Lex causae în materia capacităţii persoanei fizice (art. 2572 din Codul civil)

Abstract

LEX CAUSAE ON THE FIELD OF INDIVIDUAL’S CAPACITY (ARTICLE 2572 CIVIL CODE)

 

Very briefly stated, the conflict rule which states on individual capacity highlights two related points: citizenship and habitual residence. The exceptions to the application of national law are related to special incapacity legal relationship which are subject to the law referred incapacity.

Romanian lawmaker upheld the old national law regulated by Law no. 105/1992, but (partially) changed the connection points that define national law. He kept the citizenship, but gave up the home and residence, which has replaced the habitual residence.

Currently, there is under the determined law in accordance with the Romanian Civil Code, all aspects of the beginning, content and termination of individual’s capacity. For the event that death is declared by Court, there is regulated the mobile conflict of laws (with the solution of applying the new law, if the new law can not be identified, Romanian law applies as lex fori).

 

Keywords: private international law, individual, capacity, conflicts of  laws

1. Calificarea noțiunilor. Ipostazele capacității juridice în dreptul internațional privat

Pentru determinarea situației persoanelor, a poziției pe care acestea o ocupă în ordinea juridică, este întrebuințată noțiunea de statutul persoanelor[1]. În dreptul civil și, de asemenea, în dreptul internațional privat, statutul persoanei fizice este una dintre materiile reglementate în detaliu în Codul civil român și în legislația secundară[2]. Persoana fizică este principalul actor pe scena dreptului, este premisa și finalitatea existenței și aplicării normelor juridice. Aflat în centrul de interes al dreptului conflictual, individul este principalul participant la circuitul privat transfrontalier.

Normele conflictuale în materia statutului persoanei fizice deschid partea specială a dispozițiilor de drept internațional privat din Codul civil român (art. 2572- 2579). Alături de starea civilă, capacitatea este a doua componentă a conținutului normei conflictuale de la art. 2572 alin. 1 C. civ. Reamintim, „starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel”. Raporturile juridice generate de starea civilă și de capacitatea persoanei fizice[3] sunt guvernate, ca regulă, de legea națională a acesteia.

„Starea civilă și capacitatea persoanei” este o sintagmă ce necesită lămurirea conținutului normei conflictuale. „Starea civilă” semnifică suma calităților personale sau atributelor persoanei sau, într-un al doilea înțeles, dreptul subiectiv de individualizare a persoanei, drept al cărui conținut este dat de prerogativele pe care le conferă titularului său[4]. „Capacitate” înseamnă capacitatea juridică a persoanei fizice în raporturile de drept internațional privat. Sfera dreptului internațional privat incluzând doar raporturile de drept privat cu caracter extraneu (nu și cele de drept public), este în discuție doar capacitatea persoanei fizice în cadrul acestor raporturi.

Raporturile de drept internațional privat se stabilesc între particulari, în materii variate: relații de familie, contracte, succesiuni, statutul organic al persoanei juridice, dar și în ceea ce privește transportul de mărfuri și de persoane, drepturile de proprietate intelectuală, relațiile de muncă sau comerțul internațional. Capacitatea la care face referire art. 2572 alin. 1 C. civ. este, de fapt, capacitatea ce traversează toate ramurile dreptului privat: capacitatea persoanei fizice de a avea drepturi civile/ de a-și asuma și executa obligații civile, capacitatea de a încheia căsătoria, capacitatea de a încheia contractul individual de muncă, capacitatea de a încheia contractul de editare a operei de creație intelectuală ș.a.

Capacitatea juridică[5] este un concept unic, iar capacitatea civilă constituie componenta sa principală. Dar nu numai capacitatea civilă interesează în contextul raporturilor cu element străin, ci toate ipostazele în care persoana fizică participă la circuitul privat transfrontalier. De exemplu, potrivit dreptului român (ca lex causae), capacitatea de muncă[6] se dobândește la 16 ani (începând cu vârsta de 16 ani, minorul are capacitatea de a încheia singur contractul individual de muncă, iar dacă este în perioada școlarizării obligatorii, poate presta doar munci ușoare; prin excepție, în condițiile legii, poate încheia contract individual de muncă și minorul care a împlinit 15 ani)[7]. Potrivit normelor internaționale și europene, vârsta minimă de încadrare în muncă, prin contract individual de muncă, nu poate fi inferioară pragului de 15 ani.

Vom dezvolta în cele ce urmează, regimul legii aplicabile capacității civile, având în vedere atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu.

2. Capacitatea civilă a persoanei fizice

2.1. Preliminarii

Capacitatea civilă este adeseori examinată în literatura de specialitate sub trei aspecte: capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu și capacitatea delictuală[8]. Această accepțiune largă include, alături de capacitatea de folosință și de capacitatea de exercițiu, capacitatea de a răspunde civil. Capacitatea delictuală presupune angajarea răspunderii pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite[9].

Dreptul internațional privat, în textul analizat (art. 2572 C. civ.) nu are în vedere capacitatea delictuală a persoanei fizice (ci doar capacitatea de a încheia acte juridice). Angajarea răspunderii civile este condiționată de existența discernământului (care este o chestiune de fapt)[10]. Avem în vedere, în contextul statutului personal, numai capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a persoanei fizice – două stări de drept, supuse legii naționale. Întreaga problematică a răspunderii civile (condițiile responsabilității, capacitatea de a răspunde pentru prejudiciu etc.) este guvernată de legile enumerate în secțiunea specifică răspunderii.

2.2. Capacitatea de folosință a persoanei fizice

2.2. 1. Calificarea noțiunii de „capacitate de folosință”

Parte integrantă a capacității civile, capacitatea de folosință a persoanei fizice reprezintă aptitudinea de a avea drepturi și obligații, adică de a fi subiect de drept civil. În dreptul internațional privat, capacitatea de folosință exprimă aptitudinea individului de a fi subiect în raporturile juridice cu element de extraneitate. Capacitatea de exercițiu intră în compoziția capacității civile, permițând persoanei fizice să își asume drepturi și să execute obligații, prin încheierea actelor juridice, în condițiile legii.

2.2.2. Lex causae pentru capacitatea de folosință

Nu toate aspectele capacității de folosință a persoanei fizice sunt supuse legii naționale. Unele chestiuni sunt guvernate de legea aplicabilă raportului juridic în discuție. Având în vedere aceste diferențe, menționăm legea aplicabilă pentru fiecare dintre aspectele care alcătuiesc capacitatea de folosință.

A. Începutul personalității. Personalitatea juridică presupune capacitatea civilă, adică presupune capacitate de folosință și capacitate de exercițiu. Regula, în ceea ce privește capacitatea de folosință, este dobândirea acesteia la nașterea persoanei. Momentul nașterii echivalează cu dobândirea capacității de folosință, cu condiția nașterii unui copil viu.

Prin excepție de la regulă, legea civilă reglementează capacitatea de folosință anticipată. Individului îi sunt recunoscute drepturile, chiar din momentul concepției, dacă el se naște viu (copilul conceput este considerat născut totdeauna când aceasta va fi în interesul său).

În aceste condiții, dreptul internațional privat aplică legea națională a persoanei fizice: personalitatea juridică a copilului conceput nu este o ficțiune juridică; el este o persoană juridică actuală, titulară de drepturi și, limitat, de obligații corespunzătoare acestora[11].

Aplicând situației de excepție legea națională, trebuie observată aplicația particulară în materie de succesiune: „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii” (art. 957 C. civ.). Cu condiția nașterii copilului viu, drepturile persoanei sunt recunoscute încă de la concepțiune. Pentru determinarea momentului concepției, apelăm la reglementarea timpului legal al concepțiunii (timpul cuprins între a trei suta și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepției). Prin urmare, legea națională cârmuiește și aspectul referitor la prezumția instituită de dreptul civil substanțial.

Rezultă că, începutul personalității juridice a persoanei fizice se află sub incidența legii naționale, cu aplicarea textelor art. 2573 (norma conflictuală), art. 34 (capacitatea de folosință), art. 36 (capacitatea de folosință anticipată), art. 957 C. civ. (capacitatea de folosință anticipată în materie de moștenire).

B. Caracterele juridice ale capacității de folosință. Legea națională cârmuiește caracteristicile aptitudinii de a avea drepturi și obligații.

Dreptul român, în calitate de lege națională (fie ca lege a cetățeniei, fie ca lege a reședinței obișnuite a persoanei fizice), recunoaște următoarele caractere juridice ale capacității de folosință:

a. legalitatea semnifică faptul că toate aspectele referitoare la începutul, conținutul și încetarea capacității de folosință sunt de domeniul legii și nu depind de voința persoanelor particulare;

b. egalitatea (toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminare – art. 16 alin. 1 din legea fundamentală). Niciun factor care ține de rasă, culoare, naționalitate, origine etnică, limbă, religie etc., nu are influență asupra capacității civile (art. 30 C. civ.);

c. universalitatea presupune recunoașterea capacității de folosință tuturor persoanelor. Pe teritoriul României, „universalitate” înseamnă că se bucură de capacitate de folosință, atât cetățenii români, cât și cetățenii străini (inclusiv apatrizii) care locuiesc în țara noastră și care se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de legea fundamentală și de alte legi (art. 8 alin. 1 din Constituție). Codul civil statuează (art. 28): „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, fiecare persoană având capacitate de folosință. În termenii Declarației universale a drepturilor omului, fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea sa juridică[12];

d. intangibilitatea. Subiectul de drept nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosință, decât în cazurile prevăzute de lege, întrucât posibilitatea de a dobândi drepturi și obligații se confundă cu însăși existența persoanei. Din momentul în care persoana există, nu poate pierde integral această capacitate decât prin dispariția sa ca ființă. „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință […]” – art. 29 alin. 1 C. civ.;

e. generalitatea semnifică faptul că persoana fizică poate avea orice drepturi subiective recunoscute de lege. Dreptul român aplică tratament diferit persoanelor fizice și persoanelor juridice, acestea din urmă având capacitate de folosință limitată, adică specializată, în sensul că persoanele juridice fără scop lucrativ își pot asuma doar acele drepturi care corespund realizării scopului statutar;

f. inalienabilitatea exprimă ideea imposibilității de renunțare la drepturile subiective care intră în conținutul capacității de folosință. Legea română stabilește ferm că „Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință […]” (art. 29 alin. 2 C. civ.). Persoana fizică poate renunța la un drept subiectiv anume, poate să îl înstrăineze, să îl greveze și poate dispune în orice mod de drepturile subiective civile patrimoniale, pe care le are la un moment dat. Ceea ce nu permite legea este renunțarea la însăși aptitudinea generală de a dobândi drepturi.

Nu toate reglementările naționale consacră inalienabilitatea capacității de folosință. De pildă, în unele state, una dintre piedicile valorificării instituției adopției pentru a crea legătura de filiație față de părinții de intenție, este posibilitatea mamei purtătoare ca, imediat după naștere, să renunțe la orice drept cu privire la copilul pe care l-a născut. Odată ce a intervenit renunțarea, nu mai este posibil transferul puterii părintești către părinții adoptatori (părinți comanditari)[13].

Unii autori adaugă și caracterul generic și abstract al capacității de folosință. Capacitatea de folosință nu privește drepturi și obligații determinate, ci generice, prin raportare la categoria din care fac parte[14].

C. Conținutul capacității de folosință. Legea națională guvernează și conținutul capacității de folosință, înțeles ca totalitate a drepturilor și obligațiilor persoanei fizice. Precizăm că incapacitățile speciale sunt tratate distinct, deoarece legea care le este aplicabilă este legea raportului juridic la care se referă.

Conținutul capacității de folosință variază, după cum s-a afirmat, în spațiu (de la un sistem legislativ la altul) și în timp (față de normele în vigoare la un moment dat)[15]. Aspecte de diferență apar în ceea ce privește cetățenii români versus cetățenii străini. Regula consacrată constituțional este că cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi. În mod necesar, odată identificată legea națională a străinului, vor fi observate și dispozițiile naționale (legea română) care reglementează condiția juridică a străinului. Cele două – legea națională a străinului, legislația română în materie de străini – se vor aplica în mod cumulativ[16].

Problema incapacităților speciale

Teoria incapacităților este larg dezvoltată în literatura de specialitate. La modul general, incapacitatea este calificată ca stare a unei persoane care a fost lipsită prin lege de folosința ori de exercițiul anumitor drepturi, este „inaptitudinea juridică prevăzută de lege într-un caz determinat”[17]. Avem în vedere incapacitățile care sunt incidente actelor juridice, nu și faptelor juridice.

În dreptul internațional privat, incapacitățile speciale sunt supuse unei alte legi decât legea aplicabilă capacității de folosință sau capacității de exercițiu. Incapacitățile speciale sunt excepția de la capacitate; tot așa, legea aplicabilă incapacității speciale va fi o excepție de la legea națională, aplicabilă conținutului capacității juridice a persoanei fizice. Așadar, regula, în ce privește legea aplicabilă capacității persoanei fizice, este reglementată de art. 2572 alin. 1 C. civ.; excepția, referitoare la incapacitățile speciale, este enunțată de art. 2572 alin. 2 C. civ.

În dreptul român, art. 2572 alin. 2 C. civ. prevede că „Incapacitățile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile acelui raport”. Din formularea textului rezultă că, fără excepție, toate incapacitățile speciale respectă regula că se supun legii raportului juridic la care se referă. Aplicarea legii raportului juridic la care se referă incapacitatea specială, nu este o facultate, ci este o obligație pentru instanța de judecată.

În urma operațiunii de determinare a legii aplicabile, norma substanțială a raportului juridic concret (legea raportului juridic) poate fi aceeași sau poate să difere de norma materială rezultată din legea națională, ca lege a capacității persoanei fizice, conform art. 2572 alin. 1 C. civ.

Odată determinată legea incapacităților speciale, rămâne să delimităm domeniul acesteia, adică raporturile juridice subsumate fiecărui tip de incapacitate. Teoria dreptului substanțial operează multiple clasificări ale incapacităților. În funcție de criterii diverse, distingem incapacitățile de folosință și incapacitățile de exercițiu; incapacitățile speciale și incapacitățile generale; incapacitățile contractuale și incapacitățile delictuale; incapacitățile totale și incapacitățile parțiale; incapacitățile legale și incapacitățile naturale etc.[18]

Textul de drept internațional privat (art. 2572 alin. 2 C. civ.) se referă expres la incapacitățile speciale, astfel că vom departaja, într-un prim demers, incapacitățile speciale de incapacitățile generale.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] I. Micescu, Curs de drept civil, Restitutio, Ed. All Beck, București, 2000, p. 155.

[2] Prin starea (status) persoanelor se înțelege ceea ce constituie condiția juridică a acestora în familie și societate (de ex., dacă este minor sau major, căsătorit ori necăsătorit, copil firesc sau adoptat etc.; persoană de drept public ori de drept privat, cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ, de naționalitate română sau străină etc.), iar capacitatea persoanelor desemnează aptitudinea lor, recunoscută de lege, de a avea drepturi și obligații (capacitatea de folosință) și de a le putea exercita (capacitatea de exercițiu)” – a se vedea M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 413.

[3] Este de principiu, așa cum s-a afirmat, că numai oamenii au calitatea de subiect de drept civil. Ei intră în raporturi juridice pentru că urmăresc scopuri personale (constând în satisfacerea unor interese materiale sau de altă natură) ori a unor obligații impuse de normele juridice. Uneori, ei sunt determinați să intre în asemenea raporturi ca urmare a producerii unor fapte exterioare, independente de voința lor (a se vedea, E. Lupan, D.A. Popescu, A. Marga, Drept civil român. Subiectele raportului juridic civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, p. 7 și lucrarea citată la nota 3 de subsol).

[4] I. Reghini, Ș. Diaconescu, Persoana fizică – subiect al raporturilor de drept civil, în I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 201-202. Este vorba despre posibilitatea individului de a se individualiza prin starea sa civilă; posibilitatea de a pretinde celorlalți să îl individualizeze prin starea sa civilă și de posibilitatea de a apela, atunci când este nevoie, la forța de constrângere a statului (ibidem, p. 202).

[5] Capacitatea juridică a persoanei fizice desemnează aptitudinea persoanei de a participa, în nume propriu sau pentru altul, ca titular de drepturi și obligații, la raporturile juridice – aptitudine diferit reglementată în cadrul ramurilor de drept (M.N. Costin, M.C. Costin, Dicționar de drept civil de la A la Z, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 115-116).

[6] Conform reglementării române, numai persoana fizică poate avea calitatea de salariat (a se vedea, Al. Țiclea, Codul muncii adnotat – comentarii, acte normative, jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 47).

[7] Cu privire la capacitatea juridică a persoanei care se încadrează în muncă, a se vedea, M. Gheorghe, Dreptul individual al muncii, Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 63-69.

[8] I. Reghini, Ș. Diaconescu, Persoana fizică – subiect al raporturilor de drept civil, în I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, op. cit., p. 84-85.

[9] M. Mureșan, Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p. 9.

[10] M. Mureșan, Dicționar de drept civil (lucrare actualizată, îndreptată și dezvoltată în colectiv), Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2009, p. 103.

[11] I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 419.

[12] S. Băieș, N. Roșca, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, ed. a V-a, Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, Chișinău, 2014, p. 258.

[13] Codul civil român prevede că, în acțiunile referitoare la stabilirea filiației, nu se poate renunța nici la drept și nici la judecarea acțiunii. Indisponibilitatea stării civile și a elementelor acesteia semnifică faptul că ele nu pot fi cedate nici prin acte între vii, nici pentru cauză de moarte, nu pot face obiect de tranzacție, renunțare ori revocare (I. Reghini, Ș. Diaconescu, Persoana fizică – subiect al raporturilor de drept civil, în I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, op. cit., p. 204).

[14] G.Al. Ilie, Capacitatea civilă a persoanei fizice, în M. Nicolae (coordonator), V. Bîcu, G.Al. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 145.

[15] Ibidem, p. 151.

[16] Explicația este valabilă pentru străinii persoane fizice care se află pe teritoriul României (D.-Al. Sitaru, Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite ramuri și instituții ale dreptului privat, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 150).

[17] O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 184.

[18] Ibidem, p. 186-192.

Lex causae în materia capacității persoanei fizice (art. 2572 din Codul civil)

was last modified: octombrie 17th, 2016 by Călina Jugastru

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii