Telefonia mobilă, riscurile pentru sănătate și reacția juridică necesară

Abstract

Abstract
After 1990, wireless communication systems, such as mobile phones, have known a spectacular
development, and by the human health and environmental risk they imply they have become the
object of interest of the general public, the scientific community, and the public authorities. An
appropriate legal answer can be provided by the doctrine (by conceptualizing and theorizing the new
problematic), by case law (by developing classical juridical institutions and adaptations to the
particularities of the new technologies) and by the law-maker (by adopting the necessary
regulations). The scientific debate is far from over; while waiting for the most exact results, it is
necessary to impose the application of the precaution principle and of the measures it implies, by
adopting a new special law on this subject matter.
Keywords: mobile telephony, wireless communication, electromagnetic pollution, sanitary
effects, precaution principle, special law.

 

În toiul sărbătorilor de sfârșit de an presa franceză anunța un posibil phonegate, „un scandal industrial și sanitar” de aceeași natură cu precedentul dieselgat, legat de faptul că, potrivit unui studiu recent, consumatorii care cumpără și utilizează telefoane mobile nu sunt clar avertizați asupra expunerii la radiofrecvențele acestor aparate. Astfel, datele furnizate de fabricanți sunt bazate pe teste efectuate în laborator, potrivit unor proceduri foarte diferite de condițiile reale de utilizare a mobilelor. Desigur, nu e vorba de o înșelătorie propriu-zisă, ci mai degrabă de un bruiaj al informațiilor oferite utilizatorilor, în favoarea unei reglementări laxiste, dar mizele sanitare nu sunt mai puțin importante.

Astfel, este readusă în atenție problema complexă a riscurilor pentru sănătate și mediu ale undelor electromagnetice și a măsurilor juridice menite să le prevină și elimine.

Să reamintim faptul că Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) a clasat (2011) radiofrecvențele în categoria celor care „pot să fie cancerigene pentru om” (2B), iar într-un raport din iulie 2016 Agenția franceză de securitate sanitară, a alimentației, mediului și a muncii (A.N.S.E.S.) a estimat că aceste unde „au efecte posibile asupra funcțiilor cognitive și bunăstarea celor mai tineri”, ceea ce impune „o folosire moderată și reglementată” a acestor tehnologii. Totodată, același organism preciza în anul 2013 că s-a stabilit un „efect posibil” al radiofrecvențelor asupra apariției glioamelor (tumori ale creierului) pentru utilizatorii intensivi ai telefonului mobil.

Nevoia reglementării/încadrării/juridicizării acțiunii vizând prevenirea și reducerea efectelor câmpurilor electromagnetice asupra sănătății umane și calității mediului este absolută și a devenit stringentă. Înalta științifico-tehnicitate a domeniului și ineditul său au făcut ca aceasta să se reducă până acum mai ales la stabilirea de norme, standarde și cerințe tehnice recomandate, cu ignorarea aspectelor de ordin juridic, chiar dacă acestea au fost proclamate prin acte normative oficiale. Satisfacerea sa presupune, pe de o parte, implicarea juriștilor în procesul de elaborare a reglementărilor în domeniu, iar, pe de alta, dezvoltări adecvate din partea doctrinei și cea a jurisprudenței. Multe dintre deficiențele, insuficiențele și imperfecțiunile reacției juridice în domeniu se explică, dar nu și justifică, prin aceea că textele legale în materie sunt redactate cu precădere de ingineri și funcționari cu competențe tehnice, dar fără cunoștințe juridice. Lacunele culturii lor juridice nu le permit împrumuturile necesare din principiile generale și conceptele fundamentale ale dreptului și nici adaptarea instituțiilor juridice reprezentative în sensul găsirii răspunsurilor cuvenite la problemele ridicate de riscurile expunerii la poluarea electromagnetică.

Reacțiile oficiale, îmbrăcând forma unor rezoluții sau recomandări (deci texte fără forță juridică, dar cu un puternic efect de orientare), s-au manifestat mai întâi la nivel european (Consiliul Europei, Uniunea Europeană), iar apoi prevederile lor au fost asumate și transpuse în plan național prin acte normative adecvate. Reflectând starea cunoștințelor științifice și capacităților tehnice în materie și acceptabilitatea socială a riscurilor poluării electromagnetice asupra sănătății și a mediului, precum și evoluția lor în timp, normele legale în materie au cunoscut o revizuire și actualizare periodice, accentuându-se astfel procesul de recunoaștere și dovedire treptată a efectelor vătămătoare ale undelor și necesitatea unor reglementări juridice corespunzătoare.

Așa, de pildă, normele privind limitarea expunerii populației generale la câmpuri electromagnetice de la 0 Hz la 300 GHz, care transpun în plan intern Recomandarea Consiliului European nr. 1999/519/CE din 12 iulie 1999, au fost formulate și exprimate pentru prima dată prin Ordinul ministrului sănătății și familiei nr. 1007/2002, după care, patru ani mai târziu, au cunoscut o perfecționare în forma aprobată prin Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1193 din 29 septembrie 2006. La rândul lor, cerințele minime de sănătate și securitate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice au fost stabilite mai întâi prin Directiva 2004/40/CE transpusă în dreptul intern prin Hotărârea Guvernului nr. 1136 din 30 august 2006, înlocuită apoi, prin abrogare, prin Directiva 2013/35/UE din 26 iunie 2013, preluată prin H.G. nr. 520 din 20 iulie 2016. O atare situație se întâlnește și în privința celorlalte reglementări în materie sau conexe acesteia.

Problematica undelor electromagnetice și a efectelor acestora asupra sănătății și mediului evocă, implicit, pe cea mai amplă, și anume, a legăturilor dintre noile tehnologii, mediu și drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Cunoașterea, ca premisă a prevenirii și/sau combaterii oricărei forme de poluare, presupune date științifice de natură diversă – din fizică, biologie, chimie ș.a. –, ceea ce se exprimă în drept la două nivele: cel al principiilor și, respectiv, cel al regulilor. În primul caz, așa cum am arătat mai sus, s-a consacrat principiul precauției, în unele țări precum Franța chiar în plan constituțional, ceea ce semnifică faptul că în fața incertitudinilor științifice în raport cu fenomenele care pot avea efecte ireversibile asupra sănătății și mediului, autoritățile publice, și în general actorii economici, trebuie să ia măsuri de înțelepciune, de prudență, de precauție, care conduc, înainte de toate și prioritar, la dezvoltarea cercetării științifice pentru ca, pe cât posibil, să se surmonteze incertitudinile. La nivelul regulilor, dreptul mediului se traduce prin instrumente, tehnici și metode specifice de măsurare, cuantificare și limitare a poluării și a efectelor sale (liste, norme, praguri, limite, cerințe ș.a.), adică un întreg arsenal tehnic și științific care a făcut ca pentru o perioadă îndelungată să se considere că acesta era greu de înțeles de către juriști, fiind constituit aproape exclusiv din norme tehnico-științifice, mergându-se până la a se afirma că dreptul mediului este un drept al inginerilor! Dar afirmarea rapidă și puternică a legăturii interdependente și indispensabile între drepturile omului și mediu a impus trecerea ireversibilă de la dreptul tehnic la dreptul umanist, fenomen care a cunoscut punctul culminant prin consacrarea și garantarea unui drept uman fundamental al un mediu sănătos și echilibrat ecologic. Știința evoluează în permanență și normele tehnico-științifice se schimbă cu timpul, ceea ce obligă dreptul să urmeze îndeaproape știința și tehnica și să se adapteze la noile date ale acestora. Protecția mediului apare ca indispensabilă pentru afirmarea deplină a semnificațiilor drepturilor omului și invers respectul acestora devine o premisă a realizării primului obiectiv. Diferite drepturi umane clasice sunt prioritare în raport cu mediul, precum dreptul la viață și dreptul la sănătate, dar acestora li se adaugă un altul, esențial pentru politicile de mediu și de sănătate publică, respectiv dreptul la informare și la participare. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) aduce elemente importante în acest sens, în frunte cu dreptul la libertatea de expresie în materie de mediu, un domeniu complex, marcat de diverse controverse științifice. Astfel, se ridică problema în ce măsură indivizii, organizațiile neguvernamentale, alți actori interesați pot să-și exprime divergențele lor asupra problemelor ecologice. Deosebit de relevante sunt, în acest sens, dezbaterile actuale privind undele electromagnetice, în special impactul telefoniei mobile sau încălzirea globală și schimbările climatice. Astfel, în mod constant, C.E.D.O. a statuat, prin hotărâri, din ce în ce mai numeroase, în special în cauzele Steel and Morris c. Marea Britanii ori Mamére c. Franței că toate controversele științifice asupra mediului trebuie să se poată liber exprima, chiar dacă acestea aparțin unor opinii minoritare, în cazul în care rămân, evident, în limitele rezonabile ale libertății de expresie. Un alt nou drept este pe cale să se cristalizeze, dreptul lansatorilor de alertă (în special în materia sănătății și protecției mediului). În situația controverselor științifice, a incertitudinilor privind consecințele câmpurilor electromagnetice asupra sănătății, ale organismelor modificate genetic (OMG), nanotehnologiilor, realității riscurilor nucleare asupra geneticii, s-a impus recunoașterea, în dreptul muncii, dar și în dreptul comun a libertății de a putea exprima îndoiala asupra riscurilor viitoare, fără ca aceasta să aibă consecințe asupra statutului de salariat sau a libertății de expresie. Așadar, este vorba deopotrivă de îndatorirea și de dreptul de alertă, de informare atunci când există riscuri grave, dovedite ori nu. Nu în ultimul rând, înconjurat de incertitudini științifice conjugate cu libertatea de exprimare, dreptul mediului urmărește cu perseverență ideea de progres, la nivelul cunoașterii și acțiunii practice și interzice regresul, revenirea asupra măsurilor adoptate și drepturilor câștigate.

Prevenirea poluării electromagnetice și combaterea efectelor sale nocive asupra sănătății umane și a mediului constituie obiectul unei doctrine juridice specializate care, pornind de la datele tehnico-științifice și sanitare, caută și oferă soluții juridice adecvate. Mai mult ca în multe alte domenii, în cel de față rolul acesteia nu este numai cel de a interpreta, a clarifica, de a explica reglementările pertinente existente, ci și cel de a formula creator soluții noi, inedite ori a reflecta asupra posibilităților de ameliorare a dreptului pozitiv existent. Marele efort teoretic este acela de a adapta la situații inedite, marcate de incertitudini științifice, instituții și forme juridice cu profiluri bine sedimentate, relevând semnificații noi și absolut necesare ale acestora sub impactul dinamicii tehnico-sociale, precum și de a „juridiciza” principiul precauției. Or, cel puțin până acum, bruma de abordări teoretice – redusă la comentarii a unor spețe răzlețe – dovedește o totală lipsă de aderență la specificul domeniului, rezumându-se la simple referiri la unele considerente jurisprudențiale și ele cu mult pe lângă subiect ori mergând până la formularea unor așa-zise noi concepte cu totul aberante (de genul „răspundere ecologică” sau „răspundere preventivă”).

Principalul efort rămâne acela de a înțelege rațiunea de a fi, semnificațiile juridice și aplicațiile concrete în domeniu ale principiului precauției. Într-adevăr, în fața ireversibilității anumitor atingeri aduse mediului și a incertitudinii științifice care afectează problematica undelor electromagnetice, în frunte cu telefonia mobilă (alături de alte dosare complexe precum: diminuarea stratului de ozon, schimbările climatice, utilizarea organismelor modificate genetic ori nanotehnologiilor) s-a afirmat o nouă formă de prevenție menită să protejeze omul și societatea împotriva riscurilor încă necunoscute ori incerte. Ignoranța asupra consecințelor exacte pe termen scurt sau lung ale anumitor acțiuni nu trebuie să servească drept pretext pentru a lăsa pentru mai târziu adoptarea de măsuri vizând prevenirea afectării sănătății ori degradării mediului. Prin urmare, în condițiile incertitudinii ori controversei științifice actuale în materia efectelor câmpurilor electromagnetice, în primul rând sanitare, este mai bine să se adopte măsuri de protecție severe cu titlu de precauție decât a nu face nimic, așteptând manifestarea vătămărilor biologice probabile. Din această perspectivă, principiul precauției reprezintă o veritabilă asigurare asupra viitorului. În virtutea sa, sarcina probei se inversează: nu consecințele negative ale unei activități sau tehnologii trebuie dovedite, ci absența lor, și în acest context se impune necesitatea contraexpertizei, independentă de fabricant sau exploatant pentru a releva incertitudinea științifică și riscurile potențiale. Principiul a fost consacrat la nivelul Uniunii Europene (art. 191 al Tratatului de la Lisabona) și în plan internațional (principiul 15 al Declarației de la Rio-1992 și diverse convenții internaționale); în dreptul român, în art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare. El se impune actelor U.E. privind mediul și sănătatea, inclusiv cu titlul pieței interioare, dar condițiile sale de punere în aplicare par mai puțin riguroase atunci când privesc un act al unui stat membru. Precauția a devenit o referință inconfundabilă în toate discursurile relative la riscuri, un ghid de acțiune în materie de organisme modificate genetic, sănătatea consumatorilor și de securitate alimentară. În domeniul care ne interesează, în realizarea releelor de telefonie mobilă este admisă acțiunea autorităților publice de a invoca (cu mai mult sau mai puțin succes) principiul precauției pentru a se opune implantării instalațiilor aferente, pe calea refuzului autorității administrative. El poate fi luat în considerare și în desfășurarea altor practici administrative.

Referitor la jurisprudența străină, aceasta a admis invocarea sa în cazuri de speță, în anumite condiții; astfel, aceasta privește mai ales răspunderea autorităților publice și obligația acestora de a adopta proceduri de evaluare a riscurilor și „măsuri provizorii și proporționate”, adică nici definitive și nici excesive. Pentru problematica noastră, o importanță majoră o reprezintă aplicarea principiului precauției în materie de urbanism, respectiv a regulilor de ocupare a solului și realizarea lucrărilor de construcții aferente instalațiilor antenelor GSM. Pentru Curtea de Justiție a U.E. el poate fi invocat și pentru a justifica necesitatea unei evaluări a incidențelor asupra mediului.

Dezvoltarea unei doctrine naționale pertinente și consistente în materie presupune și o largă deschidere spre dreptul comparat, care permite determinarea tendințelor generale de dezvoltare a reglementărilor specifice, surprinderea aspectelor de armonizare a acestora, începutul soluțiilor deja acreditate și structurarea unui răspuns juridic comun și, ca atare, mai eficient, la probleme atât de importante și pentru viitor, precum cele ale poluării electromagnetice.

În fine, dar nu în ultimul rând, se cuvine subliniată importanța jurisprudenței și rolul crescând al judecătorilor în dreptul mediului în general și explicitarea și realizarea prevederilor legale în domeniul prevenirii și combaterii efectelor poluării electromagnetice în special. Exemplele de urmat în această privință nu lipsesc și ele provin cu precădere din partea jurisdicțiilor S.U.A, braziliene și, mai nou, germane, olandeze și franceze. Îndeosebi modelul acestora din urmă, grație tradiției și similitudinilor de drept pozitiv, pare mai ales de urmat.

Din această perspectivă, sentința din 6 decembrie 2016 a unei instanțe judecătorești, prin care obliga o societate de telefonie mobilă să demonteze și să mute antena situată pe terasa unui bloc din Reșița, poate reprezenta un nou început în folosirea legii pentru a înlătura riscurile majore pe care le reprezintă poluarea electromagnetică pentru sănătatea umană.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Telefonia mobilă, riscurile pentru sănătate și reacția juridică necesară was last modified: iunie 7th, 2017 by Mircea Duțu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii