Orientarea biologică în criminologie
Nelu Dorinel Popa - august 8, 2022Teoriile care au legat explicarea criminalității de biologie susțin că infracțiunea este cauzată de anumite defecte în componența biologică a unui individ.
A existat chiar o tendință inițială în teoriile de această natură, de a sugera că imperfecțiunile biologice la individ au dat naștere unor semne fizice, ceea ce a făcut astfel mai ușoară identificarea infractorilor și diferențierea acestora de cetățenii care respectă legea[1].
Treptat însă, teoriile biologice s-au nuanțat, astfel încât în prezent, acestea se clasifică în trei mari categorii:
1. Teorii care încearcă să diferențieze indivizii pe baza anumitor trăsături sau caracteristici fizice exterioare înnăscute (trăsături cu care se nasc).
2. Teorii care încearcă să urmărească sursa diferențelor până la caracteristici genetice sau ereditare.
3. Teorii care încearcă să distingă între indivizi pe baza diferențelor structurale, funcționale sau chimice din creier sau din organism.
Deși teoriile biologice sunt considerate în esență, pozitiviste, conceptul de pozitivism nu a evoluat decât după evoluția acelor perspective biologice timpurii, care, astfel, l-au precedat. Acest pozitivism a cunoscut o evoluție care a urmărit dezvoltarea și utilizarea teoriilor biologice, pornind de la primele convingeri (în mare parte discreditate) și ajungând la cele mai recente teorii care privesc relația dintre biologie și comportament.
Mai mult, aceste teorii biologice ale comportamentului, care implică un anumit aspect al evoluției, geneticii sau eredității, sunt discutate în prezent în termenii acestor evoluții științifice, deși teoriile care se bazează pe observarea trăsăturilor fizice, așa cum au fost cele inițiale, continuă să se bucure și în prezent de popularitate[2].
1. Metoda științifică folosită în orientarea biologică
Această metodă este importantă pentru teoriile biologice ale criminalității, deoarece oferă o modalitate sistematică de a examina mai degrabă o anumită problemă decât să se bazeze pe explicații spirituale sau pe presupuneri întâmplătoare.
Dezvoltarea metodei științifice moderne este atribuită în primul rând lui Ibn al-Haytham (965-1039), un om de știință irakian care a scris „Cartea opticii” între 1011-1021 și care avea în vedere următorii șapte pași: observația; enunțarea problemei; formularea de ipoteze; testarea ipotezelor prin intermediul experimentării; analiza rezultatelor experimentale; interpretarea datelor obținute în urma testelor și formularea unei concluzii; publicarea sau diseminarea constatărilor pentru a informa populațiile interesate și cercetările viitoare.
Astfel, primii cercetători ai cauzelor criminalității explicau comportamentele infracționale prin aplicarea metodei științifice. Cel mai evident loc în care se căutau diferențele dintre infractori și alți indivizi era exteriorul persoanei, căruia i se studiau trăsăturile fizice.
2. Teorii biologice premergătoare
Primul criminolog de orientare biologică a fost considerat Gianbattista della Porta (1535-1615), care a preluat această credință și practică de la grecii antici. El a abordat studiul acestei relații dintr-o perspectivă magico-spiritualistă metafizică în loc de una științifică, clasificând oamenii pe baza asemănării lor cu animalele. Acesta examina pacienții în timpul practicii sale medicale și a ajuns la concluzia că aspectul și caracterul erau legate între ele; spre exemplu, oamenii care arătau ca măgarii se asemănau cu măgarii prin lenea și prostia lor.
Mai târziu, s-a încetățenit credința că acest comportament uman își are originea în creier. Relocarea teoretică și practică a responsabilității pentru comportament de la diferite organe la creier a reprezentat un pas major în dezvoltarea studiului științific al comportamentului și în dezvoltarea explicațiilor biologice ale criminalității[3].
Franz Joseph Gall (1758-1828), un neuroanatomist și fiziolog german, a fost un pionier al studiului creierului uman ca sursă a facultăților mentale, dezvoltând practica cranioscopiei, ca tehnică prin care se pot deduce comportamente și caracteristici din examinarea atentă a craniului. Potrivit acestuia, punctele forte, slăbiciunile, moravurile, înclinațiile, caracterul și personalitatea unei persoane puteau fi determinate de caracteristicile fizice ale craniului său.
Metoda științifică nu a fost foarte populară în rândul bisericii și a religiei organizate care se bazau pe creaționism și pe teoria conform căreia viața își are originea într-o sursă divină.
Deși uzurparea filozofiilor bisericii nu au fost obiectivele principale ale oamenilor de știință, ideile lor revoluționare, conform cărora, evenimentele naturale și comportamentele umane pot fi explicate prin dezvoltarea și aplicarea anumitor principii științifice, au cunoscut tocmai acest din urmă aspect.
Mijlocul și sfârșitul secolului al XVIII-lea au fost caracterizate de progrese rapide în științele naturale, care au avut un impact pozitiv asupra cercetării orientate spre biologie în științele sociale.
Merită amintit Thomas Robert Malthaus (1766-1834), demograf și economist politic, care a publicat „Eseu asupra principiului populației” în care a concluzionat că populațiile se luptă pentru existență în competiția pentru resurse iar creșterea populației duce la o competiție sporită pentru resurse limitate, în primul rând pentru hrană. O astfel de furnizare de resurse nu ar putea ține pasul cu creșterea populației și ar duce la creșterea sărăciei în rândul claselor inferioare. Această reprezentare a unei lupte pentru existență a fost aplicată de oamenii de știință care au urmat la plante și animale și a fost esențială pentru Charles Darwin (1809-1882) în argumentele despre „selecția naturală” (conform căreia, organismele evoluează de-a lungul generațiilor printr-un astfel de proces de selecție naturală) și ”supraviețuirea celui mai adaptat”, expresie inventată de Herbert Spencer (1820-1903) și care a aplicat ideea de selecție naturală la societate[4].
Demnă de interes pentru viitoarea cercetare biologică, chiar și cu referire la criminalitate, a fost opera lui Gregor Mendel (1822-1884), om de știință austriac, considerat „părintele geneticii”, a cărui activitate a dus la concentrarea studiului trăsăturilor la nivel celular (genotipuri) în loc de nivelul observabil (fenotipuri); aplicarea legilor sale de moștenire (demonstrate la plante și la animale) la dezvoltarea individuală și socială a dus la progrese semnificative în teoriile biologice ale comportamentului[5].
La rândul său, Jean Baptiste Lamarck (1744-1829) a fost un naturalist francez care a publicat „Recherches sur l’Organisation des Corps Vivans” (Cercetări despre organizarea organismelor vii) în 1802. Lamarck este considerat primul care a formulat o teorie coerentă a evoluției, deși credea că organismele au luat naștere prin generare spontană și nu prin împărtășirea unei surse comune.
Teoria sa a fost caracterizată de două argumente principale:
– organismele progresează de la mai simplu la mai complex prin intermediul generațiilor.
– organismele dezvoltă adaptări din cauza mediului în care trăiesc sau din cauza necesității (sau a lipsei acestora) anumitor caracteristici (aspectul de tipul „a folosi sau a pierde”).
Pe măsură ce căutarea de explicații ale comportamentului individual și social s-a îmbunătățit prin aplicarea metodelor statistice (Adolphe Quetelet și Andre-Michel Guerry) și prin insistența pozitivistă (a lui Cesare Lombroso, Raffaele Garofalo și Enrico Ferri), conform căreia singura cunoaștere reală era cea obținută prin observare sistematică, respectiv prin metoda științifică, convingerile despre natura și potențialul omului în cadrul societății au devenit mai sofisticate și mai întemeiate.
Deși Lamarck discutase anterior despre transmiterea anumitor trăsături dobândite din generație în generație (moștenire ușoară), teoreticienii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au beneficiat de propunerile lui Malthaus privind progresul societății și de cercetările tot mai sofisticate privind natura și sursa predispozițiilor biologice și comportamentale.
Charles Goring (1870-1919) a scris, în 1913, lucrarea „The English Convict”. Într-o comparație statistică atent controlată a mai mult de 3.000 infractori și non-infractori, Goring nu a găsit diferențe fizice semnificative între cele două populații, cu excepția înălțimii și greutății (infractorii erau ușor mai mici). Constatările sale au discreditat în esență ideea lui Lombroso despre infractorul înnăscut, deși cercetările privind căutarea tipurilor de infractori a continuat[6].
În 1925, Ernest Kretschmer (1888-1964), un psihiatru german, a publicat lucrarea „Physique and Character” (Fizică și caracter) în care a descris trei categorii corporale (astenic, atletic, picnic) asociate cu trei categorii de comportamente (ciclotehnic, schizotemic, displastic).
Ciclotemicii erau maniaco-depresivi, aveau o slabă dezvoltare musculară și aveau tendința de a comite infracțiuni mai puțin grave, care erau mai mult de natură intelectuală.
Schizotemicii erau antisociali și apatici, comiteau infracțiuni violente mai grave și erau fie astenici (subțiri și înalți), fie atletici (lați și puternici).
Displasticii puteau avea orice tip de corp, dar se caracterizau prin stări emoționale extrem de încărcate și nu-și puteau controla emoțiile; aceștia erau asociați cu infracțiunile sexuale.
Deși Kretschmer a încercat să dezvolte o tipologie care să asocieze comportamentul cu constituția fizică, el nu a acordat prea multă atenție naturii complexe a comportamentului și interacțiunii acestuia cu mediul.
De această din urmă problemă s-a ocupat un antropolog de la Harvard, Ernest Hooten (1887-1954), care a studiat timp de 12 ani natura criminală a omului, ajungând să-l infirme pe Charles Goring și să-l susțină în teoriile sale pe Cesare Lombroso. Prima sa publicație influentă, „Crime and the man”(1939), a documentat studiul său asupra a 14.000 deținuți și 3.000 persoane libere, nedeținuți, dintr-un număr de 10 state. Hooten și-a diferențiat subiecții nu numai după infracțiuni, ci și după mediul geografic, etnic și rasial.
Hooten a fost de acord cu ideea lui Lombroso despre criminalul înnăscut și a susținut că majoritatea infracțiunilor erau comise de indivizi inferiori din punct de vedere biologic, inadaptați din punct de vedere organic, atrofiați și deformați mental și fizic, precum și degradați din punct de vedere sociologic. Hooten a susținut că singura modalitate de a rezolva problema criminalității era eliminarea persoanelor inadaptate din punct de vedere moral, mental și fizic ori segregarea acestora într-un mediu separat de restul societății.
Francis Galton (1822-1911) a dezvoltat, începând din 1883, conceptul de „eugenie”, filosofia sa cea mai controversată și cea mai abuzată. Eugenia a susținut încurajarea, prin distribuirea de stimulente, a cuplurilor capabile să se reproducă, în efortul de a îmbunătăți trăsăturile ereditare umane. O parte din propunerile sale includea manipularea moralei sociale pentru a încuraja reproducerea celor „mai apți” și a descuraja reproducerea celor „mai puțin apți”. Gândirea dominantă la acea vreme era receptivă la astfel de idealuri, în credința că aceste politici vor reduce sau elimina sărăcia, bolile, malformațiile genetice și criminalitatea.
Eugenia a fost motivată, atât în plan criminologic, cât și în plan penal, de înlocuirea conceptului de „imputabilitate” cu cel de „periculozitate”. Friedrich Nietzsche (1844-1900) a fost unul dintre cei care au atacat rădăcinile teologale ale imputabilității. Plecând de la premisele biologiei pure, Nietzsche a încercat să demaște imputabilitatea ca o armă a vecii oaste sacerdotale care a devitalizat pe om de-a lungul veacurilor din motive de dominație a castei. Un astfel de demers a avut un caracter eminamente polemic antiteologal. Vinovăția presupunea recunoașterea, iar remușcarea era otrava per excellentium a sufletului tare turmentat de religie, narcoticul celor slabi.
În locul imputabilității s-a așezat periculozitatea. Se considera de către Nietzche (1844-1900) că ceea ce era periculos pentru societate merita să fie extirpat în cazuri grave sau așezat în dosul gratiilor[7].
Plecând de premisa justificării eugeniei, au fost autori care au încercat să demonstreze că aplecarea spre infracționalitate este în același timp și o trăsătură de familie. Un astfel de studiu de familie a fost publicat, în 1912, de Henry H. Goddard (1866-1957), care a urmărit 1.000 descendenți ai unui bărbat pe nume Martin Kalikak, comparând descendenții acestuia care au fost concepuți în cadrul căsătoriei cu o femeie de „origine nobilă” cu descendenții săi care proveneau din linia de sânge pe care acesta a conceput-o în afara căsătoriei cu o altă femeie, una de proastă reputație.
Goddard a concluzionat că linia de sânge legitimă era „sănătoasă”, în timp ce linia de sânge nelegitimă era caracterizată de „slăbiciune mintală”[8].
Popularitatea eugeniei s-a răspândit în S.U.A. la sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor 1900. În spiritul „eugeniei”, H. Laughlin a redactat, în 1922, o lege model, adoptată ulterior de alte 18 state americane, în care a definit populațiile care urmau să fie vizate de sterilizarea forțată, printre care se numărau infractorii, persoanele foarte sărace, epilepticii, alcoolicii, orbii, surzii, nebunii și cei care prezentau o malformație fizică. Aceste practici au și fost confirmate ca fiind constituționale de către Curtea Supremă în 1927, continuând până în 1981; mai mult de 64.000 persoane din 33 de state au fost sterilizate cu forța în temeiul acestei legi[9].
De asemenea, în Germania, eugenia a cunoscut progrese importante legislative, sens în care au fost adoptate câteva astfel de acte normative:
– legea pentru preîntâmpinarea nașterilor cu ereditatea încărcată ‒ 14 iulie 1933,
– legea împotriva infractorilor periculoși din obișnuință și asupra măsurilor de siguranță și de ameliorare ‒ 24 noiembrie 1933,
– legea pentru apărarea sănătății ereditare a poporului german (certificatul prenupțial) ‒ 18 octombrie 1935[10].
Deși politicile de control a populației bazate pe eugenie s-a bucurat de un sprijin larg și în multe alte țări înainte de cel de-al doilea război mondial, utilizarea filozofiei naziste și pentru justificarea eradicării a aproximativ 6 milioane de evrei și a încă 3-5 milioane de alte persoane a pus în cele din urmă capăt imediat proliferării acesteia.
Cu toate acestea, sterilizările, restricțiile de căsătorie bazate pe aptitudini și interdicțiile de căsătorie interrasială au continuat timp de decenii. În ciuda faptului că, de obicei, cuvântul „eugenie” este evitat, eforturile moderne de îmbunătățire a fondului genetic al umanității persistă.
Proiectul Genomului Uman este un efort științific notabil pentru a înțelege structura și proprietățile genetice ale ființelor umane în vederea eradicării sau prevenirii bolilor și defectelor moștenite.
Progresele din domeniul științei și dezvoltarea unor orientări etice oferă speranța că eforturile pentru a înțelege mai bine transmiterea și dezvoltarea trăsăturilor și caracteristicilor umane nu sunt încă abandonate[11].
DOWNLOAD FULL ARTICLE
[1] Peter Joyce, Criminology. A complete introduction, Hodder & Stoughton Ltd, London, 2012, p. 33.
[2] J. Mitchell Miller, 21-st Century Criminology. A Reference Handbook, Sage Publications Inc., Thousand Oaks, California, 2009, p. 184 și urm.
[3] Ibidem, p. 185 și urm.
[4] Spencer H., Progress. Its law and causes în „The Westminster Review”, 67, april 1857, p. 445 și urm.
[5] Henig R.M., Monk in the garden: The lost and found genius of Gregor Mendel, the Father of Genetics, New York, Houghton Mifflin.
[6] J. Mitchell Miller, op. cit., p. 190 și urm.
[7] Petre Pandrea, op. cit., p. 306.
[8] J. Mitchell Miller, op. cit., p. 193 și urm.
[9] Lombardo, P., Eugenic sterilization laws, retrieved from http://www.eugenicsarchive.org/html/eugenics/essay8text.html.
[10] Petre Pandrea, op. cit., p. 307.
[11] J. Mitchell Miller, op. cit., p. 192 și urm.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.