Participarea terţelor persoane în latura civilă a procesului penal

Abstract

Third parties’ participation in the civil action of the criminal proceedings

The present article has an interdisciplinary nature and aims to analyse, in the light of the new laws, the voluntary and forced participation of the third parties in the civil part of the criminal trial. The paper offers pros and cons regarding the admission of this type of participation.

Another problem that presents interest is whether is it possible or not for the third parties to participate in an action in tort resulting from a crime in a civil court, that can be brought, regardless of the reasons, by the defendant who is an injured person that suffered a material and/or a moral damage following the crime and asks the civil court for compensation.

Keywords: the tort action resulting from a crime, the right of option when bringing a civil action, accessory intervention, the call for guarantee of the civil trial, the identification of the owner of the right civil action in criminal trial, the civil party, the civilly liable party.

1. Aspecte generale privind latura civilă a procesului penal

Acțiunea civilă în procesul penal se prezintă ca o instituție specifică dreptului procesual civil care preia anumite particularități de la dreptul procesual penal și care este guvernată de regulile dreptului civil. Aceasta constituie un mijloc procesual, legal și juridic care are natura unei acțiuni în responsabilitate civilă delictuală, al cărei obiect exclusiv constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a inculpatului și/sau a părții responsabile civilmente ori a succesorilor acesteia, în vederea reparării prejudiciilor materiale și/sau morale suferite de către persoana vătămată în urma infracțiunii comise.

Totodată, ea constituie un drept fundamental al victimei infracțiunii care îi permite acesteia să solicite repararea prejudiciului suferit, care nu se confundă cu cererea de constituire de parte civilă și nici cu dreptul lezat prin săvârșirea infracțiunii.

Pentru a respecta cerința de rigoare a normei juridice, latura civilă a procesului penal este supusă prevederilor Noului Cod de procedură civilă în măsura în care nu există dispoziții derogatorii în Noul Cod de procedură penală.

Noul Cod de procedură civilă este izvor al laturii civile a procesului penal care vine să complinească nereglementarea de către legiuitor, prin norma procesual penală, a unor aspecte ce țin de soluționarea acesteia, cum ar fi, de exemplu: prevederile art. 2 NCPC, potrivit cărora dispozițiile respectivului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă și se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare; administrarea probelor solicitate în vederea soluționării laturii civile a procesului penal este guvernată de regulile impuse de Noul Cod civil și de Noul Cod de procedură civilă; art. 453 alin. (2) NCPP potrivit căruia revizuirea hotărârilor judecătorești penale, definitive, exclusiv cu privire la latura civilă poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Noului Cod de procedură civilă; conform art. 581 NCPP, în materia punerii în executare a dispozițiilor civile dintr-o hotărâre penală dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile se execută potrivit legii civile, art. 726 NCPC enumeră bunurile mobile care nu sunt supuse urmăririi silite; actualizarea despăgubirilor obținute în procesul penal poate fi obținută în cadrul procedurii executării silite, conform dispozițiilor NCPC.

Potrivit art. 19 alin. (1) NCPP, obiectul acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal îl constituie tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Trebuie subliniat faptul că actuala reglementare, respectiv art. 19 alin. (1) NCPP, recunoaște doar răspunderea civilă delictuală ca formă unică prin care se poate exercita acțiunea civilă, înlăturând astfel opiniile potrivit cărora, inculpatul și/sau partea responsabilă civilmente pot fi trași și la răspundere civilă contractuală[1].

Un argument avut în vedere de legiuitor în neîngăduirea exercitării altor tipuri de acțiuni în afara celei în răspundere civilă delictuală, considerăm că l-a constituit evitarea tergiversării soluționării cauzei – prin rezolvarea altor tipuri de acțiuni civile – și astfel, principiul fundamental al operativității procesului penal, prevăzut de art. 8 NCPP, ar fi încălcat.

Prin persoane care pot fi trase la răspundere civilă delictuală înțelegem: inculpatul care a produs prin fapta comisă un prejudiciu material și/sau moral, precum și partea responsabilă civilmente sau succesorii în drepturi ori moștenitorii acesteia care au acceptat succesiunea, dacă participă la proces, prin obligarea la repararea pagubei produse.

Anterior, se considera că era posibil ca acțiunea exercitată în fața instanței penale să se bazeze și pe răspunderea civilă contractuală, atunci când fapta cauzatoare de prejudiciu putea fi calificată ca infracțiune.

În cazul în care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, partea civilă sau succesorii acesteia trebuie să se adreseze instanței civile competente, printr-o acțiune civilă separată.

Având în vedere că atât inculpatul, cât și partea responsabilă civilmente pot fi trași la răspundere civilă delictuală, acest tip de răspundere operează în ambele sale forme: răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie și cea pentru fapta altei persoane.

Efectul răspunderii civile delictuale constă în nașterea unui raport juridic obligațional între autorul prejudiciului sau persoana răspunzătoare și victimă. În cadrul acestui raport juridic, victima devine creditorul obligației de reparare a prejudiciului, iar persoana răspunzătoare devine debitorul acestei obligații[2].

Potrivit art. 1.381 NCC, orice prejudiciu (material, moral, rezultat din vătămarea integrității corporale) dă dreptul la reparație. Acest drept se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă nu poate fi valorificat imediat, ci numai ulterior.

Obiectul acțiunii civile în procesul penal este guvernat de principiul general al reparării integrale a prejudiciului. Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, conform art. 1.385 alin. (1) NCC.

Paguba produsă poate fi reparată fie în natură, prin: restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, desființarea totală sau parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare, fie prin plata unui echivalent bănesc.

Prin expresia „orice alt mijloc de reparare” se înțelege orice altă modalitate de realizare a obiectului acțiunii civile care să conducă la repararea integrală a pagubei[3].

Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile, după cum dispune art. 19 alin. (5) NCPP. Astfel, sediul materiei obiectului acțiunii civile se găsește în Codul civil, în dispozițiile art. 1.386 NCC. Potrivit alin. (1) al art. 1.386 NCC, repararea prejudiciului se poate face: în natură, prin restabilirea situației anterioare, precum și prin plata unei despăgubiri, dacă restabilirea situației anterioare nu este posibilă ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură. Despăgubirea poate fi stabilită prin acordul părților sau, în lipsa acordului, prin hotărâre judecătorească.

Dispozițiile art. 1.386 NCC instituie principiul potrivit căruia regula este dată de repunerea lucrurilor în starea lor anterioară, iar excepția o reprezintă plata despăgubirilor bănești.

2. Noțiunea de terțe persoane specifice procesului civil

Sintagma „terțe persoane” are în vedere situația acelor persoane care intervin sau care sunt introduse în procesul civil în cursul desfășurării procedurii judiciare[4].

Pentru a participa în procesul civil, terțele persoane trebuie să dispună, asemeni reclamantului și pârâtului, de capacitate procesuală de folosință, calitate procesuală și să afirme un interes.

Pe lângă aceste condiții impuse reclamantului și pârâtului, trebuie să fie îndeplinite și alte cerințe, respectiv: terțele persoane trebuie să dispună de capacitate procesuală de exercițiu, să existe un proces civil pendinte, să existe o legătură de conexitate între cererea principală și cea de participare a terțului la activitatea judiciară, precum și afirmarea unui interes în fața organelor judiciare[5].

Participarea terțelor persoane la activitatea de judecată îmbracă diverse forme prevăzute de art. 61-79 NCPC. Acestea sunt: intervenția voluntară (intervenția principală și intervenția accesorie) și intervenția forțată (chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului și introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane).

Intervenția voluntară poate fi definită ca posibilitatea recunoscută de lege terțelor persoane de a participa, din proprie inițiativă, într-un litigiu care se desfășoară între alte părți[6]. În același sens, dispune și art. 61 în alin. (1) NCPC, potrivit acestuia: oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare.

Cererea de intervenție voluntară apare ca o cerere incidentală. Potrivit art. 30 alin. (6) NCPC, cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare.

După scopul urmărit de către intervenient, intervenția voluntară poate fi clasificată în: intervenția în interes propriu (principală) și intervenția în interesul uneia dintre părți (accesorie).

Doctrina definește intervenția principală ca pe o acțiune prin care terțul intervenient formulează o pretenție distinctă, dar conexă cu cererea principală, într-un proces civil declanșat între alte persoane, în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești favorabile[7].

Intervenția accesorie vizează situația în care intervenientul sprijină numai apărarea uneia dintre părți. Intervenientul accesoriu, spre deosebire de cel principal nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit. Din acest motiv, natura juridică a intervenției accesorii este aceea de apărare[8].

În cazul în care instanța admite în principiu cererea, terțul devine parte în proces și va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției[9].

Intervenția forțată este o formă de participare a terților în proces care se realizează din inițiativa uneia dintre părțile principale sau a instanței de judecată pentru ca hotărârea ce se va pronunța să devină opozabilă și acestora[10].

Chemarea în judecată a altor persoane, reprezintă acea formă de participare a terțelor persoane în procesul civil, care le oferă părților posibilitatea de a solicita introducerea în proces a terților care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul[11]. În același sens, art. 68 alin. (1) NCPC oferă posibilitatea oricăreia dintre părți să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate aceleași drepturi ca și reclamantul.

Chemarea în garanție poate fi definită ca acea formă de participare a terțelor persoane în procesul civil prin intermediul căreia una dintre părți poate solicita introducerea în litigiu a acelor persoane față de care funcționează obligația de garanție sau de despăgubire[12]. Art. 72 alin. (1) NCPC dispune în același sens.

Arătarea titularului dreptului constă în posibilitatea recunoscută de lege pârâtului ce deține un bun pentru altul ori care în numele altuia exercită un drept asupra acelui lucru, de a-l indica pe cel în numele căruia deține bunul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane apare ca acea formă de participare a terțelor persoane, nou introdusă în actualul Cod de procedură civilă, prevăzută de art. 78 NCPC, care se dispune din oficiu de către judecător atât în procedura contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune sau în cazurile expres prevăzute de lege; cât și în cea necontencioasă, în toate cazurile, indiferent dacă părțile se împotrivesc.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. IX-a, rev. și adăug., Ed. Hamangiu, București, 2008, pp. 128-132; I. Albu, Răspunderea civilă contractuală pentru prejudicii nepatrimoniale, în RD nr. 8/1992, p. 29. apud. T. Joița, Acțiunea civilă în procesul penal, Ed. Național, București, 1999, p. 34; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. I. Noul Cod de procedură civilă, ed. rev., compl. și actual., Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 327 și 328.

[2] L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2010, p. 186.

[3] G. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 746.

[4] I. Leș, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole. Vol. I. Articolele 1-449, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 102.

[5] I. Leș, op. cit., p. 132.

[6] M.N. Costin, I. Leș, M.Ș. Minea, C.M. Costin, S. Spinei, Dicționar de drept procesual civil, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2007, p. 502.

[7] I. Leș, op. cit., p. 164.

[8] V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), M. Tăbârcă, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I, art. 1-526, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 192.

[9] M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol. I- Teoria generală. Conform noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 185.

[10] I. Leș, Tratat de drept procesual civil. Vol. I. Principii și instituții generale. Judecata în fața primei instanțe, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 180.

[11] M.N. Costin, I. Leș, ș.a., op. cit., p. 243.

[12] Ibidem, p. 241.

Participarea terțelor persoane în latura civilă a procesului penal was last modified: februarie 9th, 2016 by Ioana Păcurariu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii