Introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal: probleme de constituționalitate

Pentru a asigura, conform exigențelor constituționale, participarea părții responsabile la procedura camerei preliminare, în opinia noastră o condiție sine qua non vizează existența în proces, la momentul sesizării judecătorului de cameră preliminară, a unei asemenea părți, cu alte cuvinte, existența, la momentul sesizării judecătorului de cameră preliminară, a unei acțiuni civile exercitate: (i) inclusiv împotriva părții responsabile civilmente, în condițiile art. 19 Cod procedură penală, adică o acțiune civilă având ca obiect „tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale”, precum și (ii) de către persoanele cărora legea le recunoaște expres dreptul la acțiune. De lege lata, titularii acțiunii civile exercitate în procesul penal sunt „persoana vătămată sau succesorii acesteia”, conform art. 19 alin. (2) Cod procedură penală, ori în condițiile alin. (3) al aceluiași text de lege, reprezentantul legal, și, prin excepție, Ministerul Public, în situațiile expres și limitativ enumerate de lege, respectiv „când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate restrânsă”.

În raport de aceste prevederi legale, dar și de dispozițiile art. 342 Cod procedură penală, reglementând obiectul procedurii camerei preliminare ca limitat la „verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și efectuării actelor de către organele de urmărire penală”, de dispozițiile art. 344 alin. (3) teza finală Cod procedură penală, conform cărora în camera preliminară pot fi formulate exclusivcereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală” și, în sfârșit, de jurisprudența instanței de contencios constituțional[19], în sensul că dispozițiile art. 6 CEDO sunt aplicabile și procedurilor penale care nu țin de soluționarea pe fond a cauzei, apreciem că introducerea în proces a părții responsabile civilmente nu se poate face în nicio situație în procedura camerei preliminare, câtă vreme nicio dispoziție procedurală nu permite de lege lata judecătorului de cameră preliminară să se pronunțe asupra unei eventuale acțiuni civile exercitate la acest moment, ori asupra modificării cadrului procesual.

Dimpotrivă, intervenția judecătorului de cameră preliminară, ca și competența acestuia, sunt determinate de limitele sesizării instanței, astfel cum au fost definite la momentul sesizării [marcat de dispozițiile art. 329 alin. (1) și 344 alin. (1) Cod procedură penală], prin rechizitoriu care, potrivit dispozițiilor art. 328 alin. (2) Cod procedură penală, „arată numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează să fie citate”. Cu alte cuvinte, în măsura în care există o parte responsabilă civilmente, aceasta trebuie să fie indicată în scop de citare în rechizitoriu, fără ca judecătorul de cameră preliminară să se poată substitui procurorului, pentru a completa, în debutul procedurii, actul de sesizare[20] și, cu atât mai puțin, să se poată substitui titularilor acțiunii civile, pentru a dispune eventuala introducere a unei persoane în proces în calitate de parte responsabilă civilmente[21].

Mai mult decât atât, dacă, astfel cum pretinde norma constituțională, în interpretarea obligatorie dată de instanța de contencios, părții responsabile civilmente trebuie să i se recunoască participarea cu drepturi depline (i.e., aceleași ca și inculpatul) în procedura camerei preliminare, acest lucru presupune și exercițiul efectiv al drepturilor consacrate la art. 344 alin. (2) Cod procedură penală, sub aspectul formulării, în cunoștință de cauză, de cereri și excepții care pot face obiectul acestei proceduri, ceea ce exclude ab initio intervenția sa în acest stadiu, ori limitarea participării în procedura camerei preliminare la adoptarea unor poziții față de cererile și excepțiile formulate de celelalte părți la proces. Pentru a contesta în mod efectiv legalitatea probelor sau a actelor de urmărire penală, titularul cererilor și excepțiilor trebuie mai întâi să le cunoască, astfel încât nu poate fi primită, cel puțin în raport de principiul nediscriminării[22], o soluție legislativă în care una dintre părți, care să fie dezavantajată, luând cunoștință de actele contestate în chiar procedura contestării, spre deosebire de părțile care au participat la chiar efectuarea lor.

Pe cale de consecință, conformitatea cu norma și jurisprudența constituțională nu poate fi asigurată de lege ferenda decât prin reglementarea momentului maxim al introducerii părții responsabile civilmente în proces anterior emiterii actului de sesizare și inițierii procedurii camerei preliminare, așadar, în cursul urmăririi penale. Mai mult decât atât, jurisprudența constituțională și convențională vin, în opinia noastră, să clarifice inclusiv momentul până la care, în cursul urmăririi penale, ar trebui să intervină introducerea în proces a părții responsabile civilmente.

Notăm în primul rând că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente este parte în procesul penal, în integralitatea acestuia, iar nu exclusiv în faza de judecată, astfel cum permit prevederile (criticate de noi drept neconstituționale) alin. (1) de la art. 20 și 21 din Codul de procedură penală.

Reținem în continuare că, potrivit CCR, din reglementarea obligațiilor care incumbă părții responsabile civilmente „reiese că aceasta, împreună cu inculpatul, formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condițiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Totodată, potrivit art. 85 alin. (1) și art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, (…) partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 (…) [inclusiv, n.n.] dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei și de a consulta dosarul, în condițiile legii”[23]. Anterior, încă de la nivelul anului 2004, CCR reținuse[24] că, „din perspectiva principiului contradictorialității”, părții responsabile civilmente trebuie să i se ofere „aceleași drepturi ca și inculpatului[25].

De asemenea, CCR a avut în vedere în analiza sa prevederile de nivel convențional, în raport de dispozițiile art. 6 din CEDO[26], fiind relevantă jurisprudența Curții de la Strasbourg sub aspectul drepturilor inculpatului în etapa de urmărire penală. Or, reprezintă, potrivit art. 6 CEDO, un drept fundamental al persoanei acuzate dreptul de a fi informat despre cauza și natura acuzării, precum și dreptul de a beneficia de facilitățile necesare exercițiului efectiv al dreptului la apărare, relevantă sub acest aspect fiind jurisprudența Curții Europene în cauze precum Block c. Ungariei[27], Mattoccia c. Italiei[28] și Pélissier și Sassi c. Franței[29], ca o condiție necesară a echității procedurii. Mai mult, în cauza Matoccia c. Italiei, s-a reținut că neîndeplinirea obligației de informare nu poate fi suplinită prin simpla punere la dispoziția învinuitului a informațiilor disponibile, fără o aducere expresă a învinuirii la cunoștința apărării.

CCR acordă totodată o deosebită atenție dispozițiilor art. 21 din Constituție, în materia liberului acces la justiție, reținând pe de o parte, că acest drept fundamental rămâne aplicabil inclusiv procedurilor penale care nu țin de soluționarea pe fond a cauzei, iar pe de altă parte, că exercițiul acestui drept nu poate fi în niciun caz îngrădit prin condițiile „de formă, ținând de natura și exigențele administrării justiției[30], pe care legiuitorul le poate impune.

Sub aspectul liberului acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut aplicabilitatea art. 6 pct. 1 CEDO nu numai cu privire la condițiile desfășurării unui proces echitabil, ci și din perspectiva posibilității de a accede la un asemenea proces, pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege. Astfel, pe de o parte, o pretenție civilă trebuie să fie susceptibilă de a fi în mod efectiv supusă judecății unui tribunal imparțial, iar pe de altă parte, trebuie protejat „mai întâi ceea ce singur face în realitate posibilă exercitarea unei astfel de garanții: accesul la instanța judecătorească”, care nu poate fi supus niciunei limitări sau îngrădiri. Conform Curții Europene, „fraza «în stabilirea drepturilor și obligațiilor sale civile» (…) nu se referă în mod obligatoriu la un proces deja în ființă [în fața unei instanțe, n.n.], ci, astfel cum a observat și Comisia, poate fi interpretat ca «ori de câte ori drepturile și obligațiile sale civile sunt stabilite». (…) În vreme ce dreptul la un proces echitabil, derulat în mod public și cu celeritate, se aplică, în mod cert, procedurilor în ființă, concluzia nu este în mod necesar că un drept la inițierea unor astfel de proceduri ar fi exclus. (…) De altfel, în materie penală, „termenul rezonabil” poate începe să curgă de la un moment anterior sesizării instanței. (…) Este de conceput ca, în materie civilă, de asemenea, termenul rezonabil să poată începe să curgă anterior înregistrării acțiunii reclamantului la instanța căreia i se deduce spre judecată cauza. (…) În cauze civile, nu este de conceput statul de drept fără posibilitatea de acces la justiție[31].

Cu alte cuvinte, odată ce etapa urmării penale anticipează un (potențial) proces în fața unei instanțe, care să poarte inclusiv asupra drepturilor și obligațiilor de natură civilă ale părții responsabile civilmente, participarea acesteia la urmărirea penală, ca etapă premergătoare, trebuie privită drept o componentă a exercițiului efectiv nu numai a dreptului la un proces echitabil, ci și al dreptului de acces la justiție și a dreptului la apărare, garantat de art. 24 alin. (1) din Constituție, cu privire la care CCR a statuat că „nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfășurată în fața primei instanțe de judecată[32]”.

Dimpotrivă, asemenea exercițiu efectiv al drepturilor fundamentale nu este asigurat, în opinia noastră, în situația în care urmărirea penală, ca etapa premergătoare a judecății, se derulează cu participarea persoanei vătămate, care se bucură de exercițiul drepturilor și garanțiilor de procedură (inclusiv sub aspectul fundamental al administrării de probe), pentru ca la un moment ulterior, aceeași persoană vătămată, devenită parte civilă, să decidă, în mod discreționar, căci acțiunea civilă rămâne supusă principiului disponibilității, asupra momentului intervenției în procedură a oponentului său, partea responsabilă civilmente.

În sistemul constituțional român, în care partea responsabilă civilmente și inculpatul „formează un grup procesual”, iar acesteia din urmă i se recunosc aceleași drepturi ca și inculpatului, interpretarea firească nu poate fi alta decât aceea că la fel cum urmărirea penală nu se poate derula in personam fără informarea suspectului / inculpatului, ea nu ar trebui să fie posibilă nici fără participarea concomitentă a persoanei responsabile civilmente.

Cu alte cuvinte, în opinia noastră, momentul informării asupra acuzațiilor, conform art. 78 raportat la art. 83 lit. a) Cod procedură penală și art. 6 CEDO, ar trebui să marcheze și momentul la care partea responsabilă civilmente ar trebui introdusă în proces.

În acest scop, de lege ferenda, procurorul, cu ocazia începerii urmăririi penale, ar urma să informeze asupra acuzațiilor nu numai pe suspect/inculpat, ci ar urma să cheme, deopotrivă, persoana vătămată, să o informeze în mod corelativ, cu obligația pentru aceasta să indice persoanele împotriva cărora înțelege să formuleze pretenții civile, în scopul introducerii lor în proces (eventual, într-un termen maxim prevăzut de lege), în caz contrar acțiunea civilă exercitată în procesul penal urmând a fi blocată (cu posibilitatea recunoscută de lege lata a exercitării acțiunii civile pe cale separată, în fața instanței civile), limitare a principiului disponibilității conformă, în opinia noastră, cu prevederile art. 53 alin. (1) din Constituție, în raport de interesul general al societății asociat bunului mers al justiției, apărării ordinii de drept, precum și a garantării drepturilor fundamentale.


[19] A se vedea supra, nota 18.

[20] A se vedea, sub acest aspect, și dispozițiile art. 346 Cod procedură penală, în materia soluțiilor care pot fi dispuse de judecătorul de cameră preliminară.

[21] Într-o atare situație, apreciem că se poate pune cel puțin teoretic problema incidenței prevederilor art. 64 lit. a) și f) Cod procedură penală, cu toate consecințele care decurg.

[22] Art. 4 din Constituție, sub aspectul egalității în drepturi.

[23] Ibidem, D.C.C. nr. 631 din 8 octombrie 2015, par. 26.

[24] Jurisprudență reiterată în Decizia CCR pre-citată, nr. 631 din 8 octombrie 2015, par. 27.

[25] D.C.C. nr. 482 din 9 noiembrie 2004 (M. Of. nr. 1200 din 15 decembrie 2004, par. 2.

[26] A se vedea supra, nota 18.

[27] Decizia din 25 aprilie 2011, cererea nr. 56282/09.

[28] Decizia 547 din 25 iulie 2000, cererea nr. 23969/94.

[29] Decizia din 28 octombrie 1998, cererea nr. 25444/94.

[30] Ib. nota 23, par. 32.

[31] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 21 februarie 1975, cauza Golder c. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cererea nr. 4451/70, par. 32-34. Mai mult, „principiul potrivit cu care o pretenție civilă trebuie să fie susceptibilă de a fi dedusă judecății reprezintă unul din principiile universal «recunoscute» de drept; același lucru este valabil sub aspectul principiului de drept internațional care interzice denegarea de dreptate. Art. 6 par. 1 trebuie citit în lumina acestor principii. Dacă art. 6 para. 1 ar fi interpretat ca privind exclusiv conducerea unei acțiuni care a fost deja inițiată în fața unei instanțe, Statele contractante ar putea, fără să încalce textul convențional, să extragă o categorie de acțiuni civile jurisdicției instanțelor și să le încredințeze unor organe dependente de guvern” (idem, para. 34); traducerea autorilor, după originalul în limba engleză: http://hudoc.echr.coe.int/eng#{„fulltext”:[„Golder”],”documentcollectionid2″:[„GRANDCHAMBER”,”CHAMBER”],”itemid”:[„001-57496”]} .

[32] Idem nota 25, par. 3.

Introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal: probleme de constituționalitate was last modified: iulie 6th, 2016 by Liana Iacob

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Liana Iacob

Liana Iacob

Este coordonator în activitatea de consultanță și prevenție a Budușan, Albu și Asociații.
A mai scris:
Florentina Frumușanu

Florentina Frumușanu

Este avocat partener în cadrul Budușan, Albu și Asociații.