Problematica punerii în executare a hotărârilor judecătorești în litigiile de muncă

Abstract

“Issue of enforcement of court orders in the labour disputes

In this article, the author deals with the issue of enforcement of court orders in the labour disputes, from the perspective of the time when a judgment may be enforced/becomes enforceable de jure, as well as from the perspective of the understanding the practical concept of restoring the illegally dismissed employee or in an unfounded manner “to his/her pre-contractual position”.

The structure and the content of the study reveal the comments upon the sense of urgency in which the labour disputes should be settled, upon drafting the operative part of the judgment, upon the type of the judgments ruled by the court of first instance, upon the decision finding the absolute nullity of the individual employment agreement, upon decisions enforceable by operation of law, upon appeal, upon reinstate the illegally dismissed employee or in an unfounded manner in his/her position.

Finally, the author formulates brief considerations regarding the restoring to the pre-contractual position in this matter.

Keywords: court order; labour disputes; decision enforceable by operation of law; employee; restore to the pre-contractual position; individual employment agreement; absolute nullity; appeal.

În cele ce urmează ne propunem să analizăm două probleme de interes major legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești, pe de o parte, din perspectiva momentului din care poate fi pusă în executare/devine executorie de drept o hotărâre, pe de altă parte, din perspectiva înțelegerii conceptului, practic, ”repunere în situația anterioară” a salariatului concediat nelegal sau netemeinic.

A. Având în vedere caracterul de urgență în care ar trebui să se soluționeze litigiile de muncă, sentința trebuie să fie pronunțată în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile, iar în mod excepțional, în situații deosebite, pronunțarea putându-se amâna cu cel mult două zile.

Potrivit art. 424 C. pr. civ., hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță se numește sentință, iar cea pronunțată de instanța de apel (sau recurs) poartă denumirea de decizie.

Potrivit art. 426 C. pr. civ., dispozitivul hotărârii se întocmește de îndată ce s-a întrunit completul de judecată și se semnează de judecători și grefier. Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de președintele completului, iar dacă și acesta ori judecătorul unic se află într-o astfel de situație, hotărârea se va semna de către președintele de instanță. Când împiedicarea vizează pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul-șef. În toate cazurile se va preciza pe hotărâre cauza care a dus la imposibilitatea de a semna pentru o anumită persoană.

În ceea ce privește caracterul hotărârilor instanței de fond, există următoarea dife­rență între dispozițiile Codului muncii și cea a Legii nr. 62/2011. Astfel, potrivit art. 274 C. mun., hotărârile „sunt definitive și executorii de drept”, în timp ce potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011, „hotărârile instanței de fond sunt definitive”. În mod cert, prin textul art. 214 din Legea nr. 62/2011, legiuitorul a dorit să abroge prevederea din art. 274 C. mun., astfel încât hotărârile definitive să nu mai fie și executorii de drept. Chiar dacă ar fi așa, hotărârile date de prima instanță sunt, în continuare, definitive și executorii de drept în această materie, în următoarele situații, deoarece art. 448 C. pr. civ. (care reprezintă dreptul comun în materie și care vine în completarea prevederii speciale) stabilește, expres, faptul că: „hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect: 2. plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor; 3. despăgubiri pentru accidente de muncă”.

În plus, este executorie de drept, în primă instanță, și hotărârea prin care se constată nulitatea absolută a contractului individual de muncă, potrivit art.56 alin.1 lit.d din Codul muncii.

Este evident că această soluție vizează interesul salariaților de a putea pune în executare o hotărâre definitivă, deși există riscul ca salariatul să fie obligat să returneze tot ceea ce a obținut în primă instanță după judecarea apelului. De aceea pentru evitarea unor astfel de situații, în practică, se va face aplicarea dispozițiilor art. 450 coroborat cu art. 718 C. pr. civ. și se va solicita (de către angajator) suspendarea punerii în executare a hotărârii primei instanțe, pentru motive temeinice, până la judecarea apelului în schimbul plății unei cauțiuni (de către angajator) calculat la valoarea obiectului contestației.

Potrivit art. 633 pct. 1 din Codul de procedură civilă sunt executorii hotărârile pronunțate în apel dacă legea nu prevede altfel. Deci, în mod cert, o hotărâre definitivă care vizează reintegrarea în muncă nu mai este executorie de drept, după fond, urmând sau, să fie pusă în executare numai după expirarea termenului de exercitare a apelului împotriva instanței de fond sau după pronunțarea asupra apelului.

Potrivit art. 215 din Legea nr. 62/2011, sentințele pronunțate de instanțele de fond în conflictele de muncă pot fi atacate doar cu apel în termen de 10 zile de la data comunicării hotărârii.

Calculul termenului de apel se face pe zile libere, fără a intra la socoteală nici prima zi când a început să curgă termenul, nici cea când s-a sfârșit termenul [art. 181 alin. (2) C. pr. civ.].

Motivarea apelului trebuie să aibă loc în același termen de 10 zile. În caz contrar, instanța va respinge apelul ca tardiv formulat sau motivat, cu excepția cazului când a intervenit un motiv mai presus de voința apelantului.

Având în vedere faptul că în litigiile (conflictele) de muncă există o singură cale de atac, apelul, instanța va putea păstra hotărârea atacată, situație în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui (art. 480 C. pr. civ.). În caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.

Potrivit art. 470 C. pr. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, următoarele elemente:

– numele, prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoane juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de înregistrare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

– indicarea hotărârii care se atacă;

– motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;

– probele invocate în susținerea apelului;

– semnătura.

Trebuie remarcat faptul că indicarea unei alte hotărâri nu poate constitui o simplă eroare materială, ci nerespectarea unei dispozițiile legale obligatorii care atrage nulitatea apelului.

În final, cererea trebuie să fie semnată de autorul ei. În mod excepțional, în cazul în care nu este semnată, potrivit art. 196 alin. (2) C. pr. civ., „lipsa semnăturii se poate totuși acoperi în tot cursul judecății în fața primei instanțe. Dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipsește la acel termen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înștiințat în acest sens prin citație. În cazul în care reclamantul este prezent în instanță, acesta va semna chiar în ședință în care a fost invocată nulitatea”.

În cazul în care este vorba de un angajator – persoană juridică, cererea trebuie să fie semnată de către reprezentatul legal al acestuia.

Dosarul, precum și motivele de apel, se comunică intimatului, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la comunicare.

Întâmpinarea se comunică apelantului cu obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare; intimatul va lua la cunoștință de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei. Apoi, în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților.

În toate cazurile, avocatul care a asistat partea sau a reprezentat-o poate face, chiar fără mandat, orice fel de acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp [art. 87 alin. (2) C. pr. civ.].

Apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța statuând atât în fapt, cât și în drept.

În afară de apelul propriu-zis, noul Cod de procedură civilă reglementează apelul incident, aflat la îndemâna intimatului (art. 472), precum și apelul provocat, în caz de coparticipație procesuală (art. 473).

Ele trebuie depuse odată cu întâmpinarea la apelul principal. Apelul provocat se comunică și intimatului, acesta trebuind să depună întâmpinare în termenul legal.

Apelul se judecă în complet de 2 judecători. În cazul în care aceștia nu ajung la un numitor comun, procesul se va judeca din nou în complet de divergență. Acesta presupune includerea în complet și a președintelui sau vicepreședintelui instanței, a președintelui de secție sau a judecătorului din planificarea de permanență.

Instanța va judeca apelul conform regulilor stabilite de Codul de procedură civilă, astfel încât va putea să admită, să respingă, să anuleze sau să constate perimarea apelului [art. 480 C. pr. civ.]. Astfel:

– „în caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată [alin. (2)];

– „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceiași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă doar o singură dată în cursul procesului; dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” [alin. (3)];

– „dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necom­petență a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă” [alin. (4)];

– „în cazul în care instanța de apel constată că ea are competența să judece în primă instanță, va anula hotărârea susceptibilă, după caz de apel sau recurs” [alin. (5)];

– „când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, va reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul” [alin. (6)].

Totodată apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de situațiile în care el consimte expres la aceasta sau în anumite cazuri expres prevăzute de lege.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Problematica punerii în executare a hotărârilor judecătorești în litigiile de muncă was last modified: februarie 9th, 2016 by Radu Răzvan Popescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii