Rolul activ al judecătorului în cadrul procedurii de azil

1. Introducere

Procesul civil reprezintă activitatea complexă, realizată de instanță, părți și alți participanți, precum și raporturile ce se stabilesc între aceste organe sau persoane în scopul restabilirii drepturilor și intereselor încălcate sau contestate^[1].

El poartă denumirea de proces civil în cazul în care activitatea de jurisdicție se realizează într-o cauză civilă concretă^[2], fiind guvernat de principii, adică de acele reguli generale și imperative care ordonează și, într-un anumit sens, limitează desfășurarea și finalizarea acestuia^[3].

După cum în mod pertinent s-a statuat în literatura de specialitate^[4], procesul civil nu este o simplă activitate de administrare mecanică a probelor și de stabilire a dreptului, consacrându-se în art. 22 C. pr. civ. principiul rolului activ al judecătorului, care are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc^[5].

Potrivit doctrinei^[6], judecătorul nu este și nu poate fi un computer care analizează date și găsește soluții. Prezența acestuia în procedură are cel puțin cinci ipostaze, fiecare dintre ele fiind corespunzătoare unei anumite fațete a noțiunii de jurisdicție: „judecătorul care citește”, cel care, într-o primă lectură a cererii, stabilește dacă aceasta îndeplinește condițiile de regularitate prevăzute de lege și dacă îi oferă suficiente informații pentru a se declanșa procedura contradictorie; „judecătorul care vorbește”, cel care, din perspectiva de participant la cercetarea procesului, intră în dialog cu părțile, în vederea determinării tuturor elementelor de fapt care intră în conținutul dezbaterilor, a calificării juridice a actelor și faptelor deduse judecății; „judecătorul care ascultă”, cel care primește concluziile părților; „judecătorul care judecă”, cel care, după dezbateri, deliberează și dă o soluție în cauză; în fine, „judecătorul care scrie”, cel care, după pronunțarea soluției, trebuie să redacteze hotărârea, arătând motivele de fapt și de drept ale soluției date în cauză, precum și considerentele respingerii sau admiterii cererilor ori apărărilor formulate de părți.

Cu toate acestea, procesul civil este, în general, un proces al intereselor private, iar disponibilitatea este concepută ca o limită a rolului judecătorului în procesul civil, în sensul că acesta trebuie soluționeze numai ceea ce s-a solicitat în cauza dedusă judecății, iar îngrădirea disponibilității în procesul civil este dată de principiul rolului activ al judecătorului.

Constatăm, așadar, că principiul disponibilității consacrat de art. 9 C. pr. civ. și cel al rolului activ al judecătorului se întrepătrund, iar limitarea dintre acestea se relevă a fi reciprocă, în sensul că părțile pot face actele de procedură permise de normele juridice, însă sunt ținute de dispozițiile instanței, care are dreptul și îndatorirea de a dispune întocmirea acelor acte menite a asigura aflarea adevărului.

Importanța acestei limitări este determinată de echilibrul care trebuie menținut între puterea pe care o dețin părțile litigante și cea cu care este învestită instanța de judecată, prin lege^[7].

Cu toate acestea, sesizăm că, în materia reglementată de Legea nr. 122/2006 privind azilul în România^[8], judecătorul trebuie să manifeste un rol activ mai accentuat, ca urmare a dispozițiilor speciale, derogatorii de la dreptul comun.

De altfel, și art. 12 din acest act normativ consacră rolul activ al autorităților competente cu soluționarea cererilor de azil, care trebuie să investigheze, din oficiu, orice împrejurări de fapt și de drept care pot conduce la soluționarea cauzei, chiar dacă aceste împrejurări nu au fost invocate sau menționate în cererea de azil sau în plângere.

2. Aspecte privind materia azilului în România

Dreptul de azil este un drept fundamental al omului, garantat prin art. 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene^[9], iar acordarea sa persoanelor care îndeplinesc criteriile stabilite în Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților^[10] constituie o obligație pentru statele membre ale Uniunii Europene^[11].

Cât privește procedura de azil din România, aceasta este definită de art. 2 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 122/2006 ca reprezentând totalitatea actelor și formalităților îndeplinite, precum și a activităților desfășurate de autoritățile competente, în vederea recunoașterii statutului de refugiat sau, după caz, a acordării protecției subsidiare.

Același articol face distincția între noțiunea de „solicitant” (sau „solicitant de azil”), definit drept cetățeanul străin sau apatridul care și-a manifestat voința de a obține protecție internațională în România, atât timp cât procedura de azil cu privire la cererea sa nu s-a finalizat și termenul de „refugiat”, care îl vizează pe cel ce îndeplinește condițiile prevăzute în Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951.

Există consacrate legislativ trei forme de protecție, respectiv: recunoașterea statutului de refugiat, acordarea protecției subsidiare și acordarea protecției temporare, care se pot dispune în condițiile Legii nr. 122/2006, primele două pe o perioadă nedeterminată.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 122/2006, statutul de refugiat se recunoaște, la cerere, cetățeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naționalitate, opinii politice sau apartenență la un anumit grup social, se află în afara țării de origine și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări, precum și apatridului care, aflându-se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și cărora nu li se aplică cauzele de excludere de la recunoașterea statutului de refugiat, prevăzute de acest act normativ.

Potrivit art. 26 din același act normativ, protecția subsidiară se acordă cetățeanului străin sau apatridului care nu îndeplinește condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat și cu privire la care există motive întemeiate să se creadă că, în cazul returnării în țara de origine, respectiv în țara în care își avea reședința obișnuită, va fi expus unui risc serios, care nu poate sau, din cauza acestui risc, care nu dorește protecția acelei țări și căruia nu i se aplică cauzele de excludere de la acordarea acestei forme de protecție, prevăzute de aceeași lege.

Prin risc serios se înțelege: condamnarea la pedeapsa cu moartea ori executarea unei astfel de pedepse; sau tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante; sau o amenințare serioasă, individuală, la adresa vieții sau integrității, ca urmare a violenței generalizate în situații de conflict armat intern ori internațional, dacă solicitantul face parte din populația civilă.

Printre drepturile reglementate de art. 17, art. 51 și art. 68 din acest act normativ pe care străinul care solicită acordarea unei forme de protecție le are pe durata procedurii de azil, amintim, ca fiind relevante pentru prezentul studiu, următoarele:

– dreptul de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil, cu excepția situației în care cererea de azil a fost respinsă în urma soluționării acesteia în procedură accelerată sau în procedură la frontieră, caz în care străinul trebuie să părăsească statul român de îndată ce procedura de azil a fost finalizată. În cazul procedurii de determinare a statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil, dreptul de a rămâne pe teritoriul României încetează la data efectuării transferului;

– dreptul de a fi asistat de un avocat în orice fază a procedurii de azil;

– dreptul de a i se asigura, în mod gratuit, în orice fază a procedurii de azil un interpret apt să asigure o comunicare corespunzătoare;

– dreptul de a contacta și a fi asistat de un funcționar al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) în orice fază a procedurii de azil;

– dreptul de a fi consiliat și asistat de un reprezentant al organizațiilor neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de azil;

– dreptul de a fi informat, în momentul depunerii cererii sau ulterior, în termen de maximum 15 zile de la depunerea cererii, într-o limbă pe care o înțelege sau pe care se presupune în mod rezonabil că o înțelege, cu privire la procedura de urmat, drepturile pe care le are și obligațiile ce îi revin pe parcursul procedurii de azil, cu privire la consecințele nerespectării acestor obligații și ale lipsei cooperării cu autoritățile competente, precum și cu privire la consecințele unei retrageri explicite sau implicite a cererii;

– dreptul la decontarea, pe bază de cerere, a cheltuielilor de transport ocazionate de deplasarea solicitanților de azil la instanța de judecată pentru a participa la termenele de judecată, dacă procesul se desfășoară în altă localitate decât cea în care este cazat, iar deplasarea se realizează cu mijloace de transport auto, feroviar, la clasa a doua sau naval. Decontarea cheltuielilor se asigură de către Ministerul Afacerilor Interne, prin bugetul alocat Inspectoratului General pentru Imigrări în acest sens, pe baza documentelor justificative;

– dreptul de a i se furniza, la cerere, informații juridice și procedurale, inclusiv informații privind procedura în faza administrativă, în condițiile legislației privind ajutorul public judiciar în materie civilă, luând în considerare situația personală a străinului;

– dreptul de a i se furniza, la cerere, în condițiile legislației privind ajutorul public judiciar în materie civilă, luând în considerare situația personală a străinului, informații cu privire la motivele hotărârii de respingere a cererii de azil, la procedura de contestare a ordonanței prin care a fost dispusă măsura plasării într-un spațiu închis special amenajat, precum și referitoare la posibilitatea de contestare a deciziei prin care a fost dispusă acordarea, limitarea sau retragerea condițiilor materiale de primire;

– dreptul de a renunța la cererea de azil în etapa administrativă, în mod explicit (când renunță în mod expres la cererea sa) sau implicit (când nu se prezintă la termenul stabilit pentru efectuarea interviului preliminar sau a interviului pentru determinarea unei forme de protecție internațională, fără a prezenta motive întemeiate pentru absența sa), situație în care funcționarul Oficiului Român pentru Imigrări emite o decizie de închidere a dosarului;

– dreptul de a renunța oricând la judecata cererii de azil fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, manifestarea de voință constatându-se de instanță printr-o hotărâre atacabilă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțarea ei.

Legea specială în materia azilului reglementează două tipuri de proceduri, respectiv una ordinară și una accelerată.

3. Procedura ordinară de azil

Cât privește procedura ordinară, în virtutea disponibilității, o persoană este considerată solicitant de azil din momentul manifestării de voință, exprimată, în scris sau oral^[12], în fața autorităților competente (structurile Oficiului Român pentru Imigrări, structurile Poliției de Frontieră Române, unitățile de poliție în cadrul cărora sunt constituite și funcționează centre de reținere și arestare preventivă și structurile Administrației Naționale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiției), din care să rezulte că aceasta solicită protecția statului român.

Soluționarea cererii de azil în etapa administrativă se face pe baza documentelor existente la dosarul solicitantului și a motivelor invocate de acesta, care sunt analizate în raport cu situația concretă din țara de origine și cu credibilitatea sa, emițându-se o hotărâre prin care fie se recunoaște statutul de refugiat sau acordă protecția subsidiară, fie se respinge cererea de azil.

Nu vom detalia aspectele privitoare la procedura administrativă, întrucât analiza acesteia nu face obiectul prezentului studiu, atenția noastră fiind concentrată pe faza judecății plângerilor formulate împotriva hotărârilor emise de Centrele Regionale de Proceduri și Cazare a Solicitanților de Azil^[13] din subordinea Direcției Azil și Integrare.

Așadar, împotriva hotărârii prin care se acordă protecția subsidiară sau se respinge cererea de azil, solicitantul poate face plângere, în termen de 10 zile de la comunicare, care se depune fie la structura specializată pe probleme de azil a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea (caz în care va fi înaintată instanței însoțită de înscrisurile sau orice alte elemente care au stat la baza emiterii hotărârii), fie la judecătoria în a cărei rază teritorială se află această structură.

Derogatoriu de la procedura comună a judecării cauzelor în ședință publică, art. 58 din Legea nr. 122/2006 consacră confidențialitatea procedurii de azil în instanță, stipulându-se totodată că, în etapa judecătorească de soluționare a cererilor de azil, dezbaterile au loc în ședință secretă.

Întrucât cauzele având ca obiect cereri de azil se judecă cu precădere față de celelalte cauze civile, într-un termen de 30 de zile de la primirea acesteia (putându-se acorda un singur termen pentru lipsa de apărare, temeinic motivată), instanța va stabili primul termen de judecată, fără a fi parcursă procedura regularizării cererii prevăzută de art. 200 C. pr. civ, pentru când va cita petentul (solicitantul de azil) și reprezentantul emitentului hotărârii atacate, cu mențiunea de a depune întâmpinare.

Considerăm că, în virtutea rolului activ și a faptului că acest tip de cauze sunt urgente, judecătorul, în baza art. 203 C. pr. civ., trebuie să dispună toate măsurile necesare pentru pregătirea judecății.

Astfel, acesta va trebui, printre altele, să se asigure că la termenul de judecată va fi prezent un interpret, să sesizeze de îndată autoritatea competentă pentru protecția copilului în a cărei rază teritorială este situat centrul de cazare unde a fost depusă cererea de azil, în scopul declanșării procedurii de numire a unui reprezentant legal al minorului solicitant de azil neînsoțit și să dea eficiență dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 122/2006, potrivit cu care „exercitarea drepturilor procedurale se face numai personal sau prin asistența unui apărător”.

Cu privire la acest ultim aspect, observăm că practica judiciară nu este unitară, dispozițiile legale fiind interpretate în mod diferit.

Așadar, unele instanțe au considerat că solicitantul de azil avea obligația de a formula o cerere de ajutor public judiciar sub forma acordării asistenței juridice, care urma să fie soluționată cu prioritate față de cererea de azil, acordându-se un termen intermediar.

Astfel, printr-o încheiere din data de 18 decembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Rădăuți^[14], a fost admisă cererea de acordare ajutor public judiciar formulată de petent, a fiind acordat ajutor public judiciar sub forma asistenței juridice a unui avocat din oficiu, sens în care s-a dispus emiterea unei adrese către Baroul Suceava în vederea desemnării unui avocat.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că potrivit art. 4 din Ordonanța de Urgență nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă^[15]: „Poate solicita acordarea ajutorului public judiciar, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, orice persoană fizică, în situația în care nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale”.

Având în vedere natura pricinii deduse judecății, instanța a apreciat că pentru ca petentul să-și poată exercita în mod obiectiv dreptul la apărare, trebuie să i se asigure un avocat, ținând seama nu doar de nivelul ridicat al onorariului de avocat, dar și de complexitatea procedurii ce trebuie urmată, așa încât, față de prevederile art. 2^[16], art. 6^[17] și art. 8^[18] din Ordonanța de urgență nr. 51/2008, a constatat că cererea era întemeiată, motiv pentru care a admis-o.

Cauza a fost soluționată pe fond prin sentința civilă nr. 174/02021 pronunțată de aceeași instanță^[19], rămasă definitivă prin respingerea recursului^[20], respingându-se plângerea formulată potrivit Legii nr. 122/2006 împotriva hotărârii din data de 15.11.2021 a Centrului Regional de Cazare și Proceduri pentru Solicitanți de Azil Rădăuți. S-a dispus totodată că onorariul în cuantum de 46,36 lei aferent unei ore, cuvenit interpretului de limbă somaleză și cel al apărătorului din oficiu, desemnat prin decizia din data de 08.01.2021 a Baroului Suceava, se suportă din fondurile Ministerului Justiției și rămân în sarcina statului.

Sesizăm că judecătorul nu a avut un rol activ în privința asigurării dreptului la apărare al petentului, așteptând ca acesta să sesizeze instanța cu o cerere de ajutor public judiciar.

Acest fapt a fost de natură a conduce la soluționarea cauzei cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut în mod expres de lege, în condițiile în care plângerea a fost înregistrată la data de 8.12.2020, iar hotărârea a fost pronunțată și motivată la data de 22.01.2021.

Cu privire la acest aspect, apreciem că instanța ar fi putut soluționa cu celeritate dosarul dacă ar fi numit, ab initio, un apărător din oficiu pentru solicitantul de azil, fără a aștepta formularea unei cereri exprese în acest sens.

Salutară însă este inițiativa instanței de a asigura „prezența” interpretului prin intermediul aplicației WhatsApp, dată fiind imposibilitatea prezenței sale fizice la sediul instanței.

Există și instanțe care, în lipsa unei cereri de ajutor public judiciar sub forma asistenței juridice, au pus în discuția contradictorie a părților, la primul termen de judecată necesitatea numirii unui avocat din oficiu.

Astfel, prin încheierea din data de 21 iulie 2021, pronunțată de Judecătoria Rădăuți^[21], prin care s-a amânat dosarul din cauza lipsei interpretului de limbă dari, instanța a constatat că nu a fost formulată vreo cerere pentru desemnarea unui avocat din oficiu pentru petent și a pus în discuție efectuarea unei adrese către Baroul Suceava în acest sens. Reprezentantul intimatului a arătat că nu era necesară efectuarea acestei adrese întrucât petentul urma să fie asistat de un avocat ales, aspect confirmat de către reprezentantul legal al minorului, prezent în instanță.

Cu toate acestea, ulterior ședinței de judecată, instanța și-a manifestat rolul activ, dispunând numirea unui apărător din oficiu pentru petent, mai ales că era vorba despre un minor neînsoțit, pentru care fusese desemnat și un reprezentant legal din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și pentru Protecția Copilului, iar la termenul din data 18 august 2021 s-a constatat încetată delegația acestuia, ca urmare a prezenței avocatului ales.