Violența economică – viciu de consimțământ la încheierea actelor juridice civile?

Abstract

Abstract
The present study aims to answer a question which has raised a series of polemics in the French
doctrine, namely: To what extent can economic violence be qualified as a vice of consent to the
conclusion of a civil legal act, respectively a contract? If the French legislation gave an affirmative
answer to such a question, expressly regulating this kind of violence in the art. 1143 of Ordinance
no. 2016-131 of 10 February 2016 and thus categorically defining the violence, this study will try to
explore and evaluate the necessity and usefulness of adopting such a legal solution in the legislation
Romanian, too.
Keywords: consensus, violence, co-contractor, economic dependence, coercion 

1. Considerații de ordin general privind viciul de consimțământ al violenței, în dreptul românesc actual

Definiția legală a violenței[1] o regăsim în art. 1216 alin. (1) C. civ., text care califică acest viciu drept „temerea justificată indusă, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț”, în scopul de a determina cealaltă parte să contracteze. Temerea justificată[2] este, potrivit doctrinei, aceea „pe care poate s-o aibă o persoană înzestrată cu o rațiune normală[3]”.

Pentru a fi în prezența violenței[4] se impune ca temerea să fie „de așa natură încât partea amenințată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent”[5].

Existența viciului de consimțământ al violenței se apreciază în funcție de o serie de factori pe care legiuitorul îi enumeră cu caracter exemplificativ în cuprinsul alin. (4) al art. 1216 C. civ., respectiv „vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și orice altă împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului”.

Sintagma „orice altă împrejurare” întrebuințată de legiuitor în finalul enumerării lasă deschisă lista cauzelor în raport cu care instanța de judecată ori cea arbitrală va putea aprecia asupra existenței violenței la încheierea unui act juridic civil determinat.

Art. 1219 C. civ. conține și o binevenită și necesară completare/precizare, excluzând din sfera violenței „simpla temere izvorâtă din respect”, concepută ca suport motivațional al deciziei de a consimți la încheierea unui act juridic. Textul menționat are în vedere, așa-numita temere reverențiară, în conținutul căreia, atât doctrina cât și jurisprudența includ, pe lângă temerea care își are izvorul în respectul pe care-l datorăm, în anumite circumstanțe personale, cocontractantului și pe aceea care rezultă dintr-o anumită politețe, din bun simț sau frica de a nu cădea în ridicol într-o anumită situație, astfel încât acționăm contrar voinței noastre.

Sunt de amintit în acest context și dispozițiile art. 1218 C. civ., potrivit cărora contractul încheiat de către cel aflat în stare de necesitate este anulabil, cu condiția ca cealaltă parte să fi profitat de această stare de fapt, soluție normativă prin care legiuitorul asimilează cu violența starea de necesitate, dar numai dacă o astfel de formă de constrângere cu ocazia emiterii consimțământului a fost acompaniată de reaua-credință a părții care a înțeles să se folosească – în mod neonest și/sau abuziv – de presiunea pe care o generează starea de necesitate asupra psihicului celui în cauză.

În plan științific, violența a fost cercetată și clasificată în funcție de mai multe criterii de referință, pe care le vom enunța în continuare. Astfel, în funcție de efectele generate, violența poate fi una fizică (vis), ipoteză în care amenințarea va viza integritatea fizică a cocontractantului, libertatea acestuia sau chiar bunurile sale, sau o amenințare psihică (metus), caz în care, valorile asupra cărora poartă amenințarea sunt de natură morală, precum onoarea celui amenințat.

Potrivit criteriului de clasificare care vizează natura amenințării, vom distinge între amenințarea legitimă, care fiind exercitată în limitele legale și care nu are natura unui viciu de consimțământ și amenințarea nelegitimă, care, după cum se poate deduce cu ușurință din conținutul semantic al sintagmei, încalcă dispozițiile legii, astfel că aceasta din urmă se circumscrie sferei viciilor de consimțământ. Se impune a face o precizare în acest context, referitoare la prevederile art. 1217 C. civ. care sancționează ca violență și „temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu scopul de a obține avantaje injuste”. Astfel, chiar dacă se amenință cu exercițiul unui drept, în măsura în care aceasta este făcută cu scopul de a obține avantaje injuste, o astfel de amenințare devine un viciu de consimțământ, tocmai pentru că finalitatea unei astfel de amenințări este una contrară normelor legale, în primul rând, principiului constituțional al exercitării cu bună-credință a drepturilor subiective.

Cât privește structura viciului de consimțământ al violenței, identificăm atât un element obiectiv, concretizat în amenințarea cocontractantului cu un rău de o anumită natură, cât și unul subiectiv, care se referă la inducerea în conștiința cocontractantului a acelei temeri justificate, în mod nelegitim.

Întrucât, în prezența unei violențe cu relevanță juridică pentru valabilitatea unui act juridic, avem de a face cu o acțiune umană realizată fără intenția de a produce efecte juridice licite, aceasta trebuie calificată ca fiind un fapt juridic. Așa fiind, legiuitorul permite ca proba acestuia să se facă cu orice mijloc de reglementat de lege, îndeosebi prin proba testimonială și prin mărturisire. Sub aspectul sancțiunii aplicabile în cazul actului juridic afectat de un astfel de viciu, aceasta va fi nulitatea relativă.

Cât privește subiectul de drept în raport de care se exercită violența, legiuitorul prevede că acesta poate fi atât cocontractantul, cât și o persoană apropiată acestuia, precum soțul, soția, ascendenții sau descendenții cocontractantului[6], fără ca această enumerare să fie una exhaustivă.

O întrebare care s-ar putea ridica, atât în plan teoretic cât și practic, este aceea de ști cu certitudine, dacă victima unei violențe-viciu de consimțământ poate fi doar o persoană fizică sau și o persoană juridică? Problema pare a fi tranșată de ipotezele avute în vedere de art. 1216 C. civ., în special, de cea avută în vedere de alineatul 4, potrivit căruia „în toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială, sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de o altă împrejurarea ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului”. Ar rezulta din acest text că numai o persoană fizică poate fi victima violenței, viciu de consimțământ, fie atunci când încheie un act juridic în nume propriu fie ca mandatar al unei alte persoane fizice[7].

În pofida acestei aparențe, apreciem că și o persoană juridică poate fi victima unei violențe – viciu de consimțământ, în situația în care, asupra reprezentantului legal al acesteia cu ocazia încheierii unui act juridic, în numele și pe socoteala persoanei juridice, se va exercita asupra lui, din partea cocontractantului ori a unui terț în conivență cu acesta, o acțiune violentă de natură să-i vicieze consimțământul. O astfel de concluzie, este fundamentată de prevederile art. 209 alin. (2) și ale art. 218 C. civ., conform cărora, persoana fizică care exercită calitatea de organ de administrare are dreptul de reprezentare a persoanei juridice față de terți încheind acte juridice în limitele puterilor conferite[8], acte juridice care sunt calificate de lege ca fiind actele persoanei juridice înseși [alin. (1) al art. 218]. Așadar, putem afirma și conchide că vicierea prin violență a consimțământului unei persoanei fizice reprezentant legal al unei persoane juridice cu ocazia încheierii unui act juridic în calitate de organ de administrare, va putea antrena și vicierea consimțământului persoanei juridice, în condițiile art. 1216 și ale art. 1299 C. civ.

2. Momentul la care se exercită violența

O altă problemă asupra căreia merită să ne oprim atenția vizează momentul în raport de care vom aprecia existența sau nu a viciului de consimțământ al violenței. Pentru a răspunde la această întrebare ne vom raporta la aspectele care particularizează instituția nulității actului juridic civil întrucât, așa cum am văzut la începutul analizei noastre, sancțiunea care intervine în cazul actului juridic afectat de violență este doar aceea a nulității relative.

Or, în materia nulității, pentru a ne afla sub incidența acestei cauze de ineficacitate a actului juridic civil, este necesar ca acele cauze care generează nulitatea să fie anterioare sau cel mult concomitente încheierii actului juridic, nicidecum ulterioare acestui moment. Pe cale de consecință, și în materie de violența, amenințarea exercitată asupra cocontractantului trebuie să fie cel mult concomitentă încheierii actului juridic civil. Soluția este confirmată și de jurisprudență, care reține că „amenințarea exercitată de pârâtă în faza executării contractului nu este de natură să afecteze valabilitatea acestuia”[9].

3. Violenței economică în dreptul francez – particularități

Unul dintre viciile de consimțământ care a generat o serie de polemici în literatura juridică franceză este violența de natură economică, care își găsește reglementarea legală în conținutul Ordonanței nr. 2016-131 din 10 februarie 2016 privind dreptului contractelor și a regimului general de probă a obligațiilor, ordonanță pe care doctrina franceză[10] o califică drept una dintre cele mai importante de la adoptarea Codului Napoleon din 1804 și care impune condiția avantajului evident excesiv determinat de abuzul de dependență, condiție reclamată de către doctrină.

Astfel, articolul 1143 din Ordonanța anterior menționată prevede că „există violență și atunci când un dintre părți, abuzând de starea de dependență în care se află partea cocontractantă, obține de la aceasta un angajament pe care nu l-ar fi obținut în lipsa unei astfel de constrângeri și care atrage un avantaj evident excesiv”.

După cum rezultă din textul normativ anterior enunțat, pentru a ne afla în prezența violenței, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. existența unui raport de dependență între părțile contractante;
2. partea aflată în poziție dominanță să se folosească de această poziție de dominanță;
3. obținerea unui avantaj vădit excesiv.

Această nouă formă de violență care își găsește reglementarea în cuprinsul Codului civil francez este diferită de violența economică, a cărei existență era recunoscută în jurisprudență[11]. În contextul noului articol 1143 din Codul civil francez, starea de dependență reglementată nu presupune cu necesitate doar o dependență economică. Astfel, domeniul de aplicare al acestui text pe care îl va stabili practica judiciară, poate îngloba inclusiv dependențele de natură psihologică[12].

Se pune întrebare firească, ce ar trebui să înțelegem prin dependență, într-o astfel de ipoteză normativă?

În acest demers vom porni, de la definiția dependenței, așa cum o regăsim în Dicționarul general al limbii române, care o califică drept „stare de subordonare” sau „lipsa de autonomie[13]”. În ipoteza dată, avem în vedere o stare de dependență în care se află partenerul contractual care se vede constrâns să consimtă un act juridic, la încheierea căruia nu și-ar fi dat acordul în alte condiții, act de natura a-i crea un avantaj excesiv celeilalte părți care abuzează de starea acestuia de dependență.

S-a exprimat opinia potrivit căreia vorbim despre abuz de dependență și nulitate a contractului, atunci când la întrebarea „semnezi sau nu?”, una dintre părți nu are varianta unui răspuns negativ[14].

În aprecierea noastră, violența economică, ca viciu de consimțământ de tip special, poate avea ca suport, de cele mai multe ori existența unei poziții dominante a unuia dintre partenerii contractuali, pe o anumită piață relevantă pentru un produs ori pentru un serviciu.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „o întreprindere are o poziție dominantă, când puterea sa economică îi permite să opereze pe piață fără să țină cont de reacția concurenților săi și consumatorilor intermediari și finali. Ca urmare, o întreprindere care deține o poziție dominantă poate să abuzeze de aceasta pentru a-și crește veniturile și pentru a-și consolida poziția pe piață, atât prin slăbirea și eliminarea concurenților, cât și prin interzicerea accesului pe piață a unor noi competitori”[15]. Conform prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, se prezumă în mod absolut că o întreprindere se află într-o poziție dominantă pe o anumită piață dacă deține cel puțin 40% din operațiunile comerciale ale acelei piețe.


