Excepţiile procesuale în apel

Abstract

Procedural pleas in appeal

In this article, the author presents certain considerations on the procedural pleas in appeal.

The structure and content of the study reveal comments on the procedural plea in the light of the new Code of civil procedure, on the interdiction of combining the procedural pleas with the taking of evidence and the merits of the case, on the classification of the procedural pleas as pleas of first instance and procedural pleas in appeal, as well as on the priority of settlement of procedural pleas in appeal, considering, on the basis of the above, the doctrine developed by famous names in the matter of law (F.A. Baias, V. Belegante, T.C. Briciu, V.M. Ciobanu coord., C.C. Dinu, B. Dumitrache, G. Florea, M. Fodor, I. Gîlcă, D. Ghinoiu, C. Irimia, A. Nicolae, M. Nicolae coord., E. Oprina, A. Rădoi, M. Stancu, A. Ștefănescu, M. Tăbârcă, N. Turcu, M. Ursuța, G.-L. Zidaru, A. Suciu).

Finally, the author formulates brief considerations regarding the existence of certain procedural pleas which, by their nature, occupies the first place in the list of priority of the settlement of pleas, relating to the above-mentioned criteria, inclusively in appeal, for instance: the plea of non-payment of the stamp duty in appeal (but not the plea of non-payment of the stamp duty of the writ of summons, as it could state a reason for appeal which may result in forwarding the debt for collection of the claimant which has not paid or has not paid enough the stamp duty of the introductory action), the plea of absolute incompatibility of a judge of the panel in appeal proceedings and so on.

Keywords: procedural pleas; appeal; priority of settlement of the case; non-payment of the stamp duty.

  1. 1. Excepția procesuală în accepțiunea Noului Cod de procedură civilă

Față de Vechiul Cod de procedură civilă care nu definea noțiunea de excepție procesuală, art. 245 NCPC o face, statuând că „Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedural privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii”.

Definiția legală a acestei noțiuni are ca scop delimitarea care trebuie făcută față de apărările pe fond, acestea din urmă punând în discuție fondul dreptului dedus judecății, față de excepțiile procesuale care nu o fac niciodată. În esență, apărările pe fond reprezintă o negare a dreptului reclamantului, fiind un mijloc prin care se contestă direct existența sau întinderea pretențiilor care fac obiectul litigiului pentru a se stabili că sunt neîntemeiate în parte sau în totalitate. Excepțiile procesuale reprezintă un obstacol în fața cererilor deduse judecății care aparent au ca scop întârzierea soluționări cererii deduse judecății[1] (prin declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte), dar, în realitate, au ca scop, de cele mai multe ori, soluționarea cu celeritate a procesului civil[2] prin anularea, respingerea sau perimarea cererii deduse judecății.

  1. 2. Interdicția unirii excepțiilor cu administrarea probelor și fondul cauzei

Reglementarea specială a excepțiilor procesuale prin art. 245-248 NCPC vine să scoată în evidență acest aspect, al soluționării cu celeritate a procesului civil prin intermediul excepțiilor procesuale. Aceasta se face atât prin delimitarea excepțiilor procesuale de apărările pe fond, dar mai ales prin interdicția unirii acestora cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, cu excepția situației – reglementate de art. 248 alin. (4) NCPC – în care pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

Altfel spus, dacă pentru judecarea excepției procesuale, adică soluționarea acesteia, este nevoie de administrarea unor mijloace de probă, această excepție nu se unește cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei, ci instanța de judecată administrează acele mijloace de probă necesare soluționării excepției procesuale. Excepția procesuală va fi unită cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar atunci când pentru judecarea ei trebuie administrate aceleași dovezi (nu mai puține) ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

Prevederile art. 248 alin. (4) NCPC scot în evidență faptul că excepțiile procesuale se soluționează cu prioritate, unindu-se cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar în cazuri excepționale, mai precis atunci când dovezile necesare soluționării excepției procesuale sunt aceleași cu dovezile necesar a fi administrate pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru soluționarea fondului. În reglementarea anterioară, art. 137 alin. (2) VCPC[3] permitea unirea cu ușurință a excepțiilor procesuale cu fondul, dacă pentru soluționarea excepției era nevoie de administrarea oricărei dovezi care prezenta orice legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. În acest fel, sub imperiul vechii reglementări, se întârzia orice soluționare a excepțiilor procesuale, acestea fiind deturnate de la rolul specific pe care-l au în procesul civil, se administrau toate mijloacele de probă necesare soluționării fondului cauzei, iar instanța se pronunța ulterior, fie pe excepția procesuală invocată, fie pe fondul cauzei.

Actualmente, după invocarea excepției procesuale instanța stabilește care sunt probele necesare soluționării acesteia, iar dacă acestea coincid întrutotul cu probele solicitate a fi administrate în etapa administrării probelor sau pentru soluționarea fondului, unește excepția procesuală cu una dintre aceste etape, administrarea probelor sau fondul cauzei.

  1. 3. Excepții procesuale din primă instanță și excepții procesuale din apel

Excepțiile procesuale existente în cursul procesului de fond pot fi invocate direct în apel doar dacă sunt absolute, respectiv reprezintă excepții prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, în baza dispozițiilor art. 247 alin. (1) NCPC, cu excepția situațiilor în care legea prevede altfel. Este cazul necompetenței materiale și teritoriale de ordine publică a instanței de fond care, chiar dacă este de ordine publică, nu poate fi invocată direct în apel[4], ci, în conformitate art. 130 alin. (2) NCPC, „trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe”. Excepțiile relative existente în cursul procesului de fond nu mai pot fi invocate în apel, întrucât nu au fost invocate în termen procedural – respectiv primul termen de judecată după săvârșirea neregularității conform art. 247 alin. (2) NCPC – față de acestea intervenind decăderea. Excepțiile relative și chiar absolute invocate în termenul procedural și respinse de instanța de fond nu vor mai putea face obiectul unei noi invocări în apel, putând să reprezinte doar unul din motivele de apel. Limitele devoluțiunii în apel nu se aplică și în cazul excepțiilor, cum se susține în doctrină[5] – cel puțin în sistemul Noului Cod de procedură civilă[6] – aceasta neînsemnând că s-ar putea invoca direct în apel excepțiile care nu au fost invocate în fața primei instanțe, însă această imposibilitate este datorată decăderii care operează în cazul excepțiilor relative existente în cursul procesului de fond, în temeiul art. 247 alin. (2) NCPC, iar nu limitelor efectului devolutiv al apelului astfel cum sunt ele stabilite prin art. 476 – 479 NCPC. În mod similar, excepțiile de ordine publică se pot invoca direct în apel ca urmare a prevederilor art. 247 alin. (1) NCPC, iar nu pentru că ar reprezenta o excepție veritabilă de la limitele devoluțiunii apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, de aceea teza finală a art. 479 alin. (1) NCPC trebuie interpretată ca fiind o consecință a dispozițiilor legale precitate care permit invocarea direct în apel a excepțiilor absolute [art. 247 alin. (1) NCPC]. Aplicarea celor două reguli ale efectului devolutiv în apel, tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum, în cazul excepțiilor procesuale, este riscantă din punct de vedere conceptual, deoarece s-ar putea ajunge la concluzia că instanța de apel va putea soluționa o excepție invocată prin motivele de apel, dar care nu a fost invocată în primă instanță până la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității conform art. 247 alin. (2) NCPC. În realitate, s-ar putea, eventual, vorbi de limitele efectului devolutiv al apelului aplicabil excepțiilor relative procesuale respinse de prima instanță, acestea neputând fi invocate ca și motive de apel, dacă nu au fost invocate în termen în fața primei instanțe, în fața instanței de apel invocându-se nelegalitatea și netemeinicia respingerii excepției relative de către instanța de fond.

Excepțiile relative intervenite după pronunțarea hotărârii primei instanțe pot fi invocate în fața instanței de apel, de către partea care justifică un interes, apelant sau pârât, fie prin cererea sau motivele de apel, respectiv întâmpinare, fie direct la primul termen de judecată în apel. Evident, excepțiile absolute, inclusiv cele intervenite după pronunțarea hotărârii primei instanțe pot fi invocate în orice stadiu al procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] A se vedea, F.A. Baias, V. Belegante, T.C. Briciu, V.M. Ciobanu coord., C.C. Dinu, B. Dumitrache, G. Florea, M. Fodor, I. Gîlcă, D. Ghinoiu, C. Irimia, A. Nicolae, M. Nicolae coord., E. Oprina, A. Rădoi, M. Stancu, A. Ștefănescu, M. Tăbârcă, N. Turcu, M. Ursuța, G.-L. Zidaru, Noul Cod de procedură civilă: comentat și adnotat. Vol. 1: Art. 1 – art. 526, p. 643.

[2] A se vedea, A. Suciu, Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 16, 17.

[3] Mai precis, art. 137 alin. (2) VCPC prevede „Excepțiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii”.

[4] Practica judiciară a instanței supreme fundamentată pe Vechiul Cod de procedură civilă cu ultimele modificări era în același sens, aceasta statuând că necompetența de ordine publică nu mai poate fi invocată în orice fază a procesului; v. Decizia nr. 113 din 21.01.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția civilă, publicată online pe www.scj.ro. „La termenul de dezbateri din 21.01.2013, recurentul-reclamant, prin avocat, a arătat că înțelege să invoce, ca motiv de ordine publică, necompetența materială a tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță. (…) Față de actuala reglementare a Codului de procedură civilă, așa cum acest cod a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, necompetența materială, deși este de ordine publică, nu mai poate fi însă invocată în orice fază a procesului, ci numai în fața primei instanțe, in limine litis. (…) Numai în reglementarea anterioară, necompetența de ordine publică putea fi invocată în orice stadiu al judecății, de oricare din părți sau de instanță din oficiu, acesta fiind regimul juridic care era prevăzut de art. 136 VCPC pentru orice excepție de ordine publică. (…) Actualmente, art. 136 NCPC, așa cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 202/2010, prevede că excepțiile de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile legii, iar art. 159 alin. (2) NCPC, introdus prin art. I pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, necompetența de ordine publică nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs. (…) Or, recurentul-reclamant invocă direct în recurs necompetența materială a primei instanțe, ceea ce art. 159 alin. (2) NCPC nu mai permite”.

[5] În sens contrar, „Regula generală este că instanța de apel va putea judeca doar în limita motivelor de apel cu care a fost sesizată și nu se vor putea formula cereri noi care nu au făcut obiectul cererii de apel sau a judecății în primă instanță. Aceasta însemnă că o excepție ce nu a fost invocată în fața primei instanțe, nu va mai putea fi invocată în apel, decât dacă este de ordine publică”; v. A. Suciu, op. cit., Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 41, 42.

[6] „În Codul de procedură civilă anterior, exista prevederea expresă a art. 294 VCPC care arăta că „excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi în apel”. Această reglementare nu a mai fost reluată în NCPC, pentru a nu induce ideea că în apel pot fi invocate și excepții relative care nu au fost supuse atenției primei instanțe. În apel pot fi invocate doar excepțiile de ordine publică sau excepțiile relative intervenite după pronunțarea hotărârii primei instanțe”; v. A. Suciu, op. cit., Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 42.

Excepțiile procesuale în apel was last modified: iulie 6th, 2016 by Alin Speriusi-Vlad

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii