Divergențe și dificultăți în soluționarea cauzelor din materia contravențiilor rutiere

I. Introducere

1. Noțiune

Definiția oficială a contravenției se regăsește în art. 1 alin. (1) teza a II-a din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare^[1] (în continuare, O.G. nr. 2/2001), potrivit cu care: „Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București”.

În dreptul român, legislația distinge între infracțiuni, chiar și cele pedepsite prin amendă (care țin de dreptul penal) și contravenții (care țin de dreptul contravențional). Astfel, chiar dacă singura pedeapsă aplicabilă în cazul unei infracțiuni prevăzute de Legea nr. 286/2009 privind Codul penal^[2] ar fi amenda, din punct de vedere terminologic, o faptă incriminată este denumită tot „infracțiune” în dreptul penal.

Textele actelor normative prin care se stabilesc contravenții cuprind în mod obligatoriu descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea. În cazul sancțiunii cu amendă se indică limita minimă și maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori^[3].

Actul normativ cu caracter general în materie contravențională este O.G. nr. 2/2001, care în art. 1 teza I statuează următoarele: „Legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală”.

S-a apreciat în doctrină^[4] că „această formulă este cel puțin discutabilă, fiind evident că dreptul contravențional protejează nu valorile care nu sunt protejate prin legea penală – căci ea protejează exact aceleași valori ca și legea penală-, însă protecția oferită prin legea contravențională se referă la acele fapte care nu sunt sancționate penal”.

2. Trăsăturile contravenției

Observăm că, asemenea infracțiunilor, contravenția are o definiție legală care cuprinde trăsăturile sale, iar în lipsa uneia dintre aceste trăsături fapta nu este contravenție, indiferent de rezultatul produs sau de valoarea socială căreia i-a adus atingere.

Astfel, se impune a preciza că trăsăturile contravenției sunt următoarele^[5]:

1. fapta să fie prevăzută în legi (acte normative emise de Parlamentul României și publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I), ordonanțe de guvern (emise în temeiul unei legi speciale de abilitate a guvernului de a emite ordonanțe, sau ordonanțe de urgență – acestea sunt acte normative care au forța juridică egală cu a legii), hotărâri ale Guvernului (acte juridice normative ale Guvernului care au o forță juridică mai restrânsă decât legea sau ordonanțele), hotărâri ale Consiliilor locale, ale Consiliului județean sau ale Consiliului General al Municipiului București;

2. fapta să fie săvârșită cu vinovăție (vinovăția exprimă starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei incriminate în momentul încălcării normei ce interzice fapta respectivă, implicând și exprimând, totodată, o atitudine psihică negativă față de anumite valori sociale ocrotite de norma de drept^[6]); și

3. fapta să prezinte pericol social (pericolul social conturează criteriile în funcție de care se apreciază pericolul social. Astfel, este faptă care prezintă pericol social orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere valorilor ocrotite prin legislația contravențională și pentru care se impune aplicarea unei sancțiuni contravenționale^[7]).

3. Sancțiuni

Cât privește sancționarea contravențiilor rutiere, reținem cu titlu particular din dispozițiile art. 95 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare^[8] (în continuare, O.U.G. nr. 195/2002) că sancțiunile contravenționale pot fi aplicate atât persoanelor fizice, cât și celor juridice și sunt de două feluri: principale și complementare.

Sancțiunile principale sunt avertismentul (care constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale) și amenda contravențională.

Potrivit dispozițiilor art. 96 din O.U.G. nr. 195/2002, sancțiunile contravenționale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii altor fapte interzise de lege și se aplică prin același proces-verbal prin care se aplică și sancțiunea principală a amenzii sau avertismentului, acestea fiind următoarele:

a) aplicarea punctelor de penalizare;

b) suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat;

c) confiscarea bunurilor destinate săvârșirii contravențiilor prevăzute în O.U.G. nr. 195/2002, ori folosite în acest scop.

d)imobilizarea vehiculului.

e)radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului, în cazurile prevăzute la  17 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002.

II. Intervenția forțată în materie contravențională

În continuare, vom analiza dificultățile cu care se confruntă practica judiciară în soluționarea plângerilor contravenționale împotriva proceselor-verbale de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor contravenționale în care s-au reținut încălcări ale dispozițiilor legale din domeniul rutier, ce au avut ca urmare producerea unui accident de circulație din care au rezultat avarierea unui vehicul, sau alte pagube materiale.

În aceste cauze, devin incidente dispozițiile art. 33 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, potrivit cu care: „În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, judecătoria va cita și societatea de asigurări menționată în procesul-verbal de constatare a contravenției” și cele ale art. 119 din O.U.G. nr. 195/2002, care prevăd următoarele: „În cazul în care fapta unui conducător de autovehicul sau tramvai a avut ca urmare producerea unui accident de circulație, instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei va cita unitatea de poliție din care face parte agentul constatator, părțile implicate în eveniment și societatea de asigurare”.

Aceste norme legale trebuie coroborate cu dispozițiile art. 78^[9]-79^[10] cuprinse în Cartea I „Dispoziții generale”, Titlul al II-lea „Participanții la procesul civil”, Capitolul al II-lea „Părțile”, Secțiunea a III-a „Alte persoane care pot participa la judecată”, Subsecțiunea „Intervenția forțată” din Codul de procedură civilă^[11] care reglementează instituția Introducerii forțate în cauză, din oficiu, a altor persoane^[12].

În doctrină^[13] s-a afirmat că, privitor la alineatul (1) al art. 78 C. pr. civ., nu principiul rolului activ al judecătorului este cel incident – judecătorul este obligat a aplica legea, fără a avea o așa-zisă putere discreționară, de apreciere, pentru a introduce din oficiu terți în proces.

În ipotezele reglementate de dispozițiile art. 78 alin. (1) C. pr. civ., instanța are obligația, iar nu facultatea de a dezvolta cadrul procesual, chiar în ipoteza existenței unei opoziții din partea părților.

Dată fiind această obligație, în mod just se apreciază că „aceasta nu este o aplicație a principiului rolului activ al judecătorului, pentru că în baza acestui principiu, judecătorului îi este conferită o anumită putere de apreciere, posibilitatea de a lua o hotărâre în baza oportunității”^[14].

În lucrările de specialitate^[15] a fost exprimată aceeași viziune, în sensul că, „în cazurile «expres prevăzute» de lege, introducerea în cauză a unui terț de către instanță nu este decât expresia conformării instanței la dispozițiile imperative ale legii, indiferent de «oportunitatea judiciară» a unei asemenea măsuri – prezumată absolut și a priori de către legiuitor – și indiferent de aprecierea părților”.

Din analiza art. 78 alin. (1) C. pr. civ. se deduce reglementarea a două situații în care este obligatorie pentru instanță introducerea unei terțe persoane în proces, respectiv introducerea obligatorie a unui terț în cauza dedusă judecății în cazurile expres prevăzute de lege și introducerea obligatorie a unui terț în dosar în procedura necontencioasă.

Din prima ipoteză, fac parte și dispozițiile legale menționate anterior, respectiv art. 33 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001– care obligă instanța să citeze și societatea de asigurări menționată în procesul-verbal de contravenție^[16] și art. 119 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cu care este obligatorie citarea în cauză, pe lângă societatea de asigurare și a celuilalt conducător auto implicat în accident^[17].

Reținem că, în cazul alin. (1) al art. 78 C. pr. civ., neintroducerea în cauză, din oficiu de către instanță a terților în cazurile expres prevăzute de lege este sancționată, potrivit art. 176 pct. 6 C. pr. civ., cu nulitatea absolută extrinsecă a hotărârii primei instanțe, aceasta putând fi invocată în calea de atac a apelului sau a recursului, de orice persoană interesată, iar ca motiv de ordine publică, conform art. 479 C. pr. civ., inclusiv de către instanța ierarhic superioară.

Soluția în acest caz ar fi de anulare a sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care va fi obligată să dispună citarea terților, respectând procedura reglementată de dispozițiile art. 79 C. pr. civ.

Un exemplu în acest sens este reprezentat de decizia nr. 328 din 27 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul Teleorman, Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal^[18] care, constatând că a fost soluționată cauza în lipsa unor subiecți procesuali care, ca efect, nu au fost conceptați și citați în cauză, în baza art. 480 alin. (3) C. pr. civ. a admis apelul declarat, a anulat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Judecătoriei Roșiori de Vede.

În considerentele hotărârii, s-a reținut, din analiza art. 78 C. pr. civ., că, „în mod excepțional, în cadrul procedurii contencioase, instanța poate dispune introducerea, din oficiu, a unor terți în proces, dar și în cazurile prevăzute de lege. Or, un asemenea caz, expres prevăzut de lege, este cel prevăzut de art. 33 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, iar necesitatea citării celuilalt conducător auto rezultă din prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995”.

Totodată, instanța de apel a subliniat că, „astfel cum s-a cristalizat în practică, aspect confirmat și de doctrină^[19] (…), neîndeplinirea de către instanță a obligației de introducere în cauză a unei alte persoane, în cazurile prevăzute în mod imperativ de lege, poate fi invocată pe calea apelului de partea interesată. În egală măsură, instanța de control judiciar va putea invoca din oficiu acest motiv de nelegalitate a hotărârii atacate. Or, prima instanță nu și-a îndeplinit obligația de a dispune introducerea în cauză a societăților de asigurare, dar și a celuilalt conducător auto, deși această obligație îi revenea chiar și în situația în care niciuna dintre părți nu ar fi solicitat aceasta.

Reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 78 alin. (1) C. pr. civ., Tribunalul constată că, într-adevăr, cauza nu s-a soluționat în primă instanța cu participarea tuturor subiecților procesuali prevăzuți de lege, cu toate că această participare era obligatorie”.

În practica judiciară însă, s-a adoptat și soluția anulării hotărârii primei instanțe și reținerea cauzei spre rejudecare, cu citarea intervenienților forțați^[20], la care nu achiesăm, prin prisma nerespectării dreptului la apărare al terților și a necesității asigurării aplicabilității principiului contradictorialității^[21].

Cu toate acestea, constatăm că, în majoritatea cauzelor, instanțele judecătorești dispun introducerea din oficiu, în cauzele având ca obiect plângeri contravenționale, soldate cu accidente, în calitate de intervenienți forțați atât a celuilalt șofer implicat în accident, cât și a societății de asigurare^[22].

Subliniem însă că există semne de întrebare, ivite ca urmare a lecturării dispozițiilor coroborate ale art. 33 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 și ale art. 119 din O.U.G. nr. 195/2002, în ceea ce privește societatea de asigurare care urmează a fi citată în cauză, în condițiile în care în actul sancționator nu este precizat numele acesteia, deși, potrivit art. 16 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, este obligatoriu ca în cuprinsul procesului-verbal să se menționeze acest aspect.

În privința acestei chestiuni, practica judiciară nu a avut un punct de vedere unitar, în sensul că unele instanțe au apreciat că trebuie introduse în cauză ambele societăți de asigurare ale șoferilor implicați în accident^[23], alte instanțe au interpretat textele legale în sensul că acestea vizează societatea de asigurări a petentului^[24], iar într-o altă optică, nicio astfel de societate nu a fost introdusă în cauză, nereieșind din înscrisurile depuse la dosar o astfel de informație^[25].

Trebuie să menționăm că unele instanțe, în virtutea rolului activ, accesează baza de date AIDA^[26] („fosta baze de date CEDAM”^[27]) în vederea identificării numelor asiguratorilor, pentru ambii conducători auto, în vederea citării acestora în cauză, întâmpinând însă dificultăți dacă unul din autoturisme este înmatriculat în altă țară.

În opinia noastră, apreciem că, în ipoteza analizată, instanța are obligația de a dispune introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat a societății de asigurare a petentului întrucât, pe de o parte acesta a fost sancționat contravențional, iar pe de altă parte, dacă din probele administrate în cauză nu reiese numele acesteia, instanța poate solicita petentului să indice numele și adresa societății, obligație care ar fi în majoritatea cazurilor imposibil de îndeplinit, dacă ar trebui să indice datele de identificare ale societății de asigurări a celeilalte persoane implicate în incident.
DOWNLOAD FULL ARTICLE