Dreptul la ștergerea datelor și dreptul la aducerea ultimului omagiu: a fi uitat sau a fi ținut minte?

Abstract

The concept of a right to be forgotten was introduced in 2014 by a ruling of The Court of Justice of the European Union (Judgment in Case C-131/12), while the right to receive the last tribute was enshrined in the Romanian Law no 102/2014 on cemeteries, human crematoriums and funeral services. One right tends to create the prerequisites for the mechanism of forgetting, the other’s purpose is preserving the memory of the deceased. In this article we will retrace the origins of both rights and we will show that while apparently they have opposite effects, in the end the purpose of exercising these two rights is to be remembered not necessarily for the real reason that should be taken into account, as for a social acceptable reason.

Deși în privința celor care nu mai sunt printre noi ar trebui să aplicăm maxima de mortuis nil nisi verum (despre morți doar adevărul), s-a perpetuat o tradiție ce impune ca despre cei trecuți în neființă să vorbim doar de bine (de mortuis nihil nisi bonum[1]), selectând astfel doar faptele trecutului ce pun defunctul într-o lumină favorabilă. Excluderea unor fapte din trecut poate fi lăsată la bunăvoința posterității ori poate fi realizată încă din timpul vieții de însăși persoana în chestiune.

Cea din urmă ultimă posibilitate a fost introdusă ca urmare a consacrării pe cale jurisprudențială a unui drept la uitare[2], însă al cărui domeniu de aplicare este limitat la mediul on-line. Sub aspect terminologic preferăm traducerea din franceză a denumirii: dreptul la uitare (droit a l’oubli), față de traducerea din limba engleză: dreptul de a fi uitat (right to be forgotten), deosebirea fiind doar de ordin stilistic, ambele fiind un drept la ștergerea datelor cu caracter personal (droit à l’effacement, right to erasure).

Dreptul la uitare izvorăște pe cale interpretativă din dreptul persoanei la respectarea vieții private, care la rândul lui își găsește consacrarea în convenții internaționale (art. 8 alin. 1 CEDO), Carta drepturilor fundamentale UE (art. 17), constituții (ex. art. 26 alin. 1 din Constituția României), etc. La nivel Uniunii Europene, dreptul la uitare este o creație pretoriana a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care și-a regăsit ulterior consacrarea într-un act de legislație secundară UE cu aplicație directa: Regulamentul general privind protecția datelor[3] ce se va aplica de la 25 mai 2018.

În cauza C-131/12, Google Spain și Google, CJUE a decis că Directiva 95/46/CE[4] trebuie interpretată în sensul în care „operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită”. De asemenea CJUE a mai precizat că „[…] Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă [respectarea vieții private și de familie și protecția datelor cu caracter personal – n.n.], să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin intermediul includerii sale într‑o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză[5]”.

În esență, CJUE a consacrat pe cale jurisprudențială nu uitarea în sine, ci un drept a cărui exercitare creează premisele uitării naturale, fenomen inerent ființei umane. Astfel, așternerea uitării peste fapte din trecut intervine după ce persoana vizată a solicitat și a obținut din partea motoarelor de căutare eliminarea din lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele ei, acele rezultate care îi încalcă dreptul la viață privată. Prin urmare, cel puțin în ceea ce privește mediul on-line, orice persoană în principiu se poate pune într-o lumină favorabilă aptă a insufla ulterior celor rămași în urmă dorința de a-i aduce un ultim omagiu.

Legea nr. 102/2014[6] reglementează expres în art. 2 alin. 1 teza a II-a dreptul la aducerea ultimului omagiu la locul de veci al decedatului. În timp ce dreptul la o înmormântare decentă este prevăzut în beneficiul decedatului, aducerea ultimului omagiu este privită ca un drept de care se bucură orice persoană ce dorește să se reculeagă la mormântul defunctului. Trebuie să subliniem că noțiunea de „ultim omagiu” nu trebuie înțeleasă ca ținând exclusiv de momentul funeraliilor, ci exercitarea dreptului la aducerea ultimului omagiu poate avea loc oricând, atâta timp cât locul de înmormântare al decedatului mai poate fi identificat.

În principiu, potrivit tradiției, aducerea ultimului omagiu are loc în fața unui monument funerar ce marchează locul de veci al decedatului, mormântul fiind locul ce conține corpul sau osemintele decedatului. Monumentul este un edificiu ridicat pentru a transmite posterității memoria defunctului (monumentum est, quod memoriae servandae gratia extat[7]) iar omagiul este adus memoriei persoanei trecute în neființă. Dacă defunctul nu este depus în acel loc, este vorba de un cenotaf[8], adică un monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei rămășițe pământești nu se găsesc în acel loc ori au dispărut. Astfel, permanența monumentului asigură transmiterea memoriei defunctului și implicit permite exercitarea dreptului la aducerea ultimului omagiu.

Monumentele sunt incluse în lucrările funerare supraterane iar, potrivit art. 7 alin. 3 din Legea. nr. 102/2014, pentru executarea însemnelor, a bordurilor sau a împrejmuirilor locurilor de înhumare, pentru realizarea de obeliscuri sau a altor lucrări de artă plastică din cimitir, nu este necesară obținerea autorizației de construire potrivit prevederilor Legii nr. 50/1991[9]. Realizarea unui monument funerar nu asigură implicit și perenitatea acestuia, aceasta depinzând în mare măsură de continuitatea dreptului de concesiune asupra locului de înmormântare. În cazul încetării dreptului de concesiune, regulamentele de organizare și funcționare a cimitirelor nu oferă o soluție unitară în ceea ce privește soarta monumentelor funerare.

Regulamentul pentru înmormântări din 1860[10], în cazul locurilor de înmormântare date pe perpetuitate tace în privința monumentelor funerare întrucât în sec. al XIX-lea locul de veci era înțeles în sens literal, chiar și în lipsa unui titular în viață al dreptului de concesiune[11], astfel că perenitatea monumentelor funerare nu era pusă în pericol de modul în care era reglementat regimului juridic al construcțiilor funerare, defuncții bucurându-se în perpetuitate de posibilitatea aducerii ultimului omagiu. Situația era diferită în cazul locurilor date pe 30 de ani sau pe un termen de cel mult 10 ani. Astfel, potrivit art. 34 și 36 din Regulamentul din 1860, monumentele funerare, după expirarea termenului, erau ridicate de administrația cimitirelor și deveneau proprietatea sa, dacă nu erau reclamate de rudele familiei înainte de expirarea termenului ori rămâneau neridicate o săptămână, cel mult o lună după aceasta. Prin urmare monumentul funerar putea fi separat de locul de înhumare, ceea ce ducea la încetarea funcției de a transmite posterității memoria defunctului, îngreunându-se identificarea locului de veci al decedatului în vederea aducerii ultimului omagiu. Este interesant de menționat că, lucrările funerare fiind considerate bunuri sacre[12], nu puteau fi întrebuințate de către cimitir decât la lucrări analoge, „nici o dată însă la lucrări vulgare, și mai cu seamă necurate”.

Regulamentul privind organizarea și administrarea cimitirelor militare[13] prevede că monumentele funerare executate pe locurile de înhumare, în cazul încetării dreptului de folosință sau concesiune, dacă persoanele înhumate nu au moștenitori legali sau testamentari, trec în proprietatea statului și în administrarea Ministerului Apărării Naționale astfel că pot fi desființate din oficiu iar apoi valorificate de către administrația cimitirului militar. Acest regulament nu precizează modul de valorificare al monumentelor funerare, astfel că nu putem exclude posibilitatea de a fi întrebuințate la lucrări vulgare, însă indiferent de modul de valorificare, odată cu desființarea monumentelor funerare încetează rolul acestora de a mai transmite posterității memoria defunctului.

Regulamentele de organizare și funcționare a cimitirelor municipale impun fie eliberarea terenului la încetarea dreptului de folosință a locurilor de înmormântare[14], fie desființarea și ridicarea monumentelor funerare în termen de 90 de zile de la primirea înștiințării privind încetarea dreptului de folosință a locurilor de înhumare, în caz contrar monumentele putând fi desființate de administrația cimitirului iar materialele rezultate urmând a fi valorificare, însă, spre deosebire de cimitirele militare, cu aceeași destinație[15], fie ca foștii titulari să desființeze, să ridice sau să înstrăineze aceste lucrări în termen de 90 zile de la primirea înștiințării ori, în același termen, să-și exprime acordul ca lucrările să fie înstrăinate de administrația cimitirelor noului titular (sumele rezultate în urma înstrăinării de administrația cimitirului urmând a fi predate fostului titular sau moștenitorilor acestuia, mai puțin cheltuielile efectuate cu înstrăinarea), în caz contrar, monumentele funerare fiind desființate de administrația cimitirului iar materialele rezultate valorificate de acesta[16]. Astfel, nici regulamentele municipale nu garantează permanența monumentelor funerare menite a transmite posterității memoria defunctului.

Regulamentele de organizare și funcționare ale cimitirelor confesionale sunt mult mai generoase în privința menținerii monumentelor funerare, și implicit a facilitării exercițiului dreptului de a aduce un ultim omagiu la locul de veci al decedatului. Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii ortodoxe române[17], în privința monumentelor funerare, stipulează în art. 32 că persoana al cărei drept de folosință a locului de înmormântare a încetat, are dreptul să ridice de pe locul respectiv toate construcțiile iar, dacă în termen de 90 de zile de la încetarea dreptului de folosință nu au fost ridicate, acestea trec în proprietatea parohiei sau a mânăstirii. Nici acest regulament nu precizează modul de valorificare ulterioară, însă conține o prevedere ce asigură anumitor defuncți menținerea monumentelor funerare, ușurându-se aducerea omagiului cuvenit, chiar și în ipoteza încetării dreptului de concesiune asupra locurilor de înmormântare. Astfel, parohiile și mănăstirile sunt obligate să îngrijească mormintele personalităților reprezentative și ale ostașilor căzuți pentru patrie, precum și mormintele decedaților care nu au urmași, însă numai atunci când acestea au lucrări importante de artă sau sunt executate cu materiale de mare valoare. În cea din urmă ipoteză, morminte nici nu pot fi înstrăinate, spre deosebire de mormintele personalităților reprezentative și ale ostașilor căzuți pentru patrie.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Locuțiune latină de origine greacă atribuită filosofului grec Chilon din Sparta, a se vedea F. R. Shapiro (ed.), The Yale Book of Quotations, New Haven: Yale University Press, 2006, p. 620.

[2] CJUE, Hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 – Google Spain și Google, ECLI:EU:C:2014:317, publicată în Repertoriul electronic (Repertoriul general). A se vedea și S. Șandru, Protecția datelor personale și viața privată, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 90.

[3] Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 119 din 4 mai 2016.

[4] Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 281/31, Ediție specială, cap. 13/vol. 17. Directiva a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în M. Of. nr. 790 din data de 12 decembrie 2001.

[5] Pentru alte detalii, a se vedea D.-M. Șandru, Regimul juridic al protecției datelor cu caracter personal este în proces de regândire, în Revista română de drept al afacerilor nr. 3/2015, p. 42-43.

[6] Legea nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare, publicată în M. Of. nr. 520 din data de 11 iulie 2014.

[7] D.11.7.2.6 (Ulpianus lib. 25 ad Edictum); Corpus Iuris Civilis, ed. Albert Kriegel și Moritz Kriegel, pars prior, impressio septima, Lipsiae: sumtibus Baumgaertneri, 1865.

[8] Din latinescul cenotaphium care provine din limba greacă: kenotaphion (kenos, gol, și taphos, mormânt), Petit Larousse, 1995.

[9] Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată în M. Of. nr. 933 din data de 13 octombrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

[10] Sancționat prin Decretul nr. 918/1860, reprodus în I. Brezoianu, Reformele românilor séu collecțiune de toate legile și regulamentele intrudusse în administrațiunea României dela 1859 ianuariu, până la 1864 octomvriu, Tipografia Ștefan Radisescu, Bucurescǐ, 1864, p. 158-171.

[11] Reminiscență a dreptului roman care, grație unei excepții unice de la regula potrivit căreia orice bun mobil sau imobil nu poate aparține decât unei persoane în viață, admitea că mormintele puteau fi posedate de către defuncții ce-și dormeau somnul de veci într-însele, a se vedea R. Audibert, Funérailles et sépultures de la Rome païenne. Des sépultures et de la liberté des funérailles en droit civil (thèse pour le doctorat), Arthur Rousseau Éditeur, Paris, 1885, p. 51, disponibilă pe http://gallica.bnf.fr/.

[12] Noțiunea de bun sacru încă se menține și în legislația actuală, astfel că art. 625 C. civ., în privința limitelor legale aduse dreptului de proprietate privată, prevede că acestea „se completează cu dispozițiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele asemenea”.

[13] Aprobat prin Ordinul nr. M.117 din 4 octombrie 2016, publicat în M. Of. nr. 854 din data de 27 octombrie 2016.

[14] Art. 19 alin. 2 teza a II-a din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor și a crematoriilor umane aflate sub autoritatea Consiliului local al Municipiului București, aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 303/07.11.2003 disponibil la adresa http://accu.ro/formulare/regulament%20functionare.pdf [consultat la data de 19.01.2017].

[15] Art. 42 Regulamentul de organizare și funcționare a Cimitirului Municipal Sibiu, aprobat prin H.C.L nr. 437/2005, disponibil la adresa http://www.sibiu.ro/ro2/cimitir/regulament.doc [consultat la data de 19.01.2017].

[16] Art. 13 din Regulamentul privind administrarea cimitirelor de pe raza municipiului Brașov, aprobat prin H.C.L. nr. 97/2002 [nepublicat]. Monumentele funerare care fac parte ori ar putea face parte din patrimoniul cultural național nu pot fi desființate fără avizele organelor competente.

[17] Publicat în Revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 1-2, disponibil la adresa http://protoieriaoltenita.ro/wp-content/uploads/2013/12/Regulamentul-cimitirelor.pdf [consultat la data de 19.01.2017].

Dreptul la ștergerea datelor și dreptul la aducerea ultimului omagiu: a fi uitat sau a fi ținut minte? was last modified: martie 20th, 2017 by Silviu-Dorin Șchiopu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii