Este admisibilă exercitarea căilor de atac împotriva soluțiilor Ministerului Public de respingere a sesizărilor penale formulate de Curtea de Conturi a României?

Abstract

Is judicial redress admissible against the solutions delivered by the Public Ministry to reject the criminal referrals filed by the Romanian Court of Accounts?

 

In this article, the author presents the situation of admissibility of judicial redress against the solutions delivered by the Public Ministry to reject the criminal referrals filed by the Romanian Court of Accounts.

The structure and the content of the study reveal the comments on certain general considerations, on the procedural issues of the referral procedure of the criminal prosecution bodies, as well as on certain arguments to support the admissibility of remedies at law exercised by the Romanian Court of Accounts against the non-prosecution or not to indict solutions.

Finally, the author formulates brief considerations regarding the conclusion of the respective study, that of admissibility for the Romanian Court of Accounts to exercise remedies at law against the non-prosecution or not to indict solutions issued by the criminal prosecution bodies, in files constituted as a result of the referrals filed by this institution.

Keywords: admissibility of remedies at law, Public Ministry, criminal referrals, non-prosecution solutions, not to indict solutions, criminal prosecution bodies.

  1. 1. Considerații generale

Potrivit dispozițiilor art. 140 din Constituția României, revizuită și republicată[1], coroborate cu cele ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată[2], și ale prevederilor Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/29.05.2014 a Plenului Curții de Conturi[3], (denumit, în continuare, R.O.D.A.S.), această autoritate publică autonomă exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public.

În principal, neregulile constatate de Curtea de Conturi a României pot viza:

a) încălcări ale legislației financiar-fiscale care generează litigii a căror soluționare intră în competența instanțelor de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004; cu modificările și completările ulterioare;

b) încălcări ale legii care prezintă indicii de săvârșire a unor fapte de natură penală, situații în care sunt sesizate organele de urmărire penală.

Sesizarea organelor de urmărire penală de către Curtea de Conturi a României se face în două mari categorii de situații:

1) o primă situație este consacrată de prevederile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora: „În situațiile în care în rapoartele de audit se constată existența unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale, conducătorul departamentului sesizează organele în drept pentru asigurarea valorificării constatării și informează entitatea auditată.”;

2) a doua situație este cea prevăzută de art. 64 din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia: „Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

În afara acestora, pct. 241 lit. c) din R.O.D.A.S. prevede că, atunci când o entitate supusă verificării furnizează informații pentru care există indicii că ar putea fi nereale, Curtea de Conturi a României poate să se adreseze organelor de urmărire penală.

  1. 2. Aspecte procedurale

2.1. Procedura de sesizare a organelor de urmărire penală este reglementată de prevederile legii organice privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a României care sunt dezvoltate de dispozițiile din R.O.D.A.S. la care trimite, în mod expres, art. 11 alin. (2) din lege, aceasta parcurgând, în principal, următoarele etape:

a) auditorii publici externi care efectuează acțiunea de control întocmesc, în mod distinct, o notă cu propunerea de valorificare a constatărilor prin sesizarea organului de urmărire penală, atunci când apreciază că unele dintre nereguli depistate prezintă indicii de încălcare a legii penale care se înaintează conducătorului structurii de specialitate din cadrul instituției;

b) structura de specialitate solicită punctul de vedere din partea departamentului juridic al Curții de Conturi a României, cu privire la încadrarea sau nu a neregulilor consemnate în actul de control, în categoria celor de natură penală;

c) după obținerea punctului de vedere al departamentului juridic, actul de control și întreaga documentație anexată acestuia se înaintează Plenului Curții de Conturi a României, în vederea aprobării sesizării organului de urmărire penală sau, după caz, a nesesizării acestuia. Facem această precizare, deoarece Plenul Curții de Conturi a României, în calitatea sa de organ colegial de conducere, are deplina competență de a hotărî asupra sesizării organelor de urmărire penală.

d) ulterior aprobării Plenului Curții de Conturi a României, conducătorul structurii de specialitate sesizează organul de urmărire penală competent.

Din această perspectivă, menționăm faptul că, spre deosebire de procedura existentă până în anul 2003, când Curtea de Conturi a României dispunea de atribuții jurisdicționale și de personal de specialitate juridică, respectiv judecători financiari și procurori financiari, în prezent, astfel de atribuții au fost suprimate prin legea de revizuire a Constituției României și legislația adoptată în baza acesteia[4].

În reglementarea actuală, sesizarea organelor de urmărire penală se face în baza unor acte de control deja încheiate care cuprind opinia auditorilor publici externi referitoare la existența unor eventuale indicii de încălcare a legii penale care stau la baza tuturor etapelor de valorificare a acestor constatări.

Însă chiar și în situația în care se consideră că nu există astfel de indicii și nu se justifică sesizarea organelor de urmărire penală, actele de control sunt transmise urmare a solicitărilor expres formulate de acestea, fiind administrate ca mijloace de probă în dosarele penale constituite prin alte modalități de sesizare decât cele rezultate din valorificarea activității specifice Curții de Conturi a României. Precizăm că actele de control solicitate de structurile Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, Direcția Națională Anticorupție sunt transmise în permanență și cu celeritate maximă (spre exemplificare, menționăm că, în anul 2015, au fost transmise un număr de 395 acte de control)

2.2. O problemă care a apărut la o dată relativ recentă o reprezintă invocarea de către reprezentantul Ministerului Public a excepției inadmisibilității plângerilor penale formulate de către Curtea de Conturi a României împotriva soluțiilor de clasare sau, după caz, renunțare la urmărirea penală, invocându-se, în principal, Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011[5] privind recursul în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală[6], a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Admițând recursul în interesul legii, Instanța Supremă a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală, Agenția Națională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, întrucât nu poate justifica un interes legitim, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 2781 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală.

În fundamentarea acestei soluții, Înalta Curte de Casație și Justiție și, implicit, instanțele de judecată care s-au raportat la jurisprudența acesteia, au invocat faptul că Agenția Națională de Integritate a formulat sesizarea organelor de urmărire penală, în virtutea calității de „denunțător”, calitate care nu se circumscrie noțiunii de „persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate”, întrebuințate de legiuitor la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală[7]. Din această perspectivă, Instanța Supremă apreciază că noțiunea de „denunțător” este incompatibilă cu aceea de „persoană vătămată”, adică de persoană care, în calitate de subiect pasiv și titular al valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat presupusul act de conduită al făptuitorului, a suferit prin fapta penală reclamată o vătămare fizică, morală sau materială, întrucât în cazul acesteia vorbim despre o altă modalitate de sesizare a organelor judiciare (plângere, iar nu denunț).

Se mai susține că, deși legea recunoaște oricărei persoane dreptul de a sesiza organele de urmărire penală, atunci când apreciază că s-a comis o infracțiune, nu același lucru se poate afirma și în ceea ce privește posibilitatea de a contesta în justiție actul prin care procurorul a apreciat, cu referire la aspectele sesizate, că nu este cazul să se înceapă urmărirea penală sau, după caz, să se dispună trimiterea în judecată a persoanei (persoanelor) cercetate. Or, încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca și reprezentant al societății care este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Ca atare, prin demersurile întreprinse în fața judecătorului de cameră preliminară, în procedura instituită în art. 2781 din Codul de procedură penală, s-ar depăși atribuțiile Agenției Naționale de Integritate.<LLNK 12010 176 10 202 8 39>

Această viziune a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a extins și la Curtea de Conturi a României, în ceea ce privește inadmisibilitatea plângerilor formulate împotriva soluțiilor de clasare sau, după caz, renunțare la urmărirea penală, prin aplicarea mutatis mutandis a considerentelor anterior prezentate din Decizia nr. 13/2011 privind recursul în interesul legii și tinde să creeze o jurisprudență[8] în acest sens care este contrară literei și spiritului legii ce guvernează Statutul Curții de Conturi a României și, fără vorbe mari, chiar contrară Constituției.

Particularizând aceste considerații la situația Curții de Conturi a României, instanțele de judecată au reținut că „menirea acesteia constă în asigurarea disciplinei economico-financiare în desfășurarea activității economice în cadrul societății, însă interesul public pentru înființarea și funcționarea unei asemenea instituții nu este suficient pentru a justifica un demers al Curții de Conturi în fața judecătorului de cameră preliminară, în procedura instituită în art. 340 din Codul de procedură penală, întrucât pe această cale și-ar depăși atribuțiile.

Prin urmare, atribuțiile petentei se limitează la o analiză economică a activității entității economice controlate și o evaluare primară a eventualului prejudiciu, putându-se doar sesiza organele de urmărire penală, care vor decide, în mod exclusiv, potrivit propriilor competențe, dacă au fost încălcate dispozițiile legii ori dacă sunt întrunite condițiile răspunderii penale. În concluzie, sesizând organele de urmărire penală, Curtea de Conturi, asemenea Agenției Naționale de Integritate, acționează ca un denunțător și nu este îndrituită, față de cele expuse anterior, la un demers în fața judecătorului în procedura instituită de art. 340 din Codul de procedură penală”.


[1] Prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003.

[2] Republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2010.

[3] Republicată în M. Of. nr. 283 din 3 aprilie 2014.

[4] A se vedea, O.U.G. nr. 117/2003 privind preluarea atribuțiilor jurisdicționale și a personalului instanțelor Curții de Conturi de către instanțele judecătorești, publicată în M. Of. nr. 843 din 30 decembrie 2013.

[5] Publicată în M. Of. nr. 794 din 9 noiembrie 2011.

[6] Codul de procedură penală a fost aprobat prin Legea nr. 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010. La art. 2781 alin. (1) din Codul de procedură penală se prevedea că: „După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu”.

[7] Art. 366 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede: „Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime”.

[8] A se vedea, în acest sens, Încheierea din 23.02.2016, pronunțată în Dosarul nr. 946/3/2016, de Tribunalul București – Secția I penală; Ordonanța din 23.03.2016, pronunțată în Dosarul nr. 78/II-2/2016, de Curtea de Apel București; Încheierea din 14.04.2016, pronunțată în Dosarul nr. 7392/3/2016, de Tribunalul București, Secția I Penală.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Este admisibilă exercitarea căilor de atac împotriva soluțiilor Ministerului Public de respingere a sesizărilor penale formulate de Curtea de Conturi a României? was last modified: august 19th, 2016 by Verginia Vedinaș

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Verginia Vedinaș

Verginia Vedinaș

Este doctor Honoris Causa Universitatea „ Danubius”, Galaţi, membru al Curţii de Conturi a României, prof. univ. dr. la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, redactor şef adjunct al Revistei de drept public a Institutului de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”.
A mai scris:
Mihaela Duță

Mihaela Duță

Este consilier juridic în cadrul Curții de Conturi.