Exproprierea în fapt – o confuzie generală a jurisprudenţei româneşti şi a Curţii de la Strasbourg

Abstract

„De facto“ expropriation – general confusion of Romanian and the Strasbourg Court decisions

Abstract

This article on “de facto“ expropriation, made-up as an legal institution, submits änd highlights several issues.

First, it shows the fact that not only national courts, but also the Court in Strasbourg can generate, through its decisions, legal inaccuracies at least equal to that which is called upon to resolve, the effect being however much larger in a negative way, because the Court rulings have significance not only for the case it solves, but represent legal guidance in relation to all national courts of signatory states of the Convention.

Second, it has to be stressed that (some) Romanian courts assumes without any criticism the decisions from the European Court, thus contributing to the perpetuation of obvious legal anomalies.

Thirdly, the article highlights the risks of inventing and applying, in actual cases, concepts exceeding the legal regulation and which leads inevitably to: discrimination on the basis of the person involved (public or private); distortion and even cancellation of strict and mandatory procedures and institutions regulated by law (expropriation); building the foundation of fraud, etc.

Keywords: compensation, expropriation, expropriation in fact indirect expropriation, price, circulation value.

Pentru a proteja o proprietate cotropită, legiuitorul a pus la dispoziția titularului acelei proprietăți acțiunea în revendicare, acțiune prin intermediul căreia proprietarul deposedat redobândește posesia bunului său pe cale judecătorească de la cotropitor. Tot legiuitorul a impus norme prin care proprietarul tulburat în folosința proprietății sale este îndrituit la despăgubiri pentru perioada cât a durat lipsa folosinței. Am acceptat (aproape) toți, teoreticieni și practicieni ai dreptului, că aceste legiuiri constituie calea de reparație în cazurile de cotropire a unei proprietăți.

Practica judecătorească națională mai recentă, dar și jurisprudența Curții Europene ne-au demonstrat însă că ne-am înșelat, aducând în atenție și validând o nouă instituție juridică aflată la dispoziția proprietarului deposedat și anume exproprierea în fapt.

Este cunoscut și nu vom relua aici, că exproprierea constituie o formă manu militari de trecere a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică a autorității statale, cu o justă și prealabilă despăgubire. Este la fel de cunoscut că inițiativa exproprierii aparține exclusiv autorităților statale și este determinată de nevoia realizării unor obiective de interes public (șosele, căi ferate, pasaje subterane ori supraterane etc.). Tocmai pentru că implică o formă de transfer a proprietății fără acordul prealabil al proprietarului, atât cazurile și condițiile exproprierii, cât și procedura de urmat au fost riguros reglementate prin norme europene și naționale (constituționale și legale), norme imperative și restrictive, adoptate pe de o parte pentru a garanta realitatea concretă și nu virtuală a dreptului de proprietate al cetățeanului și de a-l proteja împotriva unor eventuale forme de preluare abuzivă din partea Statului, iar pe de altă parte pentru a asigura o indispensabilă rigurozitate în cheltuirea planificată a banului public alocat.

Așa cum arătam, inițiativa exproprierii aparține Statului, prin diversele sale instituții. Niciodată, nici expres, nici implicit, nici aluziv, legiuitorul nu a reglementat și ipoteza în care inițiativa exproprierii să aparțină celui expropriat, sau ipoteza în care Statul să fie obligat de judecători să procedeze la expropriere.

Cu toate acestea, cum arătam, în practica judecătorească națională mai recentă s-au promovat acțiuni prin care reclamanții proprietari au cerut obligarea Statului de a le expropria imobilul, acțiuni ce au fost admise, Statul fiind obligat de judecători să „preia în proprietate” imobilul și să achite și despăgubirile echivalente acestei preluări, în condițiile în care, repetăm, Statul nu a înțeles să demareze acțiunea de expropriere[1].

Argumentele celor ce au cerut, dar și ale celor ce au admis cererile, judecătorii, s-au bazat pe ceea ce aceștia au intitulat expropriere în fapt. Această inedită instituție, a exproprierii în fapt, necunoscută reglementării legale, a fost asimilată unei ocupări de facto a unui teren proprietate privată de către autoritatea statală prin edificarea de obiective de interes public, ocupare săvârșită de regulă prin două modalități: fie prin extinderea în fapt a unor lucrări de realizare a obiectivelor de interes public, efectuate pe terenuri expropriate vecine celui ocupat în fapt, fie prin restituirea (bizară) în natură către proprietarul privat, în baza legilor speciale de reparație (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001), a unor terenuri deja ocupate de obiective de interes public (intersecții stradale, pasaje rutiere, intrarea-ieșirea de la rețeaua de metrou etc.). S-a reținut în toate aceste situații că, fiind ocupate cu obiective de interes public, terenurile sunt asimilabile celor expropriate pentru utilitate publică și că proprietarii se cuvine a fi despăgubiți în baza procedurilor reglementate de legile ce guvernează exproprierea, cu prețul de piață al imobilului.

Apreciem că întregul raționament ce justifică promovarea noțiunii de „expropriere în fapt” este vulnerabil, după cum vom dezvolta mai jos și, presupunem, se bazează și pe o confuzie interpretativă a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Vom analiza subiectul atât din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, cât și din perspectiva jurisprudenței naționale.

  1. 1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat prin mai multe hotărâri în litigii în care persoane private reclamau faptul că Statul le-a încălcat dreptul de proprietate fie prin interdicții care îi împiedicau să își exercite real și integral drepturile asupra unui imobil[2], fie prin ocuparea terenului prin obiective de interes public, fără a se proceda la exproprierea pentru utilitate publică și la despăgubirea justă și prealabilă. Prin hotărârile amintite, Curtea a reținut noțiunile de expropriere de fapt, pentru prima ipoteză, a interdicțiilor și expropriere indirectă pentru cea de a doua ipoteză, a ocupării în fapt[3]. În ambele situații, Curtea a apreciat că a existat o ingerință a autorității publice asupra dreptului de proprietate al reclamanților, protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a obligat Statul la despăgubiri.

În principiu jurisprudența Curții în sensul arătat este corectă. Se impun totuși câteva considerații critice în legătură cu natura juridică și consecințele despăgubirilor acordate de Curte, pentru că, așa cum au fost concepute, acestea denaturează înseși noțiunile de drept de proprietate și de transfer al proprietății. Vom constata astfel că, pe de o parte, despăgubirile acordate nu au fost concepute ca o formă de reparație pentru lipsa de folosință a bunului, ci au fost concepute și evaluate ca preț de piață al proprietății, similar unei tranzacții definitive de transfer a proprietății de la reclamant către autoritate. Pe de altă parte, pornind de la primul aspect, vom mai constata contradicția flagrantă generată de Curte prin obligarea autorității la plata acestui tip de despăgubire, în sensul că deși despăgubirile au caracterul de preț și ar trebui să semnifice și transferul proprietății, Curtea nu a analizat sub nicio formă acest ultim aspect, rezultatul fiind că reclamantul pleacă de la Curte și cu prețul terenului, dar și în postura de proprietar de jure al bunului, ceea ce în mod vădit constituie o anomalie.

Un argument al Curții în fața acestei critici ar fi acela că prin competențele sale, Curtea nu se poate pronunța decât cu privire la ingerința autorității asupra unui drept și nu la transferul de proprietate. Dar, stabilind cuantumul despăgubirii la nivelul prețului de vânzare a unei proprietăți și nu la lipsa de folosință a acesteia și obligând Statul la plata acestei despăgubiri-preț, Curtea a creat prin chiar hotărârea sa un grav dezechilibru între părți, concretizat, repetăm, prin faptul că Statul a fost obligat la plata prețului unei proprietăți pe care nu a dobândit-o în drept, iar proprietarul a primit prețul unei proprietăți care, în drept, rămâne în continuare în patrimoniul său. Aspectul pozitiv al contextului de mai sus este că, totuși, chiar și în aceste circumstanțe de vădită deformare juridică, judecătorul european nu s-a subrogat în dreptul autorității de a expropria o proprietate privată și nici nu a sugerat măcar o atare competență instanțelor naționale, limitându-se, cum arătam, doar să constate ingerința și să acorde despăgubiri.

Confuzia interpretativă a judecătorului național, pe care o vom analiza în continuare, în raport de jurisprudența C.E.D.O. de mai sus, este că, preluând necritic noțiunea de expropriere de fapt, judecătorul român s-a subrogat competențelor statale în materie de expropriere, fără a avea în vedere, repetăm, că pe de o parte, analiza Curții a cuprins doar aspectul ingerinței autorității asupra unui drept, iar pe de altă parte că decizia Curții nu a vizat un eventual transfer de proprietate, ca efect al ingerinței, Curtea limitându-se doar la a constata ingerința și de a acorda despăgubiri, fără a se subroga competențelor statale în materie de expropriere.

  1. 2. Din perspectiva jurisprudenței naționale, vom constata că premiza acțiunilor și hotărârilor bazate pe exproprierea în fapt constă în aceea că proprietarul unui teren este tulburat în posesia bunului său imobil și nu mai poate redobândi această posesie decât cu foarte mare dificultate, terenul său fiind afectat, ulterior cotropirii, unor obiective de interes public. Puși în fața unei atari situații și constatând dificultatea majoră a redobândirii posesiei de către proprietarul afectat, judecătorii români au considerat că nu calea clasică a acțiunii în revendicare, care are drept consecință tocmai redobândirea posesiei, este cea firească, ci au optat pentru o soluție gospodărească alternativă de despăgubire a proprietarului afectat în folosința proprietății sale, soluție pe care au denumit-o expropriere în fapt.

Alternativa adoptată de judecători în situațiile de mai sus constituie un hibrid juridic pentru că deși denumită expropriere în fapt, nu are nimic în comun cu procedura legală a exproprierii, ci se bazează pe o situație de fapt, tulburarea unei posesii imobiliare, care la rândul său reprezintă premiza clasică nu a unei exproprieri, ci a unei acțiuni în revendicare, astfel cum aceasta este reglementată atât în vechiul cât și în noul cod civil prin art. 480, respectiv art. 563.

Potrivit textelor citate proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la cel ce i l-a cotropit, care îl posedă sau îl deține fără drept.

Deși revendicarea bunului este reglementată terminologic a fi un drept, promovarea acțiunii în revendicare constituie în egală măsură și o obligație în sarcina unui proprietar diligent ce urmărește recâștigarea posesiei bunului său, tot la fel cum și punerea în executare a hotărârii judecătorești astfel obținute constituie tot o obligație în sarcina proprietarului diligent[4]. Sigur că punerea efectivă în executare a hotărârii și redobândirea posesiei terenului de către proprietarul privat, în acele situații în care terenul este afectat de obiective de interes public de natura celor enumerate în supra, se pot vădi a fi foarte dificile. Dar chiar și în aceste condiții puterea unei hotărâri judecătorești și obligația instituției publice de a o respecta nu pot fi puse la îndoială și eludate prin aspecte de fapt, indiferent care ar fi natura acestora, acceptând chiar apariția, în cursul executării, a unor consecințe negative în raport cu utilizarea ori funcționarea unor obiective de interes public[5]. Aceasta este, sau ar trebui să fie puterea unei hotărâri judecătorești, iar datoria judecătorului este, credem, de a îndruma partea în direcția bazată legal a acțiunii în revendicare și nu în preluarea necritică și validarea deformată a unui volatil, criticabil și vulnerabil concept jurisprudențial european.

Concluzia este susținută consistent și de principiul constituțional al egalității în fața legii, precum și de normele, naționale și europene, de combatere a discriminării. Dacă acceptăm că părțile au o poziție egală în fața legii, indiferent de calitatea și de statutul lor juridic, ar fi foarte dificil de explicat credibil de ce în situațiile în care cotropitorul terenului este o persoană privată, singura cale de recuperare a bunului cotropit o constituie acțiunea în revendicare, iar în cazul în care cotropitorul terenului este „autoritatea”, calea de reparație o constituie invenția exproprierii în fapt. Din orice unghi comparativ am analiza cele două ipoteze, vom constata existența unei duble măsuri de apreciere din partea instanței și a unei abordări discriminatorii bazată pe statutul juridic al uneia dintre părțile implicate în litigiu, „autoritatea”, în condițiile în care, totuși, procesul civil se supune imperativului egalității părților în fața legii și în condițiile în care discriminarea de orice fel este interzisă.

2.1. S-ar putea invoca în sprijinul exproprierii în fapt imperativul despăgubirii proprietarului afectat în condițiile în care restituirea în natură ca efect al acțiunii în revendicare nu mai este practic posibilă, imperativ la care achiesăm, dar care, repetăm, trebuie să se sprijine pe norme legale și nu pe imprevizibile, prin consecințe, analogii.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A se vedea sentința civilă nr. 2023/2015 a Tribunalul Ilfov Secția civilă, definitivă prin respingerea apelului ca tardiv prin dec. civ. nr. 166/2016 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă, pronunțată în dos. nr. 142/93/2014 al Curții de Apel București, Secția a IV a civilă; s.c. 933/2013 a Trib. București, Secția V civilă; dec. civ. nr. 518/2014 a Curții de Apel București, Secția a IV a civilă și dec. civ. nr. 1114/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă.

[2] A se vedea în acest sens cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, cauza Loizidou contra Turciei, cauza Burghelea împotriva României, cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. contra Italiei, cauza Scordino contra Italiei, ș.a. Toate aceste spețe, dar și multe altele referitoare la expropriere au fost analizate în detaliu în lucrarea Exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată de Editura Universul Juridic în anul 2013, sub semnătura autorilor Dumitru A. P. Florescu, Monica Rotaru, Mihaela Olteanu, Marieta Safta și Andreea Martinescu.

[3] Vom adopta în cuprinsul prezentului articol terminologia folosită de judecătorii români, exproprierea în fapt.

[4] A se vedea în acest sens, în detaliu și I. Popa, Rentă bugetară pentru pasivitatea culpabilă a proprietarului imobiliar, publicat pe universuljuridic.ro, 4.04.2016. A se vedea în același sens al obligației proprietarului diligent de a promova o acțiune în revendicare, cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. contra Italiei, unde reclamantul a obținut o hotărâre judecătorească în revendicare, a solicitat și punerea ei în executare silită, dar cererea i-a fost respinsă de instanțele italiene, reclamantul rămânând și fără posesia terenului ocupat de autorități, dar și fără despăgubire.

[5] A fost intens mediatizată situația unui cetățean din Brașov care a îngrădit terenul proprietatea sa, deși terenul fusese ocupat fără drept de autoritatea locală prin construirea unui drum public. Aceeași situație a fost întâlnită și în cazul blocării șoselei de centură a Buzăului de către proprietarul terenului pe care s-a construit șoseaua de centură. A se vedea pentru detalii site-ul ziare.com din 26.05.2009, respectiv 23.07.2009.

Exproprierea în fapt – o confuzie generală a jurisprudenței românești și a Curții de la Strasbourg was last modified: septembrie 29th, 2016 by Ion Popa

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ion Popa

Ion Popa

Este doctor ştiinţe juridice din anul 2007, conducător ştiinţific prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea, lucrare de doctorat „Statutul profesional al magistraţilor în România”; Judecător judecătorie/tribunal/curte de apel 1.02.1989 - 1 octombrie 2018; inspector general judecătoresc Inspecţia Generală Ministerul Justiţiei; director Direcţia Organizare Judiciară, resurse umane şi statistică judiciară din Ministerul Justiţiei; Secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii; reprezentant al României în Comisia Europeană de Eficientizare a Justiţiei (C.E.P.E.J.), precum şi raportor al acestei Comisii pentru întregul sistem judiciar din România; Coordonator al grupurilor de lucru înfiinţate la nivelul Ministerului Justiţiei pentru proiectele de legi privind reforma în justiţie, validate de Parlamentul României în anul 2004: legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii Autor/coautor/coordonator: „Evaluarea sistemelor judiciare din Europa”, publicat în anul 2005 la Haga; Tratat privind profesia de magistrat în România”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2007. Lucrarea a fost distinsă în acelaşi an cu Premiul special al Uniunii juriştilor din România şi al revistei Dreptul. Lucrarea a fost tradusă în limbile engleză şi franceză în anul 2009 la Editura Universul Juridic; „Consiliul Superior al Magistraturii din România – de la succes instituţional la eşec funcţional”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2011; „Studiu privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei”, publicată în anul 2013 sub egida Revistei de Drept Public „Cercetarea averii. Teorie şi jurisprudenţă”, publicată la Editura Universul Juridic în anul 2014; „Călăuza juristului. Ediţia 5.”, publicată la Editura C. H. Beck în anul 2014; redactor a circa zece mii de hotărâri judecătoreşti, zeci de articole, studii, note de fundamentare proiecte de legi, hotărâri de guvern, hotărâri ale plenului şi secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, regulamente, ordine de ministru, etc., în perioada 1990 – 2018. Membru, din anul 2011, al Academiei Central Europene pentru Ştiinţe, Litere şi Arte (A.C.E.S.L.A.), cu sediul social la Universitatea Sorbona, Paris
A mai scris: