian Cioclei, Manual de Criminologie, Ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2003, p. 7.
[8] George Antoniu ș.a., Noul Cod penal comentat, volumul I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, București, p. 24.
[9] A se vedea https://dexonline.ro/definitie/crim%C4%83, accesat în 08.02.2022.
[10] A se vedea https://legeaz.net/dictionar-juridic/crima, accesat în 08.02.2022.
[11] A se vedea https://dexonline.ro/definitie/crim%C4%83, accesat în 08.02.2022.
[12] V. Dongoroz, Comentariu la Codul penal în C. Rătescu ș.a.. „Codul Penal Carol al II-lea adnotat”, Ed. Librăriei SOCEC & CO S.A., București, 1937, p. 71.
[13] Ion Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. I, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924, p. 254.
[14] George Antoniu, op. cit., p. 24.
[15] George Antoniu, Infracțiunea, în G. Antoniu ș.a., „Explicații preliminare ale noului Cod penal”, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 140.
[16] Ion Oancea, op. cit., p. 118.
[17] Peter Joyce, Criminology. A complete introduction, Hodder & Stoughton Ltd, London, 2012, p. 1 și urm.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | ||
6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 | 12 |
13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 | 19 |
20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 | 26 |
27 | 28 | 29 | 30 | 31 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.