[1] Reglementarea violenței o regăsim încă din Codul Calimach, v., în acest sens, C.I. Murzea, R. Matefi, Evoluția statului și dreptului românesc, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 76.

[2] În doctrina de specialitate, am identificat și o propunere de lege ferenda, vizând înlocuirea expresiei „temere justificată” utilizata de alin.1 al art. 1216 C. civ. cu aceea de „temere întemeiată”. Autorul vizat, a formulat următoarea propunere de enunțuri ale textelor alin. (1)-(3) ale art. 1216: Alin. (1), „Contractul încheiat sub imperiul unei temeri întemeiate, determinată de constrângerea morală exercitată de cealaltă parte sau de un terț ori provocată de starea de necesitate, fără ca partea amenințată să aibă posibilitatea rezonabilă de a evita încheierea lui , poate fi anulat”. Alin. (2), „Temerea este întemeiată când partea amenințată putea să creadă, că în lipsa consimțământului său, persoana sa, persoane apropiate sau bunurile acestora sunt supuse unui rău grav și iminent”. Alin. (3), „Existența temerii întemeiate se apreciază în raport de vârsta, starea socială, pregătirea, experiența, sănătatea persoanei asupra căreia s-a exercitat violența precum și de orice altă împrejurare relevantă în cauză” (S. Neculaescu, Reflecții privind violența ca viciu de consimțământ. Drept comparat, în Revista Universul Juridic nr. 8/2017).

[3] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck, București, p. 86.

[4] Pentru un studiu amănunțit asupra violenței, v. S. Neculaescu, Reflecții privind violența ca viciu de consimțământ. Drept comparat, Revista Universul Juridic nr. 8/2017.

[5] Art. 1216 alin. (2) C. civ.

[6] A se vedea art. 1216 alin. (3) C. civ.

[7] A se vedea și reține prevederile art. 1299 C. civ., conform cărora „contractul este anulabil atunci când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată”.

[8] Se impune a reține că tot actul persoanei juridice însuși se consideră și acela încheiat cu depășirea puterii de reprezentare conferită prin actul de constituire/înființare ori prin statut, așa cum prevede în mod neechivoc, textul alin. (2) al art. 216 C. civ.

[9] ÎCCJ, s.com., dec. nr. 2515 din 14 septembrie 2004, în P.R. nr. 3/2005, p. 50 apud L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil, Practică judiciară și reglementarea din noul Cod civil, ed. a 2 a , Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 29.

[10] A se vedea Reforme du droit des obligations, Dalloz, 2016, p. I.

[11] Potrivit unei decizii a Curții de Casație franceze „simpla exploatare abuzivă a unei situații de dependență economică, făcută pentru a profita de temerea unui rău care amenință direct interesele legitime ale unei persoane, poate vicia prin violență consimțământul acesteia” (Civ. 1re, 3 avr. 2002, n° 00-12.932) apud http://actu.dalloz-etudiant.fr/a-la-une/article/reforme-du-droit-des-contrats-du-regime-general-et-de-la-preuve-des-obligations-la-violence-p/h/d73b7556f94135ed5a65fc7167674fd4.html.

[12] http://actu.dalloz-etudiant.fr/a-la-une/article/reforme-du-droit-des-contrats-du-regime-general-et-de-la-preuve-des-obligations-la-violence-p/h/d73b7556f94135ed5a65fc7167674fd4.html.

[13] V. Breban, Dicționar general al limbii române, Ed. Enciclopedică, București, 1992, p. 262.

[14] E. Troncin, Un nouveau vice du consentement: la violence économiqueapud http://mbavocats.eu/un-nouveau-vice-du-consentement-la-violence-economique/.

[15] A. Cotuțiu, G.V. Sabău, Drept român și comunitar al concurenței, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 211.

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

 

Violența economică – viciu de consimțământ la încheierea actelor juridice civile? was last modified: decembrie 18th, 2017 by Roxana Matefi

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